Articol
 
O reverie culturala
Categorie articol: Lecturi
Geo Şerban reface geneza biografică şi culturală a „vaselor comunicante” şi furnizează detalii extrem de interesante din istoria grupului de la Zürich, a „Cabaretului Voltaire” şi a relaţiilor cu Hugo Ball, Richard Huelsenbeck, Hans Arp, Marinetti, Nicola Moscardelli sau Apollinaire, clarificând totodată aspectele controversate ale schismei dadaiste.

Nimic mai potrivit pentru o reverie culturală impregnată de spirit estetic şi de valorile existenţiale ale unui mare artist decât elegantul album publicat în 2011 de Editura Hasefer, Întâlniri cu Marcel Iancu, semnat de Geo Şerban. Sensibil la reducţionismele canonice, minuţios până la limita obsesiei, dar senin ca întotdeauna şi deschis la manifestările proteice ale discursului teoretic şi plastic, octogenarul bucureştean reconstituie segmentul românesc al carierei artistice a lui Marcel Iancu într-un cuceritor palimpsest, în care incitantele pagini de istorie culturală se armează retrospectiv cu reflecţiile interbelice ale artistului, precum şi cu fotografii şi reproduceri ale creaţiei sale, şi se oglindesc peste ani în schimbul epistolar cu autorul acestui volum sau în perimetrul memoriei unor personalităţi culturale de marcă, de la noi şi din afara ţării.

Geo Şerban îşi începe demersul pentru recuperarea exegetică a celor „douăzeci de ani de originală ascensiune” din activitatea „Maestrului” apelând la elogiile care i se aduc în presa din 1932, prin vocile lui Ion Barbu, Camil Petrescu şi Eugen Ionescu, fiecare rând descriind un artist desăvârşit, conectat ineluctabil la cultura română, perspectivă confirmată de mărturisirile sale de mai târziu. „Lipsit de orice emfază a reputaţiei internaţionale – notează Geo Şerban, rememorând experienţa întâlnirilor din 1976, 1978 şi 1980 cu Marcel Iancu la Tel Aviv şi Ein Hod –, gazda s-a dovedit un interlocutor animat, cu prioritate, de interesul plasării discuţiei în perimetrul românesc, dornic să reînnoade firul conexiunilor şi afinităţilor acolo unde fusese întrerupt, contrar voinţei sale, în 1941”.

