Articol
 
Despre timp, timpuri si culpabilitate istorica
Categorie articol: Lecturi
De sub ironia sumbră cu care este privită istoria golită de greutate morală şi pilduitoare, vândută în regim de comision şi predată „alternativ” generaţiilor care vin în iureş amnezic, Matei Vişniec iese printr-un Epilog luminos (ori, poate, din nou, ironic-fatalist), în care tot răul provocat de datul istoric este anulat prin amânarea înseşi naşterii sale.

Când un scriitor marcat de o sensibilitate şi de o receptivitate excepţionale se întoarce la poezie (deşi, în esenţă, el nu a părăsit nicicând poezia), o face pentru că simte încordarea, tensionarea fibrelor care îl leagă de Timp şi de timpuri. Poezia, se pare, este cea mai în măsură să îşi apropie creatorul de vibraţiile acestor fibre, este cea care îi poate oferi liniştea şi neliniştea deopotrivă, necesare popasului în sine. Şi, cum orice scriitor este motivat de o doză mai mare ori mai mică de idealism, el poate propune poezia ca prilej de transcendere, de ieşire din amorţire. Într-o fără de sfârşit succesiune de crize, într-o omenire care îşi pune la grea încercare umanitatea, în contorsiunile unui prezent perpetuu, „vindecat” de memorie şi de perspectivă, poezia poate genera declicul salvator. Aceasta, cred, este şi miza volumului din 2011 al lui Matei Vişniec, La masă cu Marx, volum prin care, de ce nu, scriitorul tratează inclusiv relaţia sa cu postmodernitatea pe care o „înfruntă” tocmai prin iluminările discrete, în poezie, ale transcendenţei, prin angajarea literaturii în problemele conştiinţei, prin coborârea în veac şi în lume, prin punerea sinelui într-o situaţie dilematică.

Poeziile din La masă cu Marx se ţes pe liniile delicate ale realităţilor interioare şi identitare fundamentale: iubirea, destinul, memoria, moartea, cuvântul şi poezia însăşi. Toate sunt (re)evaluate în aerul tare, dens, al trecerii şi sub tăişul urgenţei de a limpezi rostul existenţei şi de a „stinge” datoriile morale faţă de victimele veacului dement în care i-a fost dată poetului naşterea. Ludicul lipseşte cu desă-vârşire, iar coborârea în istorie este reală, nu trucată. Problemele existenţiale transferate în miezul poeziilor constituie hipocentrul fiinţei conştiente de tragedia unei lumi în derivă. Nimic facil, deci, nimic tratat cu uşurătate. La masă cu Marx este expresia maturităţii unui scriitor implicat cu spiritul întreg în înţelegerea lumii şi a sinelui, un volum de poezii departe – îndrăznesc să cred – de „mahmureala postdecembristă” sub zodia căreia îl aşeza Paul Cernat.

Deşi un autodeclatar idealist, Matei Vişniec îşi deschide cartea printr-o artă poetică din care transpar o anumită smerenie (sănătoasă, generată de luciditate) şi conştiinţa incapacităţii cuvântului şi a cuvântătorului de a dezvălui, în adânc, Sensul. O „libertate” mai presus de voia poetului, tratată cu ironie amară, va acţiona asupra creaţiei şi îi va dicta un traseu asemănător celui istoric, al umanităţii întregi: probabil că în ziua când lumina va reveni/ această pagină va fi un morman de semne/ un muşuroi locuit de furnici/ sau chiar de vietăţi mai evoluate capabile să se roage (O veşnică ridicare din umeri). Colectivismul uniformizant, depersonalizant al muşuroiului ori individualitatea deschisă spre transcendenţă, „capabilă a se ruga” vor acţiona şi asupra sensurilor poetice, aşa cum acţionează asupra celor istorice. Oricum, sensurile nu se vor lăsa decojite până la miez, căci cuvântul ca mijlocitor îşi pierde, în aparenţă, forţa semnificatoare şi generează, de fapt, o adâncă şi paradoxală aură a mirării: drama pe care am trăit-o eu însă/ va rămâne mută/ secretul pe care am vrut să vi-l transmit cu acest poem/ va fi o veşnică ridicare din umeri.

