Articol
 
Versul inaripat al lui Pasternak
Categorie articol: Lecturi
Tatăl era convertit de la iudaism la ortodoxie, fiul a respectat tradiţia tatălui, dar nu şi-a ascuns originea, nici nu avea de ce, nimeni nu l-a acuzat pe motivul că ar fi evreu, prietenii săi erau intelectuali de frunte, fără prejudecăţi. În casa tatălui său veneau Lev Tolstoi, compozitorul Skriabin (care îl îndemna pe Boris să studieze muzica), pictorul V. Serov, unul dintre marii realişti prerevoluţionari.

Ciudat, poetul Boris Pasternak şi-a cucerit celebritatea prin publicarea în Vest a romanului Doctor Jivago, deşi el a fost şi rămâne unul dintre cei mai dăruiţi poeţi ai literaturii ruse, continuator al clasicismului şi modernismului rus din secolele XIX şi XX, un maestru ce poate sta oricând alături, fără exagerare, de Blok, Esenin, Ahmatova, Ţvetaieva, ş.a., fără a uita de clasicii Puşkin, Lermontov, Nekrasov sau de futuristul-proletar Maiakovski, pe care Pasternak îl admira fără a-i semăna, ca manieră, în nici un fel. Romanul Doctor Jivago, parţial autobiografic, a atras atenţia criticilor şi cititorilor din Vest din două motive extraliterare – era interzis la publicare în URSS, oglindea revoluţiile din 1917 şi războiul civil într-un mod diferit de cel canonizat, fără a fi, totuşi, categoric opus acestuia. De fapt, romanul putea fi publicat în URSS fără nici o teamă de urmări, dar cenzura „sufla şi în iaurt”, deşi Pe Donul liniştit de Şolohov (dacă el este autorul) este de asemenea „necanonic”. Ceea ce consituie o calitate şi un „defect” al romanului, constă în inserarea poeziei, liricii de care Pasternak nu s-a putut despărţi în proză, astfel că romanul pare astăzi, deja, desuet. Dar poetul este salvat, poezia este poezie. Romanul se încheie cu un ciclu splendid de 25 de poeme, începând cu Hamlet (finalul acestui poem – „Sunt singur, totul se scufundă în fariseism/ Viaţa s-o trăieşti nu e totuna cu a străbate câmpul, simplu, fără păs”) . S-ar putea ca aceste versuri să reia motivul esenian – „În această lume a muri nu-i nou deloc/ dar nici viaţa nu-i o noutate” (versuri scrise cu puţin timp înainte de a muri, ucis, se pare şi nu prin sinucidere). Destui au încercat să traducă versurile lui Pasternak, de pildă, în română, recent, Leo Butnaru, un bun traducător şi poet, dar poezia nu se lasă tradusă nicăieri. De aceea ne folosim de propriile mijloace, cum ne pricepem. De pildă, Puşkin tradus în română sună ca Topârceanu, cu nimic mai bun, iar Eminescu, în rusă este de nerecunoscut. Boris Pasternak (1890-1960) s-a născut la Moscova, tatăl său fiind un pictor cunoscut, Leonid Pasternak, mama, o pianistă apreciată, R. Kaufmann. Tatăl era convertit de la iudaism la ortodoxie, fiul a respectat tradiţia tatălui, dar nu şi-a ascuns originea, nici nu avea de ce, nimeni nu l-a acuzat pe motivul că ar fi evreu, prietenii săi erau intelectuali de frunte, fără prejudecăţi. În casa tatălui său veneau Lev Tolstoi, compozitorul Skriabin (care îl îndemna pe Boris să studieze muzica), pictorul V. Serov, unul dintre marii realişti prerevoluţionari, care la rândul său căuta în dăruitul copil un urmaş în pictură. La aceste înclinaţii artistice se adaugă şi studii de filosofie la Universitatea din Moscova, apoi la Marburg, unde se afla marele filosof, şef de şcoală, Hermann Cohen.

