Articol
 
Un triumf al miscarii
Categorie articol: Lecturi
Această tehnică a lui Eminescu, ce pare atât de originală la prima vedere, este doar o reluare a unei reţete brevetate de Alecsandri. Acesta din urmă face apel tot la istorie: splendida înflorire a culturii arabe din sudul Spaniei a permis contruirea, de către mauri, a unui palat de o frumuseţe inegalabilă în Evul Mediu: Alhambra

Eminescu1 preferă plasarea oraşelor orientale în proximitatea unui subiect receptor. În Memento mori (Panorama deşertăciunilor), de pildă, regina Babi-blonului, Semiramida este suprinsă într-o ipostază meditativă, nici ea lipsită de tulburare, în mijlocul unui tumult de activitate cotidiană. Distanţele spaţiale urbane sunt calculate în unităţi temporale considerabile: „Babilon, cetate mândră, cât o ţară, o cetate/ Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate”. O viziune a lascivului Sardanapal devine o metonimie a Asiei însăşi, languroasă, adormită de pofte melodioase, de arome fructate şi de narcotice, prin care se mişcă şi femei caucaziene, însă numai ca sclave ale sibaritului. Pasajul ar fi stârnit ura expresă a lui Said, mai ales fiindcă aici se colportează toate leitmotivele Orientului lui Marx, acela care are nevoie de un focus extern pentru a se radiografia. Totuşi, nu trebuie omis faptul că Eminescu face uz de ingredientele enunţate în scopuri exclusiv expresive, pentru a genera macroopoziţii stilistice, în conformitate cu cel mai pur reţetar romantic. À propos de stil, sextina are, precum cea citată anterior, o rimă ingenioasă, de tip AABCCB, iar cezura elaborată conferă o cadenţă solemnă pesului Versurile exsudă o senzualitate aburoasă, dar nu mai puţin pregnantă, ca în pictura lui Decamps: „Asia-n plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă./ Bolţile-s ţinute-n aer de columne luminoase/ Şi la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal”. Ca şi la romanticii englezi Byron sau Shelley, ruinele îneacă, atotputernice, visurile din piatră ale împăraţilor, anulându-le până şi poziţia în spaţiu: „Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă,/ De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,/ – Unde este? nu ştiu, zice, nu mai ştiu nici unde-a fost”. Inserţiile dialogice nu amorţesc, ci, din contra, accelerează pulsiunile lirice.

Această tehnică a lui Eminescu, ce pare atât de originală la prima vedere, este doar o reluare a unei reţete brevetate de Alecsandri. Acesta din urmă face apel tot la istorie: splendida înflorire a culturii arabe din sudul Spaniei a permis contruirea, de către mauri, a unui palat de o frumuseţe inegalabilă în Evul Mediu: Alhambra. Adăugaţi la descrierea acestui edificiu din Granada o regină gânditoare şi un cadru nocturn şi aveţi toate ingredientele unui manifest al romantismului oriental, filtrat prin optica unui subiect receptor, identic eului poetic. O noapte la Alhambra, compus de Alecsandri chiar la Granada şi inclus în ciclul de poeme Mărgăritărele, este materializarea lirică a reţetei enunţate de mine anterior. Imaginile se rotesc în sextine dibace, despletind mai întâi fundalul: „În Alhambra strălucită,/ Mult vestită,/ Unde sufletul uimit/ Drăgălaş se desfătează/ Şi visează/ La trecutul fericit”. Intră apoi în scenă ochiul liric: „Pe o noapte-nseninată/ Şi-nstelată/ Eram singur admirând,/ Peste marmurile dalbe,/ Raze albe/ Din luceferi lunecând”. Urmează cortegiul umbrelor: „Dulce-a nopţilor făclie/ Argintie/ În Alhambra deştepta/ Mii de umbre nevăzute/ Şi tăcute/ Ce pe rând se arăta”. Toate se pleacă în faţa suveranei: „Astă fantasmă gingaşă/ Drăgălaşă/ Ca un zâmbet de copil,/ Era falnica sultană/ Africană,/ Fiică a lui Boabdil”.

