Articol
 
In labirintul mitologiei contemporane
Categorie articol: Lecturi
Noutăţile pe care le aducea Dumitru Radu Popescu în 1969 cu al său masiv roman F, nu erau deloc neglijabile, ba dimpotrivă, au constituit în acel moment (şi chiar ulterior) o revelaţie frapantă în ceea ce priveşte modul inedit de abordare a problematicii umane contemporane.

Noutăţile pe care le aducea Dumitru Radu Popescu în 1969 cu al său masiv roman F, nu erau deloc neglijabile, ba dimpotrivă, au constituit în acel moment (şi chiar ulterior) o revelaţie frapantă în ceea ce priveşte modul inedit de abordare a problematicii umane contemporane. Înainte de toate, prozatorul renunţa, refuza în fapt, urmărirea lineară, tradiţională, a subiectului ce propunea tranşant stabilirea adevărului într-un caz confuz de omucidere (…meseria mea – afirmă Tică, procurorul – este să restabilesc adevărul prin probe /…/ Căci altfel, chiar dacă cunosc adevărul, n-are nici o valoare că-l cunosc”), produs undeva într-un perimetru geografic şi social ce avea toate datele – la o primă şi superficială evaluare – pentru a fi marcat de stigmatul provincialismului, mai mult chiar, de anonimat şi marginalizat ca atare. Pentru D.R. Popescu însă, această lume, cu micile şi marile ei probleme existenţiale, reprezenta în esenţă convulsia vitală a întregii umanităţi, aşa cum se reflecta ea în oglinda propriei conştiinţe şi moralităţi. Afla acolo reperele fundamentale la care se raportează, din totdeauna, fiinţarea individului: viaţa şi moartea, într-o condiţionare dramatică reciprocă. Viaţa înţeleasă ca zbatere nesfârşită pentru subzistenţă şi moartea, ca o violentă încheiere de conturi cu lumea, sub toate aspectele ei de materializare. Personajele gravitează astfel în jurul unei multitudini de întâmplări cotidiene, fireşti prin cheltuirea lor în diurnul traiului comun, în care sunt implicate şi conjugate reciproc, până la nivelul unei necesare intimităţi destinale. Oamenii sunt legaţi între ei nu doar prin interese şi aspiraţii comune, prin acţiuni întreprinse împreună, ci şi prin relaţii de rudenie (foarte importante în mediile de la ţară) – directă sau indirectă – fiecare având în cazul dat o oarecare pondere de vinovăţie, de culpabilitate sau măcar jucând rolul de spectatori ai tuturor evenimentelor petrecute în comunitatea lor. E creată de-acum un soi de genealogie umană, prezentată după tipicul consemnărilor biblice („Iuja, sora mai mare a măturşii Maria, o avea pe Tiţa mai mare între fete, şi Tiţa pe Ioana şi Ioana se măritase cu băiatul lui Geacăr de lângă Podiţ şi avea o fată în clasa întâia: Marioara. Rodica Ioanei lui Taiche, nepoata Verginei, vecină cu Troc şi cu mătuşa, Tudor al lui Chirilă, unde se oprea autobuzul Irta, Tudor al lui Selimbăr, asistentul medical veterian, Dionisie, copilul de cinci ani al lui Topolog, Natalia lui Marcu, cea mai grasă fată din sat şi din clasa întâia, Ioana lui Bărbiţă, fetele Gichii, ale Riţii, cele mici, gemenii lui Tudose, cei de cinci ani, cei de zece ani, cei de cincisprezece şi cei de şapte ani, toţi copiii vecinilor, ai neamurilor şi ai străinilor…” Etc), căci romancierul înţelege a vedea în lumea de aici o replică maculată a marii mitologii antice, o mitologie (alta) contemporană, constituită în decăderea celei de tipul celălalt, până în derizoriu, la drept vorbind într-un verso al ei, în parametrii unei actualităţi imediate, în care tragediile şi întreaga factologie a eroilor olimpieni de odinioară se consumă în continuare pe aceleaşi coordonate definitorii ale existenţei, numai că acum în limitele dimensiunii terifiante a acesteia. Eroii sunt erodaţi în statura lor divină, comportându-se după firescul unui tipic banal şi derizoriu al traiului… ritualic modern. Ceea ce avea altădată măreţie şi fior sacru, dedus din predestinări implacabile, se consumă acum în perfide strategii de interese lamentabile (cel mai adesea), pe care indivizii înşişi le provoacă şi le regizează cu voluptatea asumării conştiente a spectacolului fiinţial, parodic şi grotesc. Personajele ciudate, sucite, insolite în felul lor, din povestirile şi nuvelele volumelor anterioare (Fuga, 1958; Umbrela de soare, 1962; Fata de la Miazăzi, 1964; Somnul pământului, 1956 sau Duios Anastasia trecea, 1967) se recompun acum, în biografii sintetizate, ce vor impune în timp, denunţat ferm aici, un întreg univers uman pe care prozatorul îl va alimenta continuu cu o dinamică existenţială oarecum repetitivă dar mereu nouă, a eroilor săi romaneşti de mai încolo.

