Articol
 
Calinescu sub vremi
Categorie articol: Lecturi
A rămâne scriitor era imposibil la începuturile comunismului fără a-ţi fi plătit obolul. Iar G. Călinescu era, în primul rând, un scriitor şi abia apoi un simplu cetăţean. Dacă ar fi fost silit să renunţe la poziţia sa publică de pătimaş al cărţii, Călinescu ar fi fost anulat şi ca persoană. Nu e un alibi al compromisului său; este, cel mult, o tristă cauzalitate.

Se apropie de final ediţia de lux a publicisticii călinesciene, coordonată de Nicolae Mecu şi apărută în colecţia Opere Fundamentale, iniţiată şi ţinută în viaţă de Eugen Simion. E vorba de un caz special şi de unul complicat, care traversează o epocă sucită, dramatică, de nu chiar tragică. În textele dinainte de întarcerea armelor împotriva germanilor, Călinescu era un critic literar preocupat exclusiv de probleme literare, un izolat convins în turnul de ivoriu sau în bibliotecă. Cu mai mare fervoare erau aşteptate volumele care cuprind publicistica sa cu tentă politică, de după 23 August 1944. E un subiect fierbinte, care nu s-a răcit, deşi tentativele de epurare a scriitorilor compromişi, încrâncenate la începutul anilor ’90, s-au îmblânzit considerabil. Vremea proceselor morale a trecut, chiar dacă, paradoxal, abia acum dovezile sunt la îndemâna oricui. Căci una e să-ţi sprijini rechizitoriul pe unele texte şi să le generalizezi tonul şi alta e să ai toate piesele la îndemână, să le evaluezi şi să poţi emite un verdict documentat. Dar iată că folosesc şi eu termeni foarte categorici, chiar dacă sunt convins că un mare scriitor se prezintă în faţa istoriei literare în primul rând prin opera sa. Numai că sunt, în egală măsură, convins şi de un alt lucru: adevărul, oricât de inconvenabil, oricât de jenant ar fi el, trebuie rostit cu responsabilitate. Eufemismul e pe jumătate falsificare şi nu ajută la vindecarea unor plăgi morale. Sigur că accentul trebuie pus corect: în pofida prestaţiei lor politice, un Sadoveanu, un Arghezi, un Călinescu sunt marii noştri scriitori. De aici trebuie pornit, restul fiind de interes secund.

Metamorfoza

Nimic nu părea că l-ar putea extrage pe Călinescu din spaţiul septic al cărţii: pentru autorul Operei lui Mihai Eminescu dinainte de 1944, nimic nu există în afară de ceea ce ţine de lumea artei. Nimic nu are justificare, nimic nu merită interesul său susţinut în afara produselor spiritului. Călinescu e un extremist în această privinţă, un homo doctus, asemenea Bibliotecarului lui Arcimboldo, care percepe realitatea însăşi ca un reflex livresc. Politicul nu-l pasionează, politica nici atât. Nu se arată dispus să abjure de la ale sale şi, atunci când face un elogiu al regelui Carol II, îl interesează exclusiv calitatea acestuia de promotor al artelor. Eşecul din planul politic îl lasă rece. Pe 16 iulie 1944, publică în „Vremea” un articol intitulat Scriitorul şi viaţa, în care combate opinia conform căreia scriitorul ar trebui să devină un funcţionar activ, participând la viaţa politică, socială a cetăţii. „Absenţa de la evenimente este condiţia însăşi a creaţiei şi a cere artistului să participe la existenţa noastră diurnă este a-i cere să se dezintereseze de adevărata viaţă esenţială ce formează obiectul artei”, afirmă el fără dubii. Are şi premoniţii, pe care le respinge cu un gest hotărât: „De pe acum, prin urmare, văd la unii mişcări de a cere scriitorului accente umanitariste, pulsaţii idealiste în alte direcţii. Niciun adevărat scriitor nu-şi va schimba puntea lui de izolare. Literatura este prin definiţie «omenească», dar «umanitară» nu-i căderea ei să fie”. Scriitorul îşi cultivă, deocamdată, lumea scoasă parcă din cărţi, visând frumos. El pare (şi chiar este) un Ioanide, care proiectează o capitală monumentală şi care dispreţuieşte tot ce nu intră în cadrele utopiei sale: „Ca să trăiesc ca oamenii am nevoie să mă scol dimineaţa, fie şi la mansardă, în muzica savantă a unei game de clopote sau la semnalul orar al unui orologiu uriaş de turn comunal; sa-mi arunc ochii spre o pădure de cupole, turle, frontoane, clopotniţe. Înţeleg ca sub paşii mei să răsune mari lespezi de piatră, ca în drumul meu să găsesc la umbră bănci de marmură concave, cu picioare de leu. Când este arşiţă şi am dispoziţii meditative, credincios ori necredincios, pretind să intru în vana unei catedrale, să stau câteva minute ori ceasuri pe o bancă sub un stâlp, vrăjit de liniştea vibrantă a aerului în care până şi tusea are ecouri de orgă ori de val marin”. Suntem în 21 august 1944 şi scriitorul îşi vede liniştit de preocupările sale. Păstrează încă o precaută distanţă între sine şi lumea agitată din jur.