Văduvită de puterea vieţii, Linda-Raia risipeşte petale de flori în Fântâna Leilor, într-un tablou ce ar fi stârnit interesul unui Baudelaire. Însă, când o privighetoare începe să cânte printre arbori, scena se animă subit: „Toate umbrele-ncântate,/ Adunate/ Sub al lunei dulce foc,/ De mâni gingaş se luară,/ Se-nşirară/ Iute, vesel pentru joc”. Adjectivele („drăgălaşă”, „graţioasă”) şi chiar adverbele („gingaş”, „vesel”) sunt defectuoase, iar „hora” este un anacronism greu digerabil, însă ritmul nu este lipsit de farmec: „Şi-n Alhambra nesonoră/ Ele-n horă/ Începură-a să-nvârti/ Cu-o mişcare graţioasă,/ Luminoasă,/ Care minţile-mi răpi”. La ivirea zorilor, o simplă rază de soare anulează instantaneu spectacolul umbrelor: „Şi ghirlanda de fecioare/ Zâmbitoare,/ Învârtindu-se voios,/ Se-nălţă până la stele,/ Şi cu ele/ Peri ca un vis frumos”. Bucla onirică se închide perfect cu revelaţia eului poetic receptor, ca şi la Eminescu.

Şi, fiindcă firul exegetic m-a condus către Alhambra şi versificaţiile micului romantism românesc, vă propun să nu schimbăm încă subiectul şi să ne oprim asupra unui alt poem al lui Alecsandri, Linda-Raia, inclus, de data aceasta, în ciclul Pasteluri,2 dar având ca setting acelaşi palat din Granada evocat în strofele anterioare. Desigur, şi personajul central este recurent: ne amintim că Linda-Raia era fiica suveranului din Granada, Boabdil. Dar, fiindcă regina arabă joacă, în acest pastel, un rol aproape decorativ, am ales să discut stanţele alecsandriniene în secţiunea dedicată geografiei, nu antropologiei orientale. Dacă, la nivelul conţinutului imagistic, lucrurile rămân aproape neschimbate, construcţia lirică se modifică substanţial la nivelul formei – acum, avea de-a face cu patru strofe de câte patru catrene, cu rimă încrucişată, cezură elaborată şi pes alternativ, de 13-14 silabe. Un detaliu de arhitectură exotică se întipăreşte pe retină încă din primele acorduri muzicale: „Pe zidul din Alhambra luceşte-n răsărit/ Un chiosc în filigrană de marmură-aurie,/ Cu stâlpi şi arabescuri de jur împodobit,/ Prin care se-ntrevede nălţimea azurie”. Acesta este spaţiul de recluziune favorit al măreţei Linda-Raia, pe care mahomedanii şi gentilii deopotrivă o şi asimilează frumuseţilor paradisului: „Minune admirată de mauri şi creştini,/ Ea vine-n chiosc alene, priveşte prin zăbrele,/ Şi-i place să arunce a rodiei rubini,/ Pe care-l prind în spaţiu voioase păsărele”. Linda-Raia izbuteşte să fie ceea ce-şi propune, de la bun început, eul poetic, i.e. un encomion adus splendorii vizuale statice, schiţate din doar câteva trăsături de penel şi pudrate, muzical, de fine acorduri ritmate.

Egipetul eminescian,3 integrat în Memento mori, este construit tot pe motivul romantic al antinomiei, de data aceasta, spaţiale, dintre terestrul acvatic, zugrăvit în tuşe galbene, şi celestul mixt, în care se conjugă nuanţe de ocru şi de auriu. Vegetaţia însăşi împrumută sugestii preţioase, ca într-un pean parnasian: „Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur,/ Peste el cerul d-Egipet, desfăcut în foc şi aur,/ Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc;/ Flori giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare”. Treptat, panorama se limpezeşte, astfel încât se pot intui contururi citadine: „Memphis, colo,-n departare, cu zidirile-i antice,/ Mur pe mur, stâncă pe stâncă – o cetate de giganţi –/ Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie”.

Un rege ales, bântuit, faustic, de duhul cunoaşterii, ştie însă că toată măreţia este calpă, că totul este sortit decăderii şi, inevitabil, extincţiei. Pesimismul eminescian, hrănit, tot pe filieră orientală, de lecturile cu iz buddhist din filosofia lui Schopenhauer, îşi distilează în aceste versuri epura sa. Un aer de fatalitate indică apasă asupra magului atins de gnoză, care meditează în proximitatea heracliteană a undelor infinite: „În zădar guvernă regii lumea cu înţelepciune,/ Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune;/ În zădar caut-al vieţei înţeles nedezlegat./ Iese-n noapte... Ş-a lui umbră lung-întins se defăşoară.../ Pe-ale Nilului mari valuri”. Motivul favorit, al antitezei, devine vizibil, în continuare, chiar şi la nivelul organizării geometrice a structurilor lirice. De o parte, se observă tabloul maiestuos al unei civilizaţii triumfătoare, pe deplin conştientă de propria înflorire, în care divinii se amestecă blând cu muritorii: „Şi în templele măreţe – colonade-n marmuri albe,/ Noaptea zeii se preumblă în veşmintele lor dalbe/ Şi-ale preoţilor cânteci sună-n arfe de argint;/ Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,/ Piramidele, din creştet, aiurind şi jalnic sună;/ Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt”.

