Articol
 
Frivolitatea ca virtute
Categorie articol: Lecturi
Şi această carte, ca de altfel întreaga operă a lui Alexandru Paleologu, este o rafinată laudă adusă inteligenţei, care se confundă uneori cu bunul simţ şi care presupune atâtea alte valori morale, de la credinţă la modestie ori filantropie.

Încă din adolescenţă, am avut norocul de a găsi în cărţile lui Alexandru Paleologu un reper; mă atrăgea gustul său (chiar şi ostentativ) pentru paradox, gândirea liberă, modul firesc de a-şi înscena ideile. Autorul Bunului simţ ca paradox, a cultivat de la bun început o artă a frivolităţii bine regizate, acceptându-şi, cu şarmantă disponibilitate, alunecările graţioase către o anumită zonă a cozeriei, considerată de unii intelectuali pentru care gândirea nu poate fi decât sistematică, deci rigidă, ca aparţinând marginalităţii exerciţiului cultural. Un seducător iz memorialistic, confesiv străbate din fiecare eseu de-al său, câştigând adeziunea cititorului, prin galanteria de care scriitorul nu oboseşte să facă risipă. O considerabilă parte din volumele lui Paleologu sunt născute în urma unor autentice dialoguri, iar această ipostază îl prinde pe autorul Simţului practic, căci cu greu se pot nota diferenţe majore între modul în care scrie şi cel în care vorbeşte. Să amintesc, în treacăt, Sfidarea memoriei (realizată împreună cu Stelian Tănase), Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, Interlocuţiuni sau Politeţea ca armă. Acum a fost reeditată la editura Humanitas, ultima carte antumă a eseistului: Breviar pentru păstrarea clipelor, care adună rodul nenumăratelor ceasuri de taifas (nimic peiorativ în acest cuvânt) născut dintr-o întâlnire fericită, căci conlocutorul abil al celui ajuns la ora bilanţului este tânărul Filip-Lucian Iorga (născut în 1982).

Într-un precaut post scriptum, sugestiv intitulat Ediţii noi ale clipelor trecute, Paleologu precizează ferm care este statutul acestei prelungite mărturisiri: „Informaţiile sunt limitate, nu poţi scorni la nesfârşit lucruri noi. Nu aşa ceva ne-am propus în acest Breviar. Nu este lipsită de importanţă nici rememorarea aceloraşi lucruri, în stadii diferite ale existenţei; se nasc, astfel, ediţii noi ale clipelor trecute. O convorbire ca a noastră nu poate schimba ceva sau eterniza vreo variantă biografică, ci poate oferi stil unor gesturi existenţiale. Repetiţia nu e neapărat semn de gragariseală. Eu sunt conştient de faptul că mă repet foarte des, pe de o parte fiindcă e mai uşor să repeţi, iar pe de alta, fiindcă eu cred în virtutea repetiţiei. De fapt, ceea ce nu se repetă nu prea există. Lucrurile pe care le repet sunt cele care mă interesează cu adevărat.” A repeta echivalează, aşadar, cu acreditarea unor opţiuni, cu verificarea lor în timp, tocmai de aceea, sper să reuşesc a convinge, această recentă carte nu îşi pierde interesul nici pentru cel care cunoaşte opera autorului în amănunt. Ba dimpotrivă, de-a mirării rămâne vitalitatea de care, înţelepţit chiar fără voia sa, scriitorul dă dovadă în încercarea de a scutura gândirea de clişeele sale, de a o feri de acea comoditate care, în cele din urmă, condamnă la prostie.

