Articol
 
Un jurnal sub semnul evenimentului
Categorie articol: Lecturi
Jurnalul îşi demonstrează valoarea de document de epocă, de martor al unei istorii tumultuoase. Spirit universalist, idealistă cu convingeri liberale, Alice Voinescu conştientizează dimensiunea utopică a speranţelor sale de a vedea o Europă fără paşapoarte, ca o singură patrie, dată fiind vitregia contextului politic.

Jurnalul îşi demonstrează valoarea de document de epocă, de martor al unei istorii tumultuoase. Spirit universalist, idealistă cu convingeri liberale, Alice Voinescu conştientizează dimensiunea utopică a speranţelor sale de a vedea o Europă fără paşapoarte, ca o singură patrie, dată fiind vitregia contextului politic. Democrată convinsă, românca este indignată de asasinatele comandate de mişcarea legionară, denunţată drept una inumană, retrogradă, animată de pasiuni iraţionale. În ura împotriva evreilor, în discreditarea şi înjosirea acestora vede un păcat capital, îndreptat practic împotriva lui Cristos, o distrugere a valorilor creştine. Meschinăria celor care, pe baze ideologice, pun pe primul plan originea şi nu valoarea este inacceptabilă pentru un caracter profund moral. Aceleaşi regrete se îndreaptă către tinerii ce văd în război şansa de a trăi veritabil, pentru care pericolul permanent asigură adrenalina necesară poftei de viaţă. Contextul politic ocupă un loc semnificativ în jurnal şi aprecierile diaristei se dovedesc surprinzător de juste. Autoarea denunţă fanatismul care se perpetuează indiferent de regim, gardismul, fascismul, comunismul, care nu ar pretinde decât o oarbă ascultare, o supunere ce nu poate fi obţinută decât prin adormirea conştiinţelor. Convinsă că trăieşte evenimente epocale, că asistă la o cotitură decisivă a istoriei lumii, la un război ce poate însemna moartea lumii civilizate şi triumful barbariei, protagonista are totuşi momente în care se amăgeşte. Deşi intuieşte dezastrele comunismului, se iluzionează uneori cu privire la eficacitatea propagandei născute din ură, a consolidării puterii prin spaimă, a eficacităţii mijloacelor venale şi nutreşte speranţa că preţul omului şi al vieţii sufleteşti va deveni inestimabil şi va contracara materialismul. Alice Voinescu se dovedeşte o adevărată patrioată, ce îşi declară dragostea pentru satul şi valorile spirituale româneşti, singurele salvatoare în faţa invaziilor, admiraţia pentru frumuseţea limbii cronicarilor, simpatiile pentru suveranii monarhi (scrie rânduri deosebite la moartea reginei Maria, căreia îi realizează un portret idelizat): „Cuminţenia noastră românească e cea creştină, omenească, respectuoasă de om şi de valorile culturii. Orice derogare de la ea ne va pierde, sau în aventură, sau în scoborârea morală.” – 21 iunie 1940)

Vasalitatea Europei faţă de ruşi se va produce însă mult mai repede decât preconiza, şi însemnările înregistrează abuzurile unei comunizări făcute prin teroare: lichidarea partidelor, confiscările, arestările, condamnarea burgheziei, atracţia prin exploatarea sărăciei şi promisiuni materiale, spre deosebire de misticismul legionar. Evenimentele socio-politice restrâng spaţiul acordat intimităţii, căci autoarea se vede nevoită să se gândească la viitorul ei ca intelectual. „Artistul e încă admirat în comunism, dar cu condiţia să fie în stil comunist sau cel puţin să agite patimile mulţimii” (12 decembrie 1944), constată cu amărăciune, pentru ca, la scurt timp, la redacţia RFR, să intre pentru prima dată în contact cu cenzura politică, ale cărei metode îi evocă abuzurile Inchiziţiei. Greutăţile materiale se înăspresc, iar intimidările culminează cu scoaterea de la catedră prin înlocuirea valorilor cu analfabeţi, cu topirea unora dintre cărţile sale. În semn de protest faţă de oportunişti se înscrie în Patidul Liberal, denunţă compromisurile lumii artistico-literare şi continuă însemnările în jurnal, scriere considerată subversivă de regim şi destinată în aceste timpuri tulburi sertarului. Alice Voinescu se dovedeşte, de-a lungul întregii vieţi, o intransigentă ce dispreţuieşte vulgaritatea şi nuanţele de balcanism, care sufocă aspiraţiile către occident. Uneori, descoperim o oarecare intoleranţă în judecăţile la adresa generaţiei tinere, de la ţinuta exterioară (la o cununie religioasă se arată contrariată de lipsa atenţiei pentru vestimentaţie) şi superficialitatea cu care tratează studiul, până la convingerile politice. Teatrul lui Eugen Ionescu ar interesa-o doar ca informaţie a gustului celor din Apus, căci căutarea înverşunată a originalităţii, lipsa unui sens limpede, absurdul nu fac decât să-i „exaspereze nervii”, iar nihilismul din piesele dramaturgului ar conduce la destrămarea vechilor valori umane. Deziluzia de a întâlni superficialitate şi primitivism la oameni care ar trebui să fie exemplari sporeşte admiraţia pe care i-o insuflă curăţenia sufletească a ţăranului. Cu aceeaşi înverşunare autoarea condamnă frivolitatea celor ce fac din serile de audiţie sau expoziţii saloane mondene, spaţii de întâlnire. Nostalgia după acţiune, ura pentru simplul verbalism, dorul de a făptui, specifice generaţiei tinere, încă o animă („Vorbe. Vorbe. Vorbe. Nu suntem capabili de un act, numai de proiecte, discursuri, hotărâri verbale.”). „Dacă n-aş fi intoxicată de principii, aş îndrăzni şi eu să scriu turbat şi să trăiesc liber – ca şi cum în jurul meu nu s-ar prăbuşi lumea mea!” (29 octombrie 1949), rândurile mărturisesc nevoia acută de a trăi intens, specifică celor obligaţi să treacă prin catastrofele războiului.