Escală la Ein Hod, primul act al Periplului de asumare, aşa cum sugestiv îşi intitulează autorul prima secţiune a volumului, ia drept reper de pornire un scurt-metraj realizat în 1978 de televiziunea israeliană, consacrat evoluţiei creatoare a lui Marcel Iancu, pictor şi arhitect, implicat în proiectele de urbanizare din Bucureştiul interbelic, protagonist al mişcării avangardiste Dada şi spirit tutelar al coloniei de artişti plastici de la Ein Hod. Trecând însă dincolo de dimensiunea documentară a peliculei, impresionantă şi graţie revistelor româneşti interbelice răsfoite în faţa obiectivului, Geo Şerban reţine mai ales uluitoarea putere de transfigurare a artistului, provocat să se destăinuie, să-şi prezinte creaţia şi crezul, octogenarul Marcel Iancu devenind, sub imperiul propriei sale arte, o entitate „de un incredibil dinamism”. În miezul acestei metamorfoze atrage atenţia „fidelitatea nealterată” pe care artistul o păstrează segmentului românesc al traiectoriei sale, „rădăcinilor” sale, impuls mai mult decât suficient pentru ca autorul să sune la uşa apartamentului din Tel Aviv al lui Marcel Iancu. Urmarea unui asemenea gest este un dialog purtat peste ani, în coordonatele căruia se generează nu numai o istorie personală, ci şi tabloul unei întregi generaţii creatoare şi al lumii care s-a lăsat uneori transformată de ea. Graţie acestui dialog, şi mulţumită investigaţiilor de arhivă ale criticului, sunt decopertate savuroase secvenţe biografice (cum este saga liceală a lui Marcel Iancu şi a fratelui său, Iulius, cu un loc aparte pentru Alex. P. Rosetti-Bălănescu) sau portrete fragmentate anecdotic, precum cel al lui Ion Vinea sau Tristan Tzara. Iscată dintr-o reverie arhitectonică (în deplin acord cu unul dintre talentele lui Marcel Iancu) şi rafinat dezvoltată într-un melanj de erudiţie şi oralitate, reconstrucţia biografică din Zig-zag-urile memoriei accentuează întâlnirile cruciale pentru evoluţia lui Marcel Iancu, începând cu cel dintâi perimetru de artisticitate deturnantă în raport cu o tradiţie paternă practică şi întreprinzător – muzica mamei –, continuând cu intrarea sa în sfera picturii lui Iosif Iser şi cu tot ceea ce a însemnat mişcarea Dada în economia de început a vieţii sale, sau angajarea ulterioară într-un ambiţios program de sincronizare a picturii şi arhitecturii autohtone cu ceea ce se întâmpla pe plan european, misiune perfect împlinită în paginile revistei „Contimpo-ranul” sau în clădirile proiectate de el în Bucureştiul interbelic (imaginea unora dintre acestea fiind reprodusă în album). Acest sentiment generos al misiunii, acompaniat de inepuizabila sa energie de animator cultural, plenar exersată în epoca „Cabaretului Voltaire”, stă la baza activităţii de după cel de-al doilea război mondial a lui Marcel Iancu, atunci când, forţat să plece din România în urma rebeliunii legionare din 1941 (eveniment care i-a marcat tragic familia), creează colonia artiştilor plastici de la Ein Hod. Epilogul trist al perioadei româneşti finale a lui Marcel Iancu se scrie în atmosfera antiiudaică de la sfârşitul deceniului patru, ultimul său gest creator fiind – eveniment premonitoriu... – reproiectarea şi transformarea decorativă a sălii Teatrului Baraşeum.

Aproape poetic evocată în paginile volumului, sensibila întâlnire a lui Geo Şerban cu universul de la Ein Hod se încarcă de atmosfera festivă a Sukotului, care tocmai se terminase atunci când, avându-l drept ghid pe Marcel Iancu, el vizitează acest loc în care istoria povestită de ruine coexistă cu arhitectura fantezistă a faimoasei colonii a artiştilor plastici. Fondată de Marcel Iancu în 1953 pe vestigiile unui sat arab abandonat, colonia-atelier încapsulează aceleaşi valori şi acelaşi spirit răzvrătit din tinereţea dadaistă a artistului, mai ales că, prins în vârtejul activităţilor de aici, artistul îşi continuă peste decenii cruciada împotriva a tot ceea ce poate însemna sclerozarea artei. Pentru Geo Şerban, constatarea acestui fenomen reprezintă momentul ideal pentru o retrospectivă hermeneutică a rebeliunilor interbelice ale lui Marcel Iancu, strâns conectate cu tot ceea ce se întâmpla în mişcările artistice internaţionale şi, în consecinţă, flexibile şi constructive, dar, înainte de toate, orientate comunitar, nu individual. În mod surprinzător, dialogul confirmă şi pe un alt versant remanenţa acestei strategii artistice cu originile în interbelic, Ein Hod-ul având un precedent românesc, „Budeni, un sat în valea Neajlovului, pe şoseaua spre Giurgiu, lângă Comana”. Fascinat de obstinaţia cu care „avangardiştii noştri” au cultivat comunicarea cu întreaga reţea de fenomene artistice europene, Geo Şerban reface geneza biografică şi culturală a „vaselor comunicante” şi furnizează detalii extrem de interesante din istoria grupului de la Zürich, a „Cabaretului Voltaire” şi a relaţiilor cu Hugo Ball, Richard Huelsenbeck, Hans Arp, Marinetti, Nicola Moscardelli sau Apollinaire, clarificând totodată aspectele controversate ale schismei dadaiste.