Acest topos, al unei plângeri metafizice, care va răsuna încă mai pregnant în Scrisori, anticipează, de altfel, katabasis, căderea. Astfel, de cealaltă parte, se creionează portretul unei dizolvări etice, tradus în revanşa naturalului asupra urbanului, totul reflectat prin prisma regelui contemplator: „Şi se poate că spre răul unei ginţi efeminate,/ Regilor pătaţi de preoţimei desfrânate,/ Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors/ Şi-atunci vântul ridicat-a tot năsipul din pustiuri,/ Astupând cu el oraşe. ca gigantice secriuri/ Unei ginţi, ce fără viaţă-ngreuia pământul stors”. Ca la poeţii occidentali, paraginea stăpâneşte, atotputernică: „Memphis, Theba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine”. Totuşi, graţie visului înarmat cu instrumente gnoseologice, un întreg univers al civilizaţiei pierdute se reifică în athanorul imaginaţiei, iar oraşele se încheagă pe măsură ce poveştile evocatoare prind glas. Este, în aceste versuri, un triumf al vieţii narate în faţa celei trăite aievea, iar beduinii selenari sunt o referinţă oblică la ascensiunea celestă a profetului Mahomed: „Ş-atunci Memphis se înalţă argintos gând al pustiei,/ Închegarea măiestrită din suflarea vijeliei.../ Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,/ Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele/ De oraşul care iese din pustiile de jele”. Avem, în finalul Egipetului, o viziune a naturalului fluvial, a cărui fecunditate devine încă mai pregnantă pe fundalul deşertului sterp, care se deschide, treptat, tot către citadinul festiv, vitalizat de symposia şi protejat de imaginaţia nocturnă: „Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte,/ Sub năsipul din pustie cufundat e un popor,/ Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce/ Sus, în curţile din Memphis, unde-n săli lumina luce;/ Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte până-n zori”. Viziunea eminesciană e un triumf al mişcării esenţiale, înregistrate cu acuitate pe şevaletul panoramic al construcţiei estetice. 

Bibliografie

Alecsandri, Vasile. Opere. 10 vol. Text ales şi stabilit de G.C. Nicolescu şi Georgeta Rădulescu-Dulgheru. Studiu introductiv, note şi comentarii de G.C. Nicolescu. Bucureşti: Ed. pentru Literatură şi Ed. Minerva, 1966-1985.
—-. Opere complete. Poezii. Bucureşti: Ed. Semne, 2006.
Bolintineanu, Dimitrie. Opere. 11 vol. Ediţie îngrijită, tabel cronologic, note şi comentarii de Teodor Vârgolici. Studiu introductiv de Paul Cornea. Bucureşti: Ed. Minerva, 1981-1989.
—-. Opere. 2 vol. Ediţie îngrijită, cronologie, note, comentarii şi bibliografie de Teodor Vârgolici. Prefaţă de Eugen Simion. Bucureşti: Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Ed. Univers Enciclopedic, 2006.
Eminescu, Mihai. Opere. 16 vol. Ediţie îngrijită, note şi variante de Perpessicius (şi, ulterior, de alţi coordonatori). Bucureşti: Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea şi Ed. Academiei, 1939-1989.
—-. Poezii. 3 vol. Ediţie critică de D. Murăraşu. Bucureşti: Ed. Minerva, 1982.
Eminescu şi clasicismul greco-latin. Studii şi articole. Ediţie îngrijită, prefaţă, note, bibliografie, indice de Traian Diaconescu. Iaşi: Ed. Junimea, 1982.
Negoiţescu, I. Istoria literaturii române (1800-1945). Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 2002.
Papacostea, C. „Filozofia antică şi Eminescu”. Eminescu şi clasicismul greco-latin. Studii şi articole. Ediţie îngrijită, prefaţă, note, bibliografie, indice de Traian Diaconescu. Iaşi: Ed. Junimea, 1982. 70-119.

1. Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/89/1.5/S/61968, proiect strategic ID 61968 (2009), cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013.
2. În Pasteluri, notează I. Negoiţescu, se poate identifica „laicizarea unui otium […], specific aici prin combinarea horaţienei «aurea mediocritas» cu un epicureism de levant, în care contemplaţia pură joacă un rol existenţial” (2002: 101). Eu am punctat însă că artificiul contemplaţiei este diseminat şi în alte cicluri poetice, fiind preluat şi exploatat de Eminescu.
3. Poemul este inspirat de numeroase „lecturi egiptologice” (Papacostea, 1982: 74).

Autor(i):  Catalin Ghita
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National