Trei săptămâni mai târziu, pe 15 septembrie, ajunge la conducerea organului Uniunii Patrioţilor (anexă a Partidului Comunist), „Tribuna poporului”. Începe activitatea sa de ideolog, de combatant, de apărător al proletariatului şi al valorilor sovietice. Aşa, brusc, fără nici o uvertură?, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm. Ei, da, odată cu funcţia de mentor al publicaţiei partinice, pe care o acceptă fără ezitare, Călinescu publicistul suferă o metamorfoză. În Programul care deschide primul număr al periodicului, el se răzgândeşte şi îşi contrazice opţiunile mai sus citate: „Ar fi o lipsă de spirit civic, acum la începutul noii ere democratice, să stăm la o parte. Poporul intră în plinele sale drepturi, trebuie să fim alături de el”. Prin urmare, intelectualul, mai ales cel cu autoritate, are datoria de a-şi părăsi recluziunea propice creaţiei şi de a lua parte la facerea istoriei. Totul pentru „binele obştesc”. De altfel, ce este scriitorul, dacă nu tot un muncitor? În repetate rânduri, Călinescu face elogiul muncii proletarului, care e frate bun cu scriitorul: „munca intelectuală şi cea manuală stau împerecheate”, pare el convins de această dată. Dar tot nu renunţă la utopiile sale: „Când clopotul a sunat lucrătorul poate să-şi arunce şorţul, să se îmbăieze, să se îmbrace în haine decente, să facă acasă muzică de Bach şi Händel, să meargă la teatru şi operă în smoking, să-şi răsfoiască volumele din bibliotecă. Mi s-ar părea o surpriză plăcută ca la restaurant vorbind cu un amic despre stilul lui Flaubert, chelnerul să intervină, rugându-ne a-i îngădui să observe că romanul lui Flaubert e prea făcut”. Oare chiar era Călinescu atât de naiv încât să fi crezut în posibilitatea unei asemenea societăţi culturale? Să fi avut el impresia că regatul muribund urma să devină o republică a literelor? Ar fi însemnat să-şi fi pierdut cu totul simţul realităţii. În asemenea pasaje, prefer să observ şarja, specifică temperamentului autorului, oricând gata să sacrifice „seriozitatea” scrobită a unei ipoteze de dragul „lirismului” alteia. Eu unul cred că în toată această poveste, a adeziunii călinesciene la programul comunist, nu trebuie pierdută din vedere o latură esenţială a spiritului său: histrionismul. Scriitorul era o fire sucită, asta e clar. Prin urmare, imaginaţia sa îşi intra în drepturi, iar el nu o împiedica, amuzat într-un fel de produsele sale. Convins până la capăt, Călinescu nu s-a lăsat de nici o doctrină, în afara celei a artei mari. Deocamdată, el îşi exercită ticurile fanteziste, de scriitor, asupra unei realităţi ale cărei coordonate nu le percepe foarte bine. Nu îşi refuză plăcerea de a transforma totul în spectacol. De la Stalin cel timid la Maniu cel ticălos Oricum, îşi face socoteala criticul, pentru el mai rău decât înainte nu avea cum să fie. Un răsfăţat nu a fost nici înainte de război, ba, odată cu apariţia Istoriei, a avut de suferit de pe urma agresiunilor de orientare legionară. Cred că s-au pripit cei care l-au taxat pe scriitor pe motivul că şi-ar fi încălcat convingerile şi ar fi făcut jocurile comuniştilor. Temperamental, Călinescu era un „ingenuu”, un idealist. Şi, se ştie, orice schimbare majoră suscită idealurile. Carierist, autorul Bietului Ioanide nu a fost; nu pretindea, de fapt, decât ceea ce i se cuvenea cu asupra de măsură: o catedră la universitate şi libertatea de a-şi vedea de scris. Oricum, el credea că structurile democraţiei se vor solidifica, că, după dictatura lui Carol II şi după cea militară, instaurată de mareşalul Antonescu, va urma o epocă a libertăţii de opinie, a dreptului la propriile convingeri. Susţine aceste principii în articole care aveau darul de a incita la optimism. E imposibil, credea Călinescu, ca, oricât de eficientă ar fi propaganda, să nu existe măcar un individ care să fie împotriva unui program politic. „A împiedica pe acest unu la o sută de mii să alcătuiască al doilea termen al gândirii dialectice e un gest nedemocratic. Un regim fără opoziţie ideală ori personală e o dictatură”. E un verdict lucid, care şi-a demonstrat, câţiva ani mai târziu, valabilitatea.