Problema cuvântului traversează, de fapt, întregul volum. Nu este vorba, la Matei Vişniec, despre riscul alunecării sensurilor ori despre stăpânirea precară a meşteşugului nuanţelor. Tensiunea este produsă, mai degrabă, de inflaţia de cuvinte ce caracterizează prezentul, de excedentul de comunicare, de numire, tălmăcire şi răstălmăcire. Totul se supune formulării şi comunicării cu o patimă vulgară, sinucigaşă. Sub torentul de cuvinte emise permanent trăirile îşi pierd substanţa şi devin convenţie, dilemele conştiinţei devin idei şi se degradează în ideologii: Cum să mai cred în cuvântul om/ când toate cuvintele ciugulesc gureşe/ din gura cuvântului om/ din creierul cuvântului om/ din omul redus la cuvânt? (Cum să mai cred în cuvântul om). Poezia ar trebui să fie, într-un asemenea context, exerciţiu de reabilitare a cuvântului şi de vindecare a relaţiei acestuia cu sentimentele, cu umbrele şi limpezimile conştiinţei. De aici, o anume curăţenie a limbajului poetic în volumul lui Matei Vişniec, o anume „sinceritate” şi transparenţă a imaginilor, o austeritate dramatic-parabolică a viziunilor. Cuvintele (nu întotdeauna familiare) sunt chemate să dezvăluie trări, mirări, revelaţii, să trădeze clişee, să tranşeze adevăruri, să pună faţă în faţă sinele şi lumea, să pipăie realităţile adânci ale fiinţei: ciudat, toate lucrurile esenţiale mi se spun într-o/ limbă străină/ moartea inventează cuvinte noi/ ca să-şi ascundă urmele/ eu însă aştept, aştept, dacă toate au un început şi un sfârşit/ înseamnă că vieţile noastre sunt nişte comete/ ne vom întâlni cu siguranţă unii cu alţii/ totul e să avem răbdare (Dacă toate au un început).

Plecând de la evaluarea locului ocupat de sine în timp şi în timpuri, Matei Vişniec creează un caleidoscop al lumii acesteia. O lume în care adevăratul filosof este luat în râs de semenii săi, suprasaturaţi de idei şi ideologii. O lume a înţeleptului decredibilizat, a valorilor încovoiate sub gârbaciul îndoielii. O lume în care vina adamică (spălată de creştini prin botez) este înlocuită de culpa istorică, greu de limpezit în contextul unei generalizate amnezii. O lume în care doar iubirea poate scoate din trecere fiinţa şi o poate apropia, fulgurant, de adevărul veşniciei sale (Nespusă, infinită era dulceaţa secundei/ de când ştia ea să împietrească să oprească/ să izoleze secundele din curgere/ totul devenise mai vesel/ trei, patru secunde în fiecare zi deveneau astfel bulgări de gheaţă/ seara lipseau la apel şi nu le mai găsea/ absolut nimeni// eu însumi eram acum închis/ într-un astfel de bulgăre transparent/ voisem să-i atrag atenţia/ şi o făcusem pentru o secundă).