Perimetrul – topografic vorbind – stabilit între Turnuvechi, Câmpuleţ şi Pătârlagele, este unul cu valoare catalitică pentru un întreg univers uman care se regăseşte aici în toată convulsionata sa existenţă contemporană („…toată această lume pestriţă, toată această viermuială…”). Marile evenimente ale mapamondului sunt receptate de indivizi care le interpretează după măsura propriului lor statut uman, în conformitate cu propriul lor comportament, urmând derularea factologică a unei vieţi alcătuită din mici sau mari întreprinderi personale, în strategia supravieţuirii şi, nu mai puţin, în perspectiva morţii iminente. Viaţa, cu toate meandrele sale e, în întregul ei, un labirint pe care eroii romanului îl străbat de-a lungul unui aparent haotic traseu, cu angajamente sincere sau făţarnice, pe căi înfundate, uneori înşelătoare, revenind mereu la acelaşi punct de plecare; trasee străbătute dramatic ori numai ridicol, cu disperare ori cu laşitate, submersiv ori la vedere – totul disecat de prozator cu o minuţiozitate a observaţiei de detaliu impresionantă. D.R. Popescu nu urmează aşadar un unic traseu în evoluţia intrigii, prin acest labirint, ci caută a identifica traseele individuale ale fiecărui protagonist în parte şi deopotrivă, subsumat frământărilor obştei, subiectul fiind abordat mereu din unghiuri de perspectivă schimbate, din perspectiva angajamentului fiecărui actor al spectacolului vieţii şi al morţii. Desfăşurarea epică are astfel ea însăşi structură labirintică, derutantă dar nu mai puţin pasionantă.

Acest traseu – prin labirintul vieţii spre moarte – se străbate, de obicei, sub semnul încifrat al unei hieroglife, fixate deasupra porţii de intrărare. E un semn cabalistic (hieroglifa eminesciană, bunăoară) sau o deviză, pe care o găsim, prin tradiţie, la toate intrările asemenea, din literatură ca şi din viaţa efectivă, de la acel dantesc adagio: „Lăsaţi orice speranţă voi ce intraţi aici” (Infernul, cap.III), până la cinica făgăduinţă de pe poarta lagărului fascinst de la Auschwitz: „Arbeit macht frei!” (ironizând macabru sensul ideatic din Feno-menologia spiritului lui Hegel). Ş.a. Un asemenea însemn propune, la rân-du-i, D.R. Popescu, fixând pe poarta de intrare în labirinticul său roman, o hieroglifă: litera „F”, o iniţială ce-şi asumă, simbolic, se-nţelege, cheia de intrare pe tărâmul aluvionar al unei lumi bulversate istoric, asupra căreia îşi fixează investigaţia. Hieroglifa aceasta poate însemna, după sugestia derutantă a autorului, de pe ultima copertă a ediţiei princeps: „Fiinţă, Frică, Fotbal, Femeie, Fericire, Fantezie.” Etc. – tot atâtea invitaţii pentru alegerea unei căi de acces în labirintul vieţii romaneşti pe care ne-o oferă. De fapt însă, cel mai bine corespunde această hieroglifă decriptării ei în sensul de frison. Căci, toată viaţa oamenilor despre care ni se relatează aici (pe care Tică, procurorul, o urmăreşte şi o interpretează cu acribia unui veritabil detectiv, ce şi este: „Văd în viaţă nişte paradoxuri pe care nu le înţeleg şi în care nu cred. Dar n-am ce face. Şi de-aceea sunt sceptic. Scepticismul meu nu e un refuz al judecării acestor paradoxuri, ci o neputinţă de a le înţelege, şi de-a le admite pur şi simplu”), e una frisonată, atât datorită evenimentelor (presiunilor) exterioare ce apasă asupra oamenilor („cu sau fără moartea lui Păun el s-ar fi eliberat, cu sau fără ea, colectivizarea tot s-ar fi înfăptuit”), cât şi (mai ales) a propriilor presiuni de conştiinţă morală, civică, socială, mistuitoare. Frisonul e o stare ce nu atinge limitele de sus ale febrei care poate, fi la acea intensitate, fatală, dar se află şi deasupra gradului de acalmie a organismului care, sub limita de jos a temperaturii acceptate, poate duce, în subliminar, tot la finalul nefiinţării.