Insinuam mai sus că avem de a face cu o carte-bilanţ, care ambiţionează să ofere o idee despre ceea ce memoriile celui care a cunoscut atât de bine idilizata lume interbelică ar fi putut fi. Una dintre ambiţioasele ţinte ale acestui dialog este tocmai să salveze din uitarea aproape unanimă o lume dispărută, accea a Bucureştiului interbelic, a aristocraţiei autentice, redefinind spiritul unei epoci care, deşi aparent protocolară, artificială, susţinea cu fidelă încăpăţânare anumite cutume ale demnităţii, ale respectului faţă de om şi valorile sale. Sunt pagini în care verva memorialistică a conului Alecu se colorează cu o autentică nuanţă nostalgică, căci, lucrurile au fost întotdeauna evidente, personajul nostru a părut mereu rupt de cotidianul grobian în care a fost nevoit să-şi facă veacul, eliberând ceva din galanteria şi eleganţa specifice lumii pe care o reprezintă în cărţile sale. Evocările lui Paleologu au harul de a resuscita o epocă, de a o reconstitui până la detaliu. Balurile de altă dată, cluburile selecte şi figurile marcante ale vremii, casele protipendadei, moşiile, obiceiurile şi eticheta, mesele copioase, mersul „la dame”, evenimentele marcante, patimile politice, eşecurile amoroase sau dramele boemei reprezintă borne ale unei lumi care astăzi nu are cum să nu pară mai curând fictivă, ţinând de un cod de mult pierdut. Acest palier al cărţii are darul de a ostoi regretul celor care tot mai aşteaptă volumele de memorii ale autorului, reprezentând, de fapt, un soi de datorie morală pe care Paleologu o avea faţă de propria memorie şi, la urma urmelor, faţă de propria vocaţie. O mostră de cinism bine temperat, la urma urmelor, mai ales că autorul vede în cinism o condiţie sine qua non a talentului memorialistic.

Altfel, cum era şi de aşteptat în cazul său, eseistul nu se dezminte şi, pe lângă densele alunecări mnemotehnice, îşi etalează cu vârf şi îndesat spiritul frondeur, neabţinându-se să nu reacţioneze în maniera-i proprie la poncifele prezentului, dar nu numai. E drept, Filip-Lucian Iorga scontează răspunsurile cu pricina, ştie cu precizie ce întrebare trebuie ticluită pentru a căpăta cutare replică, renunţă la baletul aleatoriu obişnuit în cazul unor atât de extinse convorbiri şi vine cu lecţia bine învăţată de acasă. Se pierde, astfel, ceva din naturaleţea, din firescul unui dialog, dar câştigă în pregnanţă ceea ce de fapt interesează pe cei mai mulţi, adică tocmai spiritul celui intervievat. Încă de la început paradoxul este instituit decis, căci tocmai „maestrul” se răsfaţă şăgalnic, punctând decis, nu care cumva lucrurile să fie răsinterpretate, cum că „la vârsta mea, există marele risc de a crede că ai ajuns înţelept. Sunt foarte prudent şi încerc să mă păzesc de pacostea asta.” Este un fel cochet de a-l avertiza pe junele ucenic, dar, totdată, şi pe suspiciosul cititor, că gestului de a se confesa nu i se acordă atâta importanţă pe cât s-ar putea crede, ci totul trebuie înţeles ca o concesie făcută în primul rând memoriei ce se cere eliberată: „Cu ce ai vrea totuşi să începem?”, întreabă Paleologu, stârnind el însuşi tirul întrebărilor. Se vede limpede, însă, că plăcerea taifasului nu îi lipseşte, că, de fapt, uneori este chiar greu de stăvilit pofta sa de a scorni vorbe de duh – ticuri de salon franţuzesc de secol XVIII, la urma urmelor.