În centrul caleidoscopului lumii, Matei Vişniec plasează relaţia sinelui cu istoria, o relaţie vizualizată alegoric drept comesenie răsturnată. Poemul care dă titlul volumului are în centru imaginea mesei (şi nu a lui Marx). Masa este semn al vieţii înseşi, în dimensiunea ei biologică şi socială. Masa şi comesenia sunt echivalente cu viaţa şi contemporaneitatea şi creează imaginea simbiozei dintre voluntariatul personal şi datul istoric. În poezia lui Matei Vişniec, comesenia devine simbol al predestinării, al silirii fiinţei de a împărţi mărunta sa parte de veac cu figurile monstruoase ale lui Lenin, Marx, Engels şi Stalin. Timpul sinelui este dizolvat în timpul istoric şi îşi pierde valoarea. Rostul persoanei este sufocat sub rosturile obscure ale istoriei iar aceasta provoacă ratarea vieţii înseşi. Comesenia este, deci, contaminată, răsturnată în semnificaţia ei profundă, iar participarea persoanei la masa-viaţă-istorie este înghesuită în colţul compromisului şi al anulării morale. La masă cu Marx, poem cu o considerabilă forţă imagistică şi, evident, ironică, aminteşte de utopicul Tărâm de lapte şi miere al lui Pieter Brueghel cel Bătrân. Este o cină de taină răsturnată. Mâncase-răm ca porcii – scrie Matei Vişniec –, cu poftă, cu gurile avide/ de sosuri şi arome,/ aveam burţile pline şi ochii spălăciţi de saţietate/ un abur uşor se ridica de pe faţa de masă [...] eram mândri de noi în urma celor întâmplate/ istoria stătuse cu noi la masă şi acum dansa cu picioarele goale/ peste cioburile paharelor sparte/ eram mândri de noi deşi puţin obosiţi/ şi chiar atunci se auzi întrebarea/ ŞI ACUM CINE SPALĂ VASELE?// eu nu, spuse Marx/ nici eu, se auzi vocea lui Engels/ în orice caz nu eu, spuse Lenin/ mai rămânea Stalin dar Stalin dormea deja cu capul între două farfurii murdare/ şi mai rămâneam eu, ultimul venit, eu care mâncasem/ de fapt cel mai puţin, mai mult din politeţe... Matei Vişniec exprimă întrebarea legitimă privind asumarea vinei ori, mai degrabă, privind curăţarea conştiinţei maculate. Sentimentul dureros al neputinţei este dublat de cel al culpei. Am spus mai sus, vina istorică o înlocuieşte pe cea adamică, iar persoanei care o conştientizează îi revine povara uriaşă a curăţării, a inventării şi a punerii în practică a unui nou botez. Poezia este ieşire din resemnare şi scormonire dureroasă a fiinţei, a zonelor de intersecţie dintre sine şi istorie, dintre sine şi memorie, dintre sine şi imaginea de sine. Ea se hrăneşte din conştiinţa instabilităţii lumii, a perpetuării obscurităţii în etica social-istorică. Este evident, Matei Vişniec îşi asumă, şi prin poezie (sau mai ales prin poezie), o poziţie militantă. La masă cu Marx este un manifest împotriva ideologilor şi ideologiilor. Matei Vişniec exprimă aici, la fel ca în unele dintre prozele şi piesele sale de teatru, sila existenţială faţă de iluziile ideologice, faţă de absurdităţile istorice produse în numele ideilor. În mod just, el pomeneşte de suta de milioane de morţi rezultată în urma aplicării cu anasâna a ideilor devenite ideologie, produse de un Marx, de un Engels, de un Lenin. În numele ou-toposului comunist, o sută de milioane de oameni ucişi. Despre ei se vorbeşte prea puţin într-o Europă căreia îi vine greu să digere pasivitatea cu care a stat „la masă” cu monştrii socialişti ai estului. (Ororilor izvorâte dintr-un „Endlösung der Judenfrage”, produs ideologic al aceluiaşi veac, li se acordă, în schimb, o justă şi susţinută evaluare moral-istorică, de la momentul Nürnberg până în prezent.) Povara celor o sută de milioane de morţi nu are (doar) o dimensiune colectivă, ci este asumată ca fiind individuală, personală. Ştiu că povestesc repede şi că ar fi trebuit să încep cu sfârşitul/ dar am de îngropat o sută de milioane de morţi/ şi nu e uşor să îngropi o sută de milioane de morţi când suferi/ de miopie progresivă/ nu, nu e uşor să îngropi o sută de milioane de morţi când/ ai mâncat cu Marx până la vârsta de 30 de ani/ când ţi-a rămas un gust atât de amar în gură/ când ai acreli în stomac şi vomiţi la fiecare cinci minute. Vindecarea de datul crud al istoriei trebuie făcută urgent. Rana morală este adâncă, dar la îndemâna celui pornit să se vindece nu se află decât sigle şi simboluri fără substanţă. Din istoria cea mare, din groapa comună a celor o sută de milioane de sfârtecaţi, violaţi, înfometaţi, striviţi, îngheţaţi rămâne o siglă. Nu e uşor să acoperi o groapă comună/ când nu ai la dispoziţie decât o seceră şi un ciocan/ cum să sapi o groapă comună când nu ai la dispoziţie/ decât o seceră şi un ciocan şi doar câteva ore/ până la ieşirea pe piaţă a noilor manuale de istorie?

De sub ironia sumbră cu care este privită istoria golită de greutate morală şi pilduitoare, vândută în regim de comision şi predată „alternativ” generaţiilor care vin în iureş amnezic, Matei Vişniec iese printr-un Epilog luminos (ori, poate, din nou, ironic-fatalist), în care tot răul provocat de datul istoric este anulat prin amânarea înseşi naşterii sale. O amânare fericită, posibilă, paradoxal, prin moarte. Voi avea un alt trecut şi un alt viitor/ voi avea un alt raport cu Dumnezeu, cu răul şi cu binele/ voi pierde la alte jocuri, mă voi îndrăgosti de alte femei... Produs al credinţei ori al nălucirii unei noi utopii, Epilogul rămâne sub semnul ridicării din umeri asupra căreia avertiza Matei Vişniec în deschiderea volumului. În fond, mirarea este dovada libertăţii în care îşi aşază poezia cititorul. 

■ Matei Vişniec, La masă cu Marx, Editura Cartea Românească, 2011

Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National