Articol
 
Polivalenta artistica
Categorie articol: Lecturi
Ca şi pentru Ion Barbu, pentru care jocul lumii aminteşte palid de tipare inalterabile, el trebuie depăşit în jocul secund al imnului, apt să facă structurile ideale, să se constituie în jubilaţie, în contemplarea lui.
Ioan Lascu este un scriitor polivalent, autor a patrusprezece volume originale redactate în nici două decenii: critică şi istorie literară, eseu (opt volume), proză (volumul Sublima persiflare, 2000), poezie (cinci volume: Contrar aşteptărilor, 1993; Marea întârziere, 1994; O groapă în timp, 1998; Incantaţii metalice, 2003 şi recenta carte de poezie bilingvă – română-franceză (tradusă de autorul însuşi), Un neloc unde eu scriu (Un non-lieu où j’écris), Editura Ramuri, 2010. Poetul a tradus opt cărţi din limba franceză (critică literară, eseu, filosofie) între care se disting Declinul Occidentului, vol. I, II, de Oswald Spengler şi Curs de filosofie pozitivă, tomurile IV, V, VI de Auguste Comte, este conferenţiar la Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere, Departamentul de franceză, doctor în ştiinţe filologice cu o teză despre opera lui Albert Camus şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Redactor asociat la revista Ramuri, Ioan Lascu este preocupat prin Satul de la capătul vremii. Schiţe antropologice de evidenţierea trăsăturilor relevatorii care constituie identitatea locală.

Dacă eseistul abordează teme, probleme de mare diversitate ale literaturii române (Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu, 1999, Stil şi expresivitate în presa de azi, 2003, Tradiţii care dispar, 2004, Despărţirea de cultură, 2005, Actualitatea capodoperei, 2008) de stringentă actualitate, dar şi ale literaturii franceze Albert Camus şi exigenţa unităţii (2002), Existenţialismul francez. Gândire şi literatură (2005), poetul are o voce lirică distinctă, de indiscutabilă individualitate, inconfundabilă în peisajul poetic postrevoluţionar, dens reflexivă, încifrând în poemele sale „miez cultural” de esenţă mitologică, biblică, artistică (românească şi universală) nu doar literară, ci din plastică, muzică etc. Volumul recent apărut aduce pendularea între forma poeziei folclorice sondată în straturile ei de profunzime (Epimetaforă, Parodii botanice) în vers de magie muzicală, cu limpezimi aforistice, şi a poeziei de idei, a poeziei gnomice, aparent ermetice, abstracte, pretinzând iniţiere, zestre spirituală topind în substanţa poemelor gând şi sentiment, metafizică şi afectivitate, în forme clasice şi moderne (nu post-moderne, căci nu inserează livrescul ca podoabă, ci îşi încifrează esenţa culturală în forme aforistice), într-o lirică filozofică amintind de Ion Barbu nu doar prin rigorile estetice, ci prin conceperea drept ceremonial de iniţiere în taine, ca în culturile arhaice, un ritual cu funcţie vitală, socială, liturgică, „catehism de înţelepciune, de persuasiune, magie, prorocire, întrecere.” (J. Huizenga, Homo ludens, p. 189).

Aparenta dificultate a poeziei lui Ioan Lascu provine din apropierea de ştiinţă, de filozofie, de metafizică, asocierea cu Ion Barbu fiind posibilă fiind-că: „Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate, lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur că tot absolutul e o pură direcţie, un semn al minţii.” (Ion Barbu, Versuri şi proză, p. 236). Ca şi pentru Ion Barbu poezia este auto-proiecţie, actul creaţiei artistice este, implicit, act existenţial, oglinda fiind spaţiul purificării lumii prin reflectare, instrument al acesteia, căci poezia depăşeşte mimesis-ul construind existenţe substanţial indefinite prin „ocolire temătoare în jurul câtorva cupole restrânse ale perfecţiunii poliedrale” (I. Barbu) şi „Hannah / Fata princiară / Cea egală cu sine însăşi / Este la fel înainte / Este la fel înapoi / Este un palindrom / Este perfecţiunea lui oglindă” (Oglinda, p. 64). Poezia este „act clar de narcisism, de autoiubire”, este act de identificare a sinelui, Narcis rămâne simbol pentru fiinţa îndrăgostită de imaginea reflectată în apă, de neatins, ce se stinge de durere (blestemat de Nemesis), în locul lui răsărind narcisa. Ioan Lascu cântă pe Narcis „arătarea beatificată în pânza de apă” /, în oglinda cu „Dinţii ei în aur osificaţi / [care] Tăiau răni adânci în carnea lui de trandafiri / În inima lui de micsandre, de micşunele, / de plop tânăr fără vânt”, asemănător lui: „...Karen Black din Adolescent-cinema / Poemul meu de altă dată / Era tot Narcis evadat din baloturi de vată / ... / Narcis, o moarte străvezie, / Un val de aer care se metamorfozează / Oftatul pur al singurătăţii cu sine, / Invizibila dragoste de a merge cu sine / Însă eu îl cânt pe Narcis / pentru floarea narcisei.” (Micul Narcis, p. 52).