Nu puseuri de teribilism întârziat sunt atitudinile în răspăr ale autorului Bunului simţ ca paradox, ci semne ale unui spirit pentru care curtoazia, dar şi obligaţia de a accepta cu seninătate tot ceea ce destinul i-a rezervat, găsind o logică a oricărui impediment ce i-a fost pus în cale sunt principii de viaţă. Şi apoi, ştie foarte bine Paleologu, o pertinentă îngroşare a lucrurilor le face mai uşor vizibile. Iată-l, de pildă, reacţionând împotriva obtuzelor şi arareori justificatelor eforturi ale (vorba unui amic) suratelor noastre feministele: „Totdeauna m-am gândit la condiţia femeii de la ţară, despre care feministele spun că ar trebui să fie egală cu bărbatul. Dar de ce să fie egală cu bărbatul, când bărbatul este un dobitoc? De ce să fie femeia egală cu un bou ca mine?” Dincolo de tonul uşor strident, dar cu siguranţă ludic, dovedind o autentică disponibilitate pentru umor (căci, am credinţa, umor nu poate avea decât cel care îşi permite să se ia cu amuzată plăcere peste picior), se poate citi aici un real omagiu adus femeii, un respect care îl depăşeşte cu siguranţă pe cel impus de strategiile de grup ale celor ce se lasă conduşi (mai precis: conduse) de comandamentele obtuzei politically correctness. Misogin nu este, în această situaţie, cel care are înţelepciunea de a înţelege că femeia este natural diferită de bărbat, că pur şi simplu constituţia sa biologică o hărăzeşte unui alt statut, nicidecum inferior, ci tocmai reprezentantele sexului frumos care renunţă la graţia specifică genului în favoarea unei încrâncenări cam virile pentru a mai stârni interesul potenţi(ali)lor parteneri. Călinescu afirma şi el într-o spumoasă conferinţă că femeia tocmai prin umilinţă şi fragilitate îşi exercită puterile care, atenţie, pot merge, deloc paradoxal, până la tiranie. Atunci când femeia ţine morţiş să devină egala bărbatului îşi pierde, fatalmente, atuurile pe care le are asupra acestuia. Nedezminţit iubitor şi admirator al stirpei feminine, Al. Paleologu este, pe bună dreptate, convins că „feministele sunt misogine şi condiţia de femeie li se pare umilitoare. Da, este, dar tocmai în asta stă tot farmecul şi toată superioritatea lor asupra noastră.” Nimic peiorativ în acestă pledoarie pentru normalitate, în această poate neconvenţională, dar realistă, ba chiar condescendentă reverenţă în faţa femeii.

În spiritul convivialităţii eseistului, sar şi eu grăbit la un alt subiect acătării al cărţii de faţă: frivolitatea. Ne-am obişnuit să blamăm, grăbiţi, anumite aspecte ale vieţii de zi cu zi care se cer contemplate cu ceva mai multă pricepere. Şi cum noi nu avem întotdeauna răgazul necesar, e bine că şi-l asumă Paleologu. În mod obişnuit, suntem tentaţi să condamnăm tot ceea ce ţine de sfera uşuratică a frivolităţii, tot ceea ce lezează superficialul nostru apetit pentru lucrurile serioase, considerând că ceea ce nu este grav pierde accesul la profunzime. Nimic mai fals, caută a acredita eseistul, care nu numai că nu desconsideră frivolitatea, dar ţine să se arate convins că „acela care fuge de frivolitate ajunge la prostie.” Paradoxal, nu e aşa? Nu tocmai, dacă ajungem să vedem în obişnuitul neajuns nici mai mult nici mai puţin decât „modul inteligent de a lua viaţa uşor.” Vorba autorului nostru, „lucrurile cu adevărat importante” nu sunt atât de numeroase, iar în afară de ele, toate celelalte aspecte ale existenţei merită o relativizare sanepidă pentru a deveni suportabile. Şi, de ce să nu recunoaştem, evidenţa ne învaţă că, din păcate sau, poate, din fericire, trăim înconjuraţi de situaţii oarecum triviale, care merită tratate ca atare. Hedonismul pe care scriitorul îl apără neobosit este efectul talentului de a şti ce merită într-adevăr o considerabilă atenţie şi ce nu. Este vorba despre selecţie, dar care sunt criteriile care ne îndrumă? Unele pe care nu le înveţi nici din cărţi, nici din sfaturile altora, ci pur şi simplu dintr-o anumită seninătate în faţa vieţii, în faţa compromisurilor pe care aceasta le presupune, în fine, dintr-o exersată abilitate de a lua lucrurile á la légère. Altfel, vorba poetului, este trist pe lume. În plus, susţine autorul Sfidării memoriei, „frivolitatea are enorme deschideri către lucruri profunde şi pasionante.” Asta pentru că frumuseţea vieţii nu constă decât arareori în rigurozitate, pentru că cei care se supun permanent unor cutume instituite nu fac altceva decât să se conformeze unor criterii pe care nu ei şi le-au ales, străduindu-se să facă totul credibil, să reducă orice gest, orice atitudine la un set prestabilit de reguli. Cu alte cuvinte, să falsifice necontenit ceea ce ar trebui să curgă de la sine. Să fim frivoli, aşadar…