„Pictor, grafician, ilustrator de texte, realizator de decoruri de teatru, arhitect, urbanist, conferenţiar şi comentator pe teme de actualitate în perimetrul artelor frumoase, Marcel Iancu a fost posesorul acestor multiple înzestrări şi ceva mai mult: o prezenţă influentă, animator extrem de dinamic în domeniile competenţei sale, promotorul unei optici moderne, suple, orientate spre emanciparea energiilor creatoare de riscul limitărilor şi marginalizării [...], preocupat să înlăture orice ar diminua şansele Operei de a răspunde exigenţelor valorice autentice şi comunicării cu un public cuprinzător”. Prin acest pasaj din Locul şi statura, Geo Şerban inventariază uluitoarea activitate a subiectului studiilor sale, pentru a se lansa apoi într-o intricată analiză a operelor sale plastice, a publicisticii sale sistematice şi a colaborărilor sale impresionante cu nume uriaşe ale culturii mondiale.

Oferită pentru prima dată integral, publicistica lui Marcel Iancu dintre 1922 şi 1939 ocupă generoasa parte secundă a volumului. Publicate iniţial în „Contimporanul”, „Mişcarea literară”, „Puntea de fildeş”, „Rampa”, „Cuvântul”, „Ultima oră”, „Facla”, „Vremea”, „Vremea literară”, „Adevărul literar şi artistic”, „Oraşul săptămânal”, „Meridian”, „Adam”, „Cultura”, „Arta şi oraşul” sau în volumul Asociaţia pentru urbanistica Bucureştilor, Către o arhitectură a Bucureştilor, textele adunate în Reflecţii şi atitudini, echivalează cu o adevărată campanie de educare a gustului publicului pentru tot ceea ce înseamnă artă şi arhitectură modernă, funcţională, fără tonalităţile excesive sau radicale asociate de regulă cu avangardismul, dar cu intransigenţa adevăratelor valori şi a rezistenţei la compromisurile născute din suficienţă şi provincialism, indiferent că autorul vorbeşte pedagogic despre cubism, originile arhitecturii moderne, Le Corbusier sau cinematograf, vag elogios şi asumându-şi rolul de mediu despre Breton, Jean Cocteau sau Hans Arp, cu diferite grade de pasiune despre mişcarea Dada, deficienţele unui plan de urbanism, „Utopia [arhitectonică a] Bucureştilor”, caracterul eminamente social al arhitecturii, arhitectura din Ţara Sfântă sau futurism, ca să nu uităm cuvintele admirative despre Brâncuşi („Întrevăd mărimea lui Brâncuşi acolo unde a eliberat instincte noi, emoţii moderne şi a refăcut meşteşugiri nemaiîntâlnite de multe secole în plastică”) sau cele critice despre arhitectura autohtonă („Accident este şi aşa-numitul stil românesc”).

Scrisorile lui Marcel Iancu redate în Epistolar (1979-1983) au fost scrise în siajul iniţiativei revistei „Secolul 20” de a-i consacra un substanţial dosar, cuprinzând texte şi reproduceri ale operei sale, şi al intenţiei de a se organiza o expoziţie retrospectivă la Tel Aviv şi Bucureşti, nerealizată însă. Ele lasă să se întrevadă generozitatea sufletească şi disponibilitatea socială care l-au transformat decenii întregi în spiritul viu al mediului artistic în care se află, aşa cum o dovededesc şi mărturiile lui Ştefan I. Neniţescu şi Yvonne Hasab sau interviurile realizate de Ştefan Iureş şi Vasile Grunea. Toate acestea alcătuiesc un adaos documentar şi existenţial interesant, menit să completeze fericit efortul de restituire al extrem de responsabilului istoric literar care este Geo Şerban, unul dintre cei mai rafinaţi oameni de care dispune cultura română. 

 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National