Debutează ca poet simbolist (mai exact, post-simbolist). Volumul care atrage atenţia criticii este Sora mea, viaţa (1922), în care autobiograficul trăit în neuitatul an 1917 este transpus în versuri de mare fineţe şi perfecţiune prozodică. Este considerat un model pentru mai tinerii Pavel Antokolski, Tihonov, Tarkovski, K. Simonov. În 1927, poetul se rupe de aşa numitul Front de Stânga în artă, dedicându-se adevăratei poezii eliberate de impulsuri efemere, aşa zis revoluţionar-patriotice. Spre deosebire de Maiakovski, cu care a fost în relaţii de strânsă pritenie şi reciprocă admiraţie, Pasternak a ştiut să se salveze şi să-şi salveze arta poetică. Marginalizat, dar ferit de persecuţia poliţiei secrete, el scrie în linişte poezie, proză, eseuri, iar în 1958 i se acordă Premiul Nobel, după ce manuscrisul său luase drumul Vestului, fără ştirea autorităţilor sovietice. Este obligat să refuze oficial premiul sau să părăsească URSS. Preferă să rămână, spre deosebire de Soljeniţân, Brodski, dar motivul era şi boala de care începuse să sufere. A murit în 1960, fiind înmormântat la Peredelkino, lângă Moscova, loc de odihnă pentru diverşi potentaţi sovietici, dar şi artişti, scriitori. În 1989, fiului său i se va înmâna premiul cuvenit din partea Comitetului pentru Premiul Nobel. Pasternak era un om religios, credea în Iisus, dar de evreitate nu s-a dezis, nu a scris nimic care să-l descalifice ca „renegat”. Minunate poeme sunt dedicate Mariei Magdalena, Grădinii Ghetsimani, azi loc de pelerinaj pentru mulţi turişti la Ierusalim. Sătenii din Peredelkino îl considerau un sfânt, ca pe Lev Tolstoi, la Iasnaia Poliana. Exista ceva comun în caracterul şi atitudinea celor doi scriitori faţă de omul simplu, din popor. Personajul Lara din romanul Doctor Jivago a fost inspirat de a doua soţie a lui Pasternak, care l-a ajutat până la sfârşitul vieţii să-şi încheie misiunea de scriitor genial. Nu este o exagerare, Pasternak a fost un geniu prin destin şi măiestrie artistică. La noi a apărut, printre altele, şi un „roman epistolar” tradus de Janina Ianoşi, conţinând corespondenţa dintre Rilke, Ţvetaeva şi Pasternak (Editura Ideea Europeană, 2006).

Dar să răsfoim versurile lui Boris Pasternak, din 1912 până spre finalul vieţii sale: „Februarie. Procuri cerneala, plângi/ încerci să scrii despre februarie, te frângi/ zăpada terciuită parcă arde/ în primăvara ce mai e departe”; „Azi, noi vom împlini tristeţea/ desigur, întâlnirile vorbesc/ amurgul băncilor din parcuri/când azaleele-nfloresc/... O nouă avangardă se forma/ În urmă viaţa, curţile-n mizerie/ ei judecau o primăvară, abia/ pornind la liturghie-n preajma verii”. Se observă la Pasternak un ton sumbru, deşi poetul era foarte tânăr (22 de ani), dar construcţia este solidă – cadrul natural, aluzia socială, psihologia auctorială formează un tot ce întrupează un poem. Cine a citit romanul Doctor Jivago, la fel şi pelicula americană ce nu trăda prea mult textul, a reţinut desigur rolul imens al cadrului natural, influenţa anotimpului asupra ritmului narativ. Pasternak a fost un peisagist chiar şi atunci când, probabil, un alt autor ar fi renunţat la descrieri de natură – este influenţa tradiţiei ruse, atât a literaturii, a muzicii, a artelor plastice (Levitan, Kuindji ş.a.). La începuturi se simte şi influenţa simbolismului francez, cu inserţii autohtone: „Visam o toamnă în amurg de sticlă/ prietenii plecaţi cu râs şi glume/ în palma ta, inima mea senină/ precum un vultur cobora din lună”. Deasupra barierelor (1914-1916), Sora mea, viaţa (1917), Teme şi variaţii (1916-1922), versuri dedicate poeţilor contemporani (Anna Ahmatova, Marina Ţvetaeva, Valeri Briusov, Boris Pilniak), Anul 1905, Spektorski (poem), Locotenentul Schmidt (erou în 1918), A doua naştere (1930-1932), versuri de război (1941-1945), ciclul Iuri Jivago (1946-1953), Dezlănţuire (ultimul ciclu, scris în perioada 1956-1959) – acesta este un itinerar bogat al unui poet dintre cei mai expresivi pe care i-a dat literatura rusă, alături de Ahmatova, Ţvetaieva, Brodski ( un ucenic declarat al Annei Ahmatova, dar şi al lui Pasternak, pe care nu a apucat să-l cunoască).

A traduce din Pasternak este o muncă titanică, se simte, în cazul acestui mare poet, o mare experienţă, el fiind un pasionat traducător, la rândul său, din Shakespeare, Goethe ş.a. „Curgeau razele, curgeau cărăbuşii /libelule de sticlă se lăsau pe obraz/pădurea era numai zumzet şi luciu/ ca sub penseta unui ceasornicar”. O mostră, dar ce departe de original. O ultimă strofă, chiar din 1959: „În lenea ceasului ce doarme/ se mişcă limbile încet/ iar ziua e mai lungă decât veacul/ şi-mbrăţişările nu trec, nu trec”… 

Autor(i):  Boris Marian
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National