Ironia face ca în spaţiul aceleiaşi pagini să se găsească ultima însemnare din 1951, „Recunosc că pregătirea omului nou e un scop înalt uman şi mai cred că în Rusia îl iau în serios” şi primele notaţii din 1952, după perioada detenţiei, alăturare ce vorbeşte de la sine de contradicţiile masive dintre aparenţă şi esenţă, dintre sloganurile şi acţiunile regimului. Primul impuls al diaristei este de a înăbuşi amintirile, de a îngropa o realitate denigratoare pentru singura posibilitate de fiinţare a omului, libertatea: „Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi.” De altfel, această experienţă mutilantă nu ar fi făcut decât să amplifice dragostea pentru libertate: „Cu ce m-am ales acolo la Ghencea? Cu o nevoie frenetică de a ieşi din sârma ghimpată, de a scoate pe toată lumea din închisoare, de a desfiinţa închisorile, toate închisorile din lume, chiar pentru criminali.” (2 decembrie 1952). Cu toate acestea, însemnările dezvăluie o criză cu modificări substanţiale, o metamorfoză („Dacă mi s-ar mai da glas vreodată, nu aş mai propovădui blândeţea şi bunătatea, i-aş învăţa pe tineri să voiască cu putere, să nu le mai fie milă, ci să se cutremure de silă în faţa celor slabi. Îmi fac mea culpa, o, Nietzsche”) şi mărturisesc despre aspiraţia către o transfigurare („De aş putea acum, după ce am trecut prin închisoare, unde mi se pare că mi-am lăsat vechea piele, aş încerca după exemplul marelui meu prieten Montaigne să descopăr în mine un om nou.” – 18 ianuarie 1953). Ca majoritatea celor ce cunosc aceeaşi experienţă cu a ei, Alice Voinescu apreciază că aceasta scoate la suprafaţă esenţa fiinţei, căci „calitatea omului nu se dezvăluie decât în situaţii extreme.” (28 februarie 1950)

Credibilitatea suferinţei strigate cu atâta patos („Trebuie să merg până la capătul stării mele actuale. Nu resemnare, nu atitudine de milog. Dumnezeu te cere puternic, liber, curajos, întreprinzător, cuceritor! Mă agasează toate sfaturile de «răbdare», «supunere» etc. vorbe, vorbe. Trebuie să lupţi, dar cum să lupt cu îngerul? Să-l dobor? Rugându-mă cu atâta putere de Dumnezeu, încât să nu mă poată refuza! Zic: Vreau. E fals. Doresc? E slab. Îţi cer, Doamne! Cer dreptul meu. Nu sunt trufaşă, ci conştientă de dreptul meu, de fiu al Tău, cer să mă scoţi din robie, să ne scoţi pe toţi. Mi s-au furat doi ani din viaţă. Îi vreau înapoi. Să-i trăiesc conştient.” – 6 august 1953) are de suferit, căci unele afirmaţii ale diaristei par cel puţin paradoxale: „Mă gândeam în sinea mea: acest regim a reuşit totuşi să trezească conştiinţa civilă, şi pentru viitor este un pas enorm.” (27 aprilie 1953); „...nu mă îndoiesc că peste 20 – 30 de ani lumea va fi aşezată într-o ordine socialistă – comunistă şi că teroarea fiind biruită, oamenii vor fi poate mai fericiţi decât am fost noi. Dar, atâta timp cât domnesc frica şi spaima şi teroarea, nu pot crede în mai Bine.” (11 noiembrie 1953). Exilul la Costeşti este asimilabil dramei ovidiene. Eroina deplânge teribila lipsă de civilizaţie şi detaliază mici drame primitive, cum ar fi procesul de întărire a unei mizere locuinţe. În 16 februarie 1953 afirmă: „Niciodată nu am crezut că mă voi adapta atât de repede la această viaţă elementară”, însă neurastenia îi dă neîncetat târcoale. Asimilat unui purgatoriu, Costeştiul este locul unde sufletul „boleşte”, iar perioada petrecută în domiciliu forţat este elocventă pentru verosimilitatea unui eu pendulând între elanuri şi crize. 

► Diarişti români: Alice Voinescu, Jurnal, ed. îngrij., tabel bibliogr. şi note de Maria Ana Murnu; cu o pref. de Alexandru Paleologu; Albatros, Bucureşti, 1997

Autor(i):  Oana Safta
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National