Elemente de artă poetică (ars poetica) risipeşte în numeroase poeme, începând chiar cu motto-ul (preluat din Marc Dugardin) ce prefigurează necesitatea inefabilului în poezie: „pentru elegia stelei / revărsate / în iarba dimineţii / doar pentru asta / în umbra unei tăceri / să vorbeşti” (Motto, p. 5). „Cititul în fiare face parte din dresura vieţii şi a morţii” (p. 8); este un vers cu precisă trimitere la Biblie (la Ezechiel) când o mână cerească oferă profetului un sul de papirus acoperit pe ambele feţe „cu lamentaţii, gemete şi durere”, iar Dumnezeu îi cere lui Ezechiel să-l mănânce şi acesta povesteşte că sulul „era în gura mea asemenea mierii”.

În Apocalipsa (cap. X) există o variaţie pe această temă: un înger îi dă lui Ioan un sul să-l mănânce, spunându-i că-i dulce ca mierea, dar (şi) că face rău la stomac. După părerea teologului Eugene H. Peterson, autorul unei cărţi intitulate şi ea, Eat this book (2006), sulul respectiv ar fi constituit sursa viziunii apocaliptice a lui Ioan: „Cartea pe care a mâncat-o s-a metabolizat în cartea pe care a scris-o”. Episodul ar ilustra lectio divina, un mod spiritual de a citi, care „intră în sufletele noastre, aşa precum alimentele intră în stomacurile noastre, se răspândesc în sânge şi devin sfinţenie şi iubire, înţelepciune”.#

În parabola sa Ioan Lascu apreciază că „Fiara Domnului a venit să ne mănânce oasele”, dar o va face pe alese: „Numai ale celor negri când rup în bucăţi cărţile pentru copii, / Numai ale noastre, ale celor albi, când nu ştim să citim / Nici pentru copii, nici pentru fiare / Citirea pentru fiare acesta-i secretul împăcării” şi recomandă: „Citeşte fiarelor / Cartea care i-a fost dată lui Ezechiel s-o mănânce / Mănâncă-ţi fiara şi reciteşte-ţi cartea” căci: „La marginea deşertului de cenuşă / Cititul în carte are parte de jocul somnului şi al orbirii / La marginea deşertului de nisip / Niciodată cenuşa nu s-a amestecat cu nisipul / Niciodată ochii fiarei / Nu s-au întâlnit cu ochii amurgului / Totuşi aveau culori aproape la fel.” (pp. 8-9).

Titlul volumului Un neloc unde eu scriu se descifrează în poemul Încă o aruncare de zaruri (p. 20), timpul scrisului fiind „o zi a orbului ce nu nimereşte / intrarea de altădată în curtea pustie / unde el plângea pe înfundate. / În locul de plâns nu poate să intre / decât cel ce şi-a pierdut urma / E încă verde mireasma trecutului / Iar timpul îi dă târcoale / Mergând pe vârfurile copacilor”. Atunci va compune „Un discurs aleatoriu şi surpriza / altei lumi / Un neloc în care eu scriu, / îi crestez scoarţa cu mâna mea”. Tema fundamentală a volumului este condiţia umană, relaţia dintre viaţă şi moarte, dintre efemeritatea umană şi eternitatea cosmică, dintre perisabilitate şi veşnicie, dintre omul supus lunecării în nefiinţă şi viaţa veşnică. Omul este inclus în principiul heraclitian pantha rei (totul curge): „Totul curge deodată cu timpul care curge / totul curge deodată prin cuvintele care vorbesc singure”, iar viaţa este implicare, curgere în timp, dinamism existenţial, pendulare între singurătatea hoinarului care „monologa despre murdăria din el”, a fugarului care „vorbea în burta oraşului / cu haznalele, cu canalele colectoare, / cu bordelurile de pe malul fluviului / apoi dormita singur vreo zece ani în hoteluri sordide / şi număra frumuseţile clipelor / înainte de amiaza fiecărei zile pierdute”.