Şi totuşi, Călinescu adoptă noţiunile propagandei comuniste, punând temei pe diferenţierea de clasă, pe exploatarea celor mulţi, pe ticăloşia moşierimii etc. El preia, de fapt, un limbaj de lemn, pe care nu îşi dă silinţa să-l umple de viaţă. E limpede că o minte ca a lui nu putea gândi în aceşti termeni, de oricâtă inocenţă am suspecta-o. La „Tribuna poporului” şi, începând cu 20 martie 1946, în fruntea ziarului „Naţiunea” (organ al Partidului Naţional Popular), Călinescu devine un foarte aprig combatant al partidelor istorice (Liberal şi Ţărănesc) şi un promotor al inevitabilei fericiri colective pe care, fireşte, o opune foametei prezentului şi mai ales abuzurilor trecutului. Modelul absolut este Uniunea Sovietică. Pentru început, una percepută din cărţi, deci din propagandă. Despre Stalin scrie pagini demne de condeiul unui ficţionar rupt complet de realitate. De ironie nu îl putem bănui, ci doar de naivitate. Cum încă nu avusese de a face cu deciziile directe ale gruzinului, acesta îi apărea, probabil comparativ cu figurile încruntate ale lui Hitler şi ale acoliţilor săi, „fin şi blând”. „Izbitoare la mareşalul Stalin este seninătatea zâmbitoare care-i dă un humor venerabil ca unui indian de rasă, cum era Tagore. Acest calm superior al ochilor este semnul bărbatului de stat clasic”. Portretul continuă în acest mod: „Măreţia mareşalului Stalin e făcută din linişte, dintr-o aureolă imensă de iubire. Poporul rus trece azi prin acea fază ideală de libertate în care cetăţeanul îşi dă seama că toate imperativele elementare ale patriei eterne sunt exprimate de căpetenia statului. Acesta conduce nu prin forţă, ci prin prestigiu, într-o înţelegere deplină cu poporul”. Cumplită înţelegere, ce pot să spun! Dar acestea sunt simple exerciţii de imaginaţie, făcute pe marginea unor fotografii. E doar naiv Călinescu, este idealist sau pur şi simplu se joacă, improvizând un portret ca atâtea altele, literarizând o realitate pe care nu o cunoştea? Eu unul nu exclud această posibilitate, căci iată cum se încheie acest omagiu: „Ultimele imagini ale mareşalului Stalin în uniformă ne aduc o fizionomie din ce în ce mai părintească, cu o privire timidă şi pură”. Gesturile sale sunt „de suavă timiditate”, iar noi, românii, i-am fi datorat „gratitudine pentru generozitatea cu care ne-a absolvit de trecutele erori”. Aici e cheia problemei: înţelegea Călinescu, poate mai senin decât ar fi fost cazul, că nu aveam cum să ne punem rău cu URSS. Cum, necum, de ei depindea sorta noastră, de vreme ce, la sfârşitul lui 1944, era limpede în ce parte atârna balanţa victoriei în războiul care se apropia de sfârşit.

