Articol
 
Un jurnal de lecturi literare
Categorie articol: Lecturi
Galeria scriitorilor lecturaţi de autoare este aşa de variată şi de generoasă că resoarbe întregul interval dintre şaizecişti şi postmodernişti. Cel mai adesea, caută să pună creaţia autorului comentat sub semnul unei idei chintesenţiale, a unei concluzii paradigmatice, a unei formule prototipale.
A fost o vreme, dar asta se întâmpla cu mulţi ani în urmă, când eram mai tânăr şi atât de bine conectat la piaţa cărţii, că nu-mi scăpa, decât rareori şi accidental, câte ceva din ansamblul noutăţilor livreşti. Am fost şi am rămas un om de bibliotecă şi nu mă simt bine cu adevărat decât în faţa raftului burduşit cu cărţi. Acum e târziu, piaţa cărţii a devenit aşa de abudentă că nu se mai poate ţine pasul cu tot ce se expune în vitrina cu noutăţi editoriale. Şi eu, şi alţi confraţi îndulciţi la gustul lecturii trebuie să ne limităm la urmărirea cu consecvenţă a câtorva autori, pe care să-i ţinem în atenţie, în graţie şi-n lecturi efective. Bineînţeles că Simona Grazia Dima a rămas printre privilegiaţii lecturilor mele. Tot ce scrie fata aceasta este articulat – mă interesează, mă intrigă şi mă oxigenează sporitor. Sunt convins că nu trebuie scăpată din vedere. Blândeţea scorpionului (Ideea europeană, 2011) este o culegere de cronici literare la cărţile – de poezie în primul rând – intrate în raza de interes a autoarei.

Simona Grazia Dima este cu precădere poetă şi cititoare de poezie, dar este la fel de interesată şi de restul genurilor literare. Le îmbrăţişează pe toate cu aceeaşi candoare, bonomie şi înţelegere. Îşi citeşte confraţii cu fervoare şi, fapt mai rar întâmplat în viaţa noastră culturală, consimte să dea seama de cele citite, o face elegant, calofil şi paideic şi cred că mulţi dintre cei cronicaţi de autoare se pot considera onoraţi de faptul că au căzut sub discernământul critic al unui cititor aşa de avizat, cum se dovedeşte Simona Grazia Dima. Poetul şi criticul nu se încurcă şi nu se stânjenesc reciproc. Planurile rămân distincte, autonome şi destul de bine securizate, deşi, înţelege oricine, nu i-a fost deloc uşor să-şi exonereze funcţiile creatoare. Nicicând, mărturiseşte, n-a fost poetul acela care judeca sau, oricum, nu o făcea în calitate de poet, ci, eventual, de ochi redeschis după ce a văzut şi a trăit poezia, exprimându-se, în consecinţă, post factum.

Ceea ce ne propune Simona Grazia Dima în această nouă alcătuire livrescă este un jurnal de lectură, o reiterare a lecturilor sale, împreună cu toate rezonările paideice alocate. Autoarea, se vede de departe, este o cititoare harnică şi persuasivă, care-şi ţine confraţii sub observaţie, fără parti-pris-uri la cheie. Îşi asumă rolul de scorpion, dar un scorpion ademenitor şi blând, fără cruzimea veninoasei insecte, prototipată de Schopenhauer. Ademenirea rămâne, dar e vorba de o ademenire binevoitoare, izvorâtă din chiar rostul unei cărţi – acela de a ajunge pe masa cititorilor. Cititul la autoare nu se legitimează din pasiunea pentru lectură sau din interesul arătat unei cărţi, ci din încercarea de înţelegere şi iubire a celuilalt, din dorinţa de a găsi pentru autor o ramă cât mai cuprinzătoare, care să-l conţină cât mai exact, fără să lase prea multe unghiuri şi secvenţe în afara ei. Un scorpion lipsit de seducţii ademenitoare, lipsit de acele empatii liliane cu cel atras în capcana lecturii, n-are nici o şansă de a se angaja eficient într-un proiect eseistic decomplexat.

Spuneam că cele mai multe dintre cărţile comentate de autoare sunt cele de poezie semnate de confraţii săi întru exerciţiul liric şi, dacă ar fi să desprind o caracteristică a demersului său exegetic, ar trebui să subliniez lejeritatea cu care identifică specificitatea şi distincţiile fiecăruia dintre ei, uşurinţa cu care îi aşază pe fiecare în locul cel mai potrivit al fenomenului literar. Se-nţelege că pentru aceasta e nevoie de o bună cunoaştere a ansamblului, a evoluţiei noastre literare dar şi de un sistem de principii şi noime de operare, care să înlăture eventuala impresie de aleatoriu şi improvizaţie. Or, autoarea răspunde acestor imperative cu asupra de măsură; are o bună pregătire intelectuală, destul spirit analitic şi este destul de bine conectată la ceea ce se procesează în lumea literară.