Lumea din romanul F e… frisonată. Toate personajele se agită, intră în stări conflictuale (gălăgioase), unii cu alţii („aşa era vremea, unii să se teamă de alţii”), se emoţionează covârşitor asistând la…, şi aşteptând câte un deznodământ ce poate fi edificator în intimitatea propriului parcurs al vieţii. Moartea mătuşii Maria, din acest punct de vedere, este una din scenele cele mai teribile ale romanului, prin absurdul baroc şi grotesc al ritualului la care se conectează întreaga comunitate, asistând curioşi dar şi intrigaţi, ca la o farsă teatrală („Toate neamurile erau în odaie, ori la ferestre, ori pe bătătură, să nu moară mătuşa Măria singură. Copiii mâncau seminţe, îşi suflau mucii şi aşteptau fără lacrimi ce avea să se întâmple. Bolnava continua să spună nume de morţi şi să vorbească despre o pasăre cântătoare, cu cioc albastru, cu pene albe, cu picioare roşii, care zbura, zbura peste sat şi peste pădure şi în urma ei veneau în şir alte păsări albe, nesfârşite, cântând /…/Nici o umbră de groază nu mă înfioră, atât eram de convins că mătuşa ne juca tuturor o farsă, prefăcându-se că vede un soi de rai concret şi un iad precis şi cam ţărăneşti amândouă /…/ Mătuşa Măria râdea şi râsul ei mi se părea absurd. Ori râdea de noi şi de tot ce se întâmpla /…/ ori aşa voia să se despartă de viaţă”).

Romanul are o densitate factologică puţin obişnuită. Prozatorul urmăreşte, la modul aluvionar, toate gesturile eroilor săi, dialogurile lor, rememorările şi comentariile acestora, într-o aparentă revărsare evenimenţială covârşitoare, din care însă, ca apa râului ce traversează bulboana, se limpezeşte mai apoi şi îşi arată cursul firesc. Din toată această devălmăşie în care oamenii satului se agită cu febrilitate, mânaţi de resorturi intenţionale obscure, în cele din urmă reconstituirea morţii lui Moise apare ca de la sine, cu tot ce implică ea pentru cei din anturajul ei. Tică, procurorul, poate fi mulţumit de rezultatul obţinut, de elucidarea necazului, şi totuşi nu este. Com-plexul culpabilităţii în care trăieşte comunitatea i se revelează în final ca unul ce apasă sensul predestinat al omenirii. Pentru că el „cercetează şi nu restabileşte adevărul şi dreptatea şi lumina pentru alţii, ci pentru sine, ca o datorie fundamentală a omului pentru sine în primul rând – ca să fie de fapt apoi pentru toţi”. Paralela ce se face între el şi Hamlet (lumea justiţiară shakespeareană este, de altfel, un alt punct esenţial de conjunctură cu demersul scormonitor de adevăr în actualitate, pe care îl practică romancierul) duce ideatica romanului pe orizonturi mai profunde şi mai generoase, de interpretare filosofică: „Nu te-ai întrebat niciodată cum ar fi trăit Hamlet dacă nu murea în finalul piesei lui Shakespeare? (…) Ar fi putut el rezista tragediilor pe care le dezlănţuise? Cumplitelor întâmplări? (…) În acest regat al spaimelor (…) din când în când lumea simte nevoia să aibă un Hamlet”. E ideea ce guvernează, la o adică, intriga romanului „F”. Regatul spaimelor e tocmai realitatea în care personajele lui D.R. Popescu îşi consumă viaţa. O viaţă de un eroism lamentabil bravat, oarecum grotesc, într-un sistem social labirintic ce nu duce nicăieri, care caută să-şi ascundă crimele sub aparenţa unor obiective demersuri justiţiare.

Romanul impune o lume şi o problematică la care D.R. Popescu se va întoarce mereu, recidivând, în nevoia exprimării adevărului asupra lumii sale contemporane, maculate, chiar dacă Tică, procurorul, ştie – odată cu prozatorul însuşi – că „vorbele n-au nici o importanţă. Dincolo de ele este adevărul, ele sunt doar un fel de coifuri d-alea şi de bărbi de vicleim. Adevărul nu-i făcut din vorbe. Întotdeauna. Aşa”. Dar, „trebuie să stabilim adevărul (…) cât suntem în viaţă trebuie mereu să stabilim ce a fost cu adevărat când am trăit, ca să nu moară nimic şi să rămână mărturie”.

Rupând fără ezitare cu maniera construcţiei tradiţionale a romanului de factură clasică, D.R. Popescu aduce în literatura noastră actuală, cu acest roman F, o viziune dinamică şi contemplativă în acelaşi timp, concentrică şi simultană, de investigaţie, pe multiple planuri deodată, a realităţii în toată complexitatea ei pluriformă, dar mai ales un mod aparte de a reflecta asupra adevărului ei, cu nenumăratele sale faţete existenţiale, descinderea în planul conştiinţelor umane făcându-se pe căi multiple, labirintice, nu uşor de urmărit însă, cu atât mai mult relevând linia tragică a parcursului existenţial al unor eroi dintr-o mitologie contemporană lipsită de măreţie şi eroism. 

Autor(i):  Constantin Cublesan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National