Dar mai târziu, în 1946, el nu se mai poate bucura de circumstanţa naivităţii, când discută, în polemică apăsată cu Iuliu Maniu şi cu toţi reprezentanţii partidelor istorice, despre „graniţele fireşti” ale României: „sunt fireşti graniţele pe care ni le hărăzeşte firea în decursul feluritelor ei manifestări istorice”. Doar ce pierduserăm Basarabia şi nordul Bucovinei; în acest context, apelul la independenţă al liberalilor şi al ţărăniştilor nu era trădare de patrie, nu era nici gest populist, ci semn de patriotism. Din păcate, Călinescu îşi ia foarte în serios rolul de şef al unor organe de propagandă şi comite acte dezonorante pentru un intelectual de talia sa. Regretabilă este prestaţia sa ca jurnalist trimis la procesele intentate unor Ion Antonescu sau, în 1947, unor Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Îşi găseşte prilejul să transforme totul în proză de factură balzaciană, în care siluete luminoase ale epocii, precum bătrânii politicieni anticomunişti devin figuri patibulare, lipsite de alt interes decât cel propriu, care acum plătesc pentru tot răul făcut poporului oropsit. Iuliu Maniu pare a fi cauza tuturor relelor pe care bietul popor le-a suferit, egoismul său făcându-l atent doar la propriul beneficiu; doritor de putere, acesta nu ar fi fost capabil de altruismul de a recunoaşte că viitorul era al celor mulţi şi, cum altfel, exploataţi. Nişte înscenări tipice regimului comunist sunt considerate acte de reparaţie morală, iar vina acuzaţilor ar fi atât de mare, încât merită o exclamaţie cinică: „Nebunie, ca să fii cruţător”.

Între naivitate şi compromis

Oare chiar credea Călinescu tot ce scria? Putea un intelectual subţire şi cu maliţia spiritului critic, ca el, să îi prefere pe Gheorghiu-Dej şi pe Ana Pauker unor Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu? Era el capabil de atâta ură câtă supurează articolele sale? Sau considera că jocurile sunt oricum făcute şi încerca să obţină o oarecare imunitate? Chiar era Călinescu, cunoscătorul profund al culturii occidentale, convins că doar de la Moscova trebuie împrumutate modelele? Că acolo se făureşte o cultură atât de mare precum cea a antichităţii? Că acolo e o adevărată Schlarafenland, o Paese di Cuccagna? Că utopia era posibilă? Fericirea colectivă, libertatea de gândire de acolo, explozia artelor, chiar şi consistenţa flamandă a meniului sovietic o astfel de imagine conturau. Spre asta s-ar fi îndreptat şi românii, muritori de foame deocamdată. E limpede, Călinescu plusează în direcţia pe care i-o cereau interesele partidului care îl făcuse deputat. Ascetul din urmă cu câţiva ani devenise un om politic, căpătase chiar gustul puterii, savura plăcerea înfrângerii duşmanului. Declara chiar că, în literatură, „ce nu pricepe lucrătorul nu merită adesea nici atenţia estetului”. Să fi avut naivitatea lui Călinescu margini atât de aproximative? E greu de crezut. El intră într-un joc din care nu mai există ieşire şi, silit de împrejurări, îl execută cu obişnuita-i seriozitate. Doar că, de data aceasta, direcţia în care şi-a investit marele talent era una greşită.

Călinescu acceptă compromisul cu bună ştiinţă – acest lucru nu trebuie să ne ferim a-l rosti. Pe de altă parte, fire paradoxală, nu se dă în lături să spună ce are de spus, nu e o voce dintr-un cor dirijat de la centru. Îl elogiază pe rege pentru curajul de a trece de partea Uniunii Sovietice la 23 august. Monarhia s-ar număra printre acele „instituţii fundamentale pe care nu s-a gândit nimeni să le atingă”. Să fi fost Călinescu atât de naiv încât să fi crezut în ideea unei mo-narhii comuniste sau a unui comunism monarhic? În fine... Acuză făţiş epurarea din universităţi a cadrelor cu păcate politice. Dă în vileag o realitatea cumplită, neconvenabilă oficialităţilor: foametea cumplită, mizeria, invazia de pu-rici, lipsa săpunului, preţurile enorme, umilirea intelectualilor. De data aceasta, publicistica sa nu mai e simplă propagandă. Scriitorul se implică, atrage atenţia, merge pe teren, propune soluţii. Ba chiar se revizuieşte şi ajunge la concluzia că viitorul promis nu face prezentul mai suportabil. Pe scurt, Călinescu nu idilizează realitatea, nu o falsifică, nu ascunde sub preş părţile neconvenabile. E deputat comunist, dar nu unul orbit.