Concluzia este fermă: „Dar cum să câştigi timpul decât măsurându-i / mizeriile / cu propriul tău mormânt.” (Lui Henri Miller, p. 14). Carpe diem (Trăieşte-ţi clipa) va duce la zădărnicia zădărniciilor (vanitas vanitatis et omnia vana). Şi Poveste de iarnă este o poveste de trecere a timpului şi lui: „Îi plăcea să privească pe fereastră. / Jos era iarnă / Era o noutate / veche de când venise / el pe lume / iarna fiind mai veche decât el”, „lumea era mai veche decât iarna”, „unele lucruri mai vechi decât altele, / unii copaci mai vechi decât alţii, / Unii au putrezit alţii n-au răsărit”, iar iernile sunt ca şi lumile. „Erau vechi de când lumea.” Sub fereastră, jos, observă că „Acolo era iarnă / Copaci în miezul frigului / Frig în miezul lumii, / Privirea lui în miezul iernii” (p. 26). Tot prin înşiruire, enumerare de elemente, de imagini, de simboluri, este surprinsă trecerea timpului devenit veşnicie prin măsurarea lui de către „Păianjenul timpului care ţese plase peste capetele / Unor oameni invizibili”, „Clopotele timpului spulberă plasele, / Plasele se transformă în pulbere de aur. / Pulberea de aur devine atomi de veşnicie / Cu atomi de veşnicie cerul se deschide / pentru sufletul tău şi al meu” iar carul veşniciei (p. 54) îi oferă poetului putinţa de a observa „vârful muntelui de aur, / ivit de după munţii naşterii mele”. Omul este efemer într-Un car de veşnicie. Autonegarea aduce protestul contra poverii vârstei, „A timpului trecut cu nemiluita”, povară asemuită cu „O greutate precum plictisul unei pietre / De demult.” (cea tombală?).

În trecerea timpului viaţa şi moartea se îngemănează în meditaţia soldatului, care prin refren „Katiuşa, Katiuşa” se adresează armei aducătoare de moarte: „Eşti întoarsă spre vântul dinspre care bate moartea”, dar tot ea îl apără „de frica de a iubi moartea”, arma este „Ruina ruinelor / putreziciunea putreziciunilor.” Şi-a „pus viaţa în raniţă”, aleargă „topit de dragoste / pe urma gurilor tale care mă apără”, dar deşi „Ştiam că bărbaţii ca mine / Se căsătoresc în general cu femei, dar atunci când tu eşti de faţă / bărbaţii se căsătoresc în general / cu generali”. (O metafizică a soldatului, pp. 22-23). Marile iubiri ale poetului sunt cele faţă de mamă şi faţă de scris vrând să spună ceva simplu „să ne meargă la inimă / ca sângele mărului”, el urmărind mereu „urmele mamei pe harta de iarbă”, mergând „pentru totdeauna”, pe această cale cu „chipul inimii” (Urma urmelor, p. 34). Timpul, existenţa unei „mecanici a zilelor”, îl supune pe om iar opunerea e zadarnică, asemenea strigătului în somn „cu spatele la mine”, ori adormirii „ca o crenguţă ruptă / pe un acoperiş / în miezul zilei” (Există şi este. Aureliei, p. 36).

Şi-n Poveste de toamnă anotimpul culegerii roadelor pământului, al „cartofului negricios” scos din pământ, de mamă şi fiu, într-un septembrie răcoros, bucuria roadelor face ca anotimpul să-şi „uite tristeţea” (p. 38). Existenţa presupune luptă între om şi fiară pentru supravieţuire, născându-se „un conflict de interese / între boschetari şi maidanezi”, când „Cei din urmă îi latră aprig / pe cei dintâi / exact când aceştia / scormonesc temeinic / prin pubele luând de la gură / pâinea putredă a maidanezilor / E o hărmălaie!” (Pubele cu pâine, p. 66).

Parabole, în marea lor majoritate, poemele volumului nu exclud nici parodia, aleasă ca să se poată copilări, să aibă acces la dimensiunea ludică a vieţii, la universul mărunt, aflat în dependenţă afectivă faţă de fiinţa umană şi să comunice apetitul pentru gingăşie, inocenţă, prospeţime, delicateţe a poetului. Lumea microscopică, „a fărâmei şi a boabei”, mereu în stare să se autoregenereze, este surprinsă cu mijloacele artizanului neîntrecut, metafora insinuată în text subliniază esenţele cele mari ale vieţii, existente şi-n lumea măruntă, vegetală, florală şi faunistică, învăluită în umor prin enumerări, paralelisme, rimă interioară şi împerecheată în vers trohaic, cu măsura de 5-6 silabe (ca-n poezia populară), memorabilă în întregul ei; selectez câteva versuri de o excepţională plasticitate: „Lobodă, că-i toată vara slobodă / Pelin că-i plin de venin, / Hrean că-i plin de alean, / Cucuruz că-i mai ursuz, / Nap, că stă toamna-n cap, / Varză, ca o barză, Stă binişor într-un picior./ Salcie, umbră peste-a calului calcie, / Fag, mie cel mai drag, / Mai sus molid ca un verde zid, / În vârf ienupăr, ca pe toţi să-i supăr, / În herb, urme de cerb.” (Parodii botanice, p. 42).