Într-adevăr, să fim frivoli de putem, mai ales dacă alegem „metoda Paleologu”, accea de a vedea mereu partea amuzantă a lucrurilor, de a nu ocoli suferinţa, de a recunoaşte făţiş, chiar şi când nu asta e moda, compromisurile făcute, de a ajunge la capătul vieţii împăcaţi cu propriile păcate, în fine, de a înţelege existenţa ca pe o sumă de plăceri ce nu încalcă etica, de a ne rezerva timpul necesar pentru a contempla. În această privinţă, răspunzând unei acuzaţii de „superficialitate”, moralistul (care are ceva din ardoarea lui La Rochefoucauld de a vedea întotdeauna cealaltă faţetă a realităţii) susţine sus şi tare cum că: „Dacă stau să mă examinez cu atenţie, eu nu am avut mai niciodată treabă. Nu am făcut, slavă Domnului, nimic în viaţă, nu am ajuns nimic şi sunt foarte mândru de asta. Mi se pare o nebunie să trăieşti după un program. Sistemul e o prostie.” Într-o lume pragmatică şi extrem de grăbită cum e cea în care mişunăm actualmente, asemenea afirmaţii pot părea fie acte de autosuficienţă, fie izmeneli fără acoperire reală. Cum să îndemni la pasivitate, când comandamentele zilei sunt cimentate în jurul acţiunii, când a face şi a avea merg mână în mână şi tind să acapareze totul? Un elogiu al lenei pare deplasat, nu şi dacă înţelegem prin asta tendinţa de a contempla. La urma urmelor, scria într-o mai veche carte cel ce se declară adeptul pasivităţii, lene insurmontabilă nu ne provoacă decât lucrurile de care suntem incapabili. Să-l las, totuşi, să se exprime, convins fiind că altfel aş lua polenul unor ziceri memorabile în amuza(n)ta lor sinceritate: „Dacă e ceva ce-mi place într-adevăr, e să stau degeaba, să nu fac absolut nimic, să casc gura. Omul care nu face nimic mi se pare un înţelept, care pricepe viaţa şi savurează spectacolul, grotesc sau sublim. Cei care acţionează, muncesc, se fac utili încontinuu îşi pierd vremea. A face totul înseamnă a-ţi fura permanent căciula. Leneşul e singurul care obţine ceva din viaţă. Omul de acţiune şi de merit e o abjectă specie care, pentru a nu se destrăma, trebuie să se menţină tot timpul în agitaţie, ceea ce e iluzoriu. Cu munca, eu nu am o relaţie foarte bună. (…) Valoarea unui om se poate evalua prin aptitudinea lui de a sta degeaba. Adevăratele daruri ale vieţii sunt acelea pe care le obţii fără efort.” Ciudate concluzii se învredniceşte să tragă acest om, care nu prin puţine a trecut, şi tocmai acum, la crepuscul, când ar fi trebuit să fie înţelept, să îndemne la faptă (să ne amintim: „Fapta nu e val ce trece”, glosa un clasic de acum 50 de ani, rescriindu-l pe Eminescu), la muncă etc. Cine l-a citit, însă, atent pe Paleologu realizează fără mare efort că a sta degeaba înseamnă, în accepţia sa, a contempla, iar a contempla este egal cu a gândi, care, recunoaştem cu toţii, nu este chiar cea mai la îndemână ocupaţie. Aşa-numita lene este, de fapt, apanajul oamenilor inteligenţi, nu o stare permanentă, ci una a laboratorului, a procesului creativ.

Şi această carte, ca de altfel întreaga operă a lui Alexandru Paleologu, este o rafinată laudă adusă inteligenţei, care se confundă uneori cu bunul simţ şi care presupune atâtea alte valori morale, de la credinţă la modestie ori filantropie. 

Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National