De vreme ce înţelege atât de bine realitatea, probabil că nu mai avea îndoieli nici legate de viitorul nu foarte promiţător. Nu e exclus ca marele scriitor să se fi temut pentru unele dintre opţiunile sale strict estetice dinainte. Cazuri de scriitori deveniţi inamici publici erau destule. Temperamentul lui Călinescu îi cerea să se manifeste mereu în public. Lipsit de ecoul acesta, spiritul său intra în amorţire. Histrionismul călinescian avea nevoie de acest dialog cu celălalt, pe care, se vedea bine, regimul comunist la-r fi putut întrerupe. Parţial, a şi făcut-o, când i-a interzis accesul la studenţi, în 1949. Lui Călinescu regimul comunist i-a dat cu o mână şi i-a luat cu două. Pe de o parte, i-a acordat tot felul de titluri (de la cel de deputat, la cel de academician sau de director al Institutului de cercetare care azi îi poartă numele), pe de alta i-a retras catedra de la Facultatea de Litere. Pe de o parte s-a slujit de numele său, pe de alta a permis sau chiar a stârnit denunţuri în presă împotriva sa. Călinescu trebuie să se fi simţit umilit în multe cazuri; tot ce spera era să fie lăsat să-şi facă treaba. Şi, cumva, şi-a făcut-o, de vreme ce a mai scris destule studii şi a reuşit să publice Bietul Ioanide. Poate că toate acestea nu ar fi fost posibile fără compromisurile pe care, fire echivocă, autorul le-a acceptat. Oricum ar fi, cert este că publicistica de după august 1944 reprezintă una dintre petele întunecate ale operei lui G. Călinescu.

Şi totuşi, scriitorul...

Ce e interesant e că, şi atunci când se compromite, Călinescu rămâne Călinescu. Adică un mare scriitor, o mare conştiinţă critică, un erudit. Trecând la tribună, el nu abandonează biblioteca. Marele său rol tot cel de profesor şi de scriitor este. În aceşti ani, în paralel cu activitatea gazetărească, îi apar şi texte critice esenţiale, de la Clasicism, romantism, baroc, la Sensul clasicismului, Domina bona sau Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Punctele sale de vedere nu au nimic în comun cu ideologia comunistă. Criticul nu amestecă lucrurile şi rămâne, indiferent de declaraţiile conjuncturale pe care e silit să le facă, pe baricadele esteticului. Tocmai de aceea, în 1948, cu referire la aceste texte, Vicu Mândra şi Ion Vitner vor denunţa „confuzia valorilor” şi „poziţia net idealistă” a criticului. Chiar şi aşa, la instrumentele sale Călinescu nu renunţă. Ba chiar continuă a lucra la îmbunătăţirea Istoriei literaturii române. Ştie limpede că nu mai e cale să o reediteze, dar pariul său nu e cu prezentul, ci cu posteritatea. Iar acest pariu Călinescu l-a câştigat, în ciuda oricăror compromisuri.

Editarea de către Nicolae Mecu & Co. a publicisticii călinesciene din tulburii ani de după al doilea război mondial constituie un eveniment. Acum avem textele pe masă şi putem da verdicte. Ar fi însă tendenţios să analizăm compromisurile unui mare scriitor scoţându-le din contextul care le-a generat. Sigur, e vorba de păcatele unui om care, omeneşte, avea dreptul la ele. Dar e vorba, în aceeaşi măsură, şi de tragedia (nu ocolesc cuvântul) unui mare intelectual, silit de împrejurări să joace dublu pentru a-şi păstra dreptul de a se exprima. A rămâne scriitor era imposibil la începuturile comunismului fără a-ţi fi plătit obolul. Iar G. Călinescu era, în primul rând, un scriitor şi abia apoi un simplu cetăţean. Dacă ar fi fost silit să renunţe la poziţia sa publică de pătimaş al cărţii, Călinescu ar fi fost anulat şi ca persoană. Nu e un alibi al compromisului său; este, cel mult, o tristă cauzalitate. 

Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National