Ca şi pentru Ion Barbu, pentru care jocul lumii aminteşte palid de tipare inalterabile, el trebuie depăşit în jocul secund al imnului, apt să facă structurile ideale, să se constituie în jubilaţie, în contemplarea lui. Un portret caustic face unui: proclet (în varianta franceză Satan) ce „cântă viermănos din fluier de os, din cavale şi pe strune de vioară” un cântec al calomniei prin care plăteşte „câte-o poliţă”, fură, este: „Lingător de ţară / Viermăn te-nfioară / N-are bucurie / Decât laude sie / Să-şi ridice-o mie. / N-are altă grijă / Decât vorbe-schijă / Şi gânduri ciufute / Să-mprăştie sute”, în tiparul versului trohaic de sorginte folclorică, a monorimei în terţine, ori împerecheată în distih de o muzicalitate perfectă (amintind de balada lui Ion Barbu După melci), fluenţa discursului poetic este dată de nesepararea textului în strofe, de ritmul incantatoriu (Epimetaforă, pp. 46-47).

O poveste de dragoste se înfiripă într-un dialog declanşat de El [care] / s-a hotărât / să-şi întrebe zilnic iubita / astăzi ce-ai mai văzut?”, născându-se prin ani o „poveste despre frumuseţe / Nemaiauzită pentru că eu v-o spun acum / Ca un rapsod, istoriseşte cum / zi după zi povestea spiritului lor / înfloreşte / ca spuma zilelor / ca o orhidee în deşert / Şi / în cele din urmă / orhideea creşte într-atât / încât acoperă cu umbra-i / mătăsoasă, exotică, tropicală / deşertul întreg / Iar deşertul începe să-nflorească / drept răspuns la această / frumuseţe binefăcătoare / Şi aşa povestea continuă” (Orhidee în deşert, pp. 60-61).

De altă natură este frumuseţea la bătrâneţe: „O ruină se va apropia de altă ruină. / Dar ce poate spune cel care va apuca pe acel drum / Când şi cele mai mândre cetăţi / Ruine au fost şi sub pământ sunt / Plătind cu acest preţ strălucirea / Femeilor la care au visat.” (Pelerinaj, p. 72)

Nu lipsesc din volum elemente ale sacrului, ale divinului (îngerul de pază al fiinţei, Dumnezeu) fără ca poemele să devină religioase (Şoapte, p. 28, Un fel de canonizare, p. 32). Se reţin câteva principii de viaţă şi creaţie, degajate neostentativ din două poeme antologice: Mai bine (p. 74) cu doar trei strofe distih, cons-truite simetric prin antonimie verbală: „Mai bine să-ţi pară rău că ai plecat, / Decât să-ţi pară rău că ai rămas / ...că ai tăcut / ...că ai vorbit / ...că ai visat / ...că ai dormit” Prin vers anaforă se compune portretul fiinţei cu har creativ.

Capacitatea de încifrare este evidentă în Autograf: „Eu sunt Ioan Lascu / Cel cu sertăraşe / Ca girafa lui Dali / Sertăraşele noastre sunt în flăcări / Ştim noi de ce...” (p. 76). Poetul se autoportretizează pornind de la celebra pânză Girafa în flăcări a lui Salvador Dali (pictură realizată în plin război civil în Spania, în 1937) când dezgustat de realitatea ţării o părăseşte călătorind în Italia, vizitând muzeele Florenţei şi ale Romei. El mărturiseşte: „Urgia războiului şi a revoluţiei care s-au abătut asupra ţării mele nu au făcut decât să intensifice pasiunea mea estetică. În timp ce ţara mea era cuprinsă de moarte şi distrugere eu investigam Renaşterea”. Dali manifestă interes deosebit pentru arta renascentistă şi începe să creeze în operele sale un sistem simbolic de imagini legate de iconografia picturii tradiţionale şi interpretate conform metodei paranoic-critice (mai are şi picturile: Oraşul sertarelor şi Dulapul antropomorf – Viaţa şi opera lui Salvador Dali de Nicosia Florella, 2009, pp. 71-73). Sertarele sunt simboluri secrete ale psihicului marcând apropierea pictorului de „realitatea superioară a tradiţiei” şi de suprarealism. În doar treizeci (şi unu) de poeme, Ioan Lascu închide o lume de gânduri şi sentimente, într-un volum rotund, de o densitate reflexivă rar întâlnită în literatura română, în forma predominantă a parabolei strălucitoare. 

1 Ion Creţu, Lecturi de serviciu, Editura M.N.L.R., 2009, p. 99.

Autor(i):  Ironim Muntean
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National