Galeria scriitorilor lecturaţi de autoare este aşa de variată şi de generoasă că resoarbe întregul interval dintre şaizecişti şi postmodernişti. Cel mai adesea, caută să pună creaţia autorului comentat sub semnul unei idei chintesenţiale, a unei concluzii paradigmatice, a unei formule prototipale. Comentând antologia Constanţei Buzea din 2007, Roua plural, conchide că poezia sa reconstituie ritul trecerii şi al purificării, trudnicia lepădării de lestul cu care ne-a împregnat trecerea prin lume şi prin vraiştile istoriei, iar poezia lui Ioan Flora se caracterizează prin supralicitarea funcţiei imaginative a intelectului, a aptitudinii de fantaziere, ajungând să-şi populeze poezia cu tot felul de himere, care de care mai hidoase, şi mai repulsive, alcătuind o realitate anostă, ce se prelungeşte prăpăstios în istorie. Despre poezia lui Ioan Liviu Stoiciu aflăm că se decontează tot dintr-o realitate dezolantă, că poetul caută să aducă poezia în Cetate, acolo de unde o izgonise Platon, o responsabilizează şi-o obligă să dea seama de toate devălmăşiile acestei lumi.

Despre poetul Emil Brumaru ni se spune că este un îndrăgostit de poezie, dar care nu-şi refuză nici bucuria extatică a senzaţiilor, trăirea dionisiacă a concretului, ca pretext pentru exerciţiul transfigurării, iar despre nouăzecistul Ioan Es. Pop aflăm că este plin de forţă concentrată, de rafinate trimiteri culturale, de secrete afinităţi cu scrierile lui Poe, că-şi asezonează simbolurile cu lumea romanescă a lui Cervantes, sau cu cea a tragediilor greceşti.

De lecturări cordiale şi riguroase se bucură şi ceilalţi poeţi aduşi de autoare în registru critic. Mai subliniez doar că-n lectura sa, poezia lui Horia Gârbea circumscrie o realitate tangibilă pe care totuşi n-ai de unde s-o apuci, că-şi extrage sevele din subteranele subiectului, din acele străfunduri umbroase unde se urzesc angoasele, că poetul Nicolae Ţone face din grandilocvenţă o convenţie poetică, că realul ce se proiectează pe un mega-ecran cinematografic este nedetaşat de subiectul-izvoditor, că ilustrează o realitate deja înfiorată subiectiv, deci pregătită să fie aşezată în forme lirice.

De altfel, în toate depoziţiile sale autoarea se raportează la această coabitare a Eului cu lumea, la felul cum se activează, se cheamă şi se resping reciproc.

Spuneam că nu toate cronicile procesate printr-o neaşteptată blândeţe a scorpionului, se resorb din lectura cărţilor de poezie. Ele deţin ponderea, dar nu monopolizează exclusivist interesul autoarei. Felul în care comentează prestaţiile literare semnate de H.Y.Ştahl – această femeie fatală, tobă de carte, dar care nu şi-a terminat nici liceul, depăşeşte condiţia unei simple cronici de carte, capătă rotunjimea unui medalion. Şi la fel putem spune despre paginile consacrate lui Dorin Tudoran, Dan C. Mihăilescu sau Nicolae Balotă, vor figura, cred, la loc de cinste în biobibliografiile lor. De altfel, scopul unei cronici literare nu trebuie să suplinească lectura directă a textului, ci trezirea interesului pentru carte, pentru lectură – deprinderi aflate deja în mare suferinţă.

Nu mai insistăm. Admiţând că autoritatea unui critic izvorăşte din cultura lui, din dispoziţia spre sinteză şi din activarea unei viziuni cât mai cuprinzătoare care să permită includerea unui scriitor în cadrul cel mai potrivit – din cele multe ce vectorizează lumea literară de azi – atunci putem spune că Simona Grazia Dima este, sau tinde să devină, o autoritate în critica noastră literară. Îmi imaginez înfrigurarea cu care autorii, atunci când îşi vor edita izvodirile, nu-şi vor găsi liniştea până când nu-şi află răspuns la întrebarea: oare ce va spune Simona? Şi-mi imaginez că nici blândeţea scorpionului nu ţine o veşnicie, că-şi va face simţită şi partea neîmblânzită, curativă, profilactică şi eliminativă, care să suplinească şi să continuie într-un fel întrerupta emisiune a lui Alex Ştefănescu consacrată tichiei de mărgăritar. Marii scriitori se recomandă singuri, nu au nevoie de critici savuroase şi cordiale, dar mulţimea intruşilor, a impostorilor, a maneliştilor literari, din ce în ce mai mulţi, mai penetranţi şi mai rebarbativi, va trebui să ne dea de gândit. Mă tem că a venit vremea când scorpionul trebuie să-şi reprime bândeţea. Dar aceasta e o altă problemă, care iese din cadrul unei simple cronici de carte. 

Autor(i):  Ionel Necula
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National