Articol
 
Cu eleganta, prin labirint
Categorie articol: Lecturi
Una dintre întrebările esenţiale cărora scriitorul le caută răspuns prin literatură, asociată de Mircea A. Diaconu cu interogaţia eminesciană din poemul Andrei Mureşanu, este formulată în Lache şi Mache. Nuvelă: „este omul agent dumnezeiesc sau joc nenorocit al oarbei întâmplări?”.

„I deea că adevărul are o valoare mai mare decît aparenţa este o simplă prejudecată morală şi nimic mai mult… De fapt, ce anume ne constrânge să admitem existenţa unui antagonism între «adevărat» şi «fals»?”. Cu acest citat din Friedrich Nietzsche, urmat de alte patru, extrase din scrierile lui Baudelaire, Bertolt Brecht, Emil Cioran şi Mircea Cărtărescu, se deschide cartea din 2012 a lui Mircea A. Diaconu, I.L. Caragiale. Fatalitatea ironică. O carte în care Caragiale apare ca întemeietor al modernităţii şi, simultan, ca scriitor conştient de autosuficienţa omului modern, de aroganţa cunoaşterii sale „obiective”, de nefondata sa autoritate cu privire la adevăr, într-o lume fără consistenţă şi fără transcendenţă, într-o lume iluzorie. Un Caragiale „modern, adică inovator în timpul său, şi inovator din nonconformism şi rebeliune – toate acestea, consecinţa unei conştiinţe artistice intransigente şi precise”. Un modern care e partizanul „tendinţei cu artă şi care crede în existenţa unei intenţii artistice”. Un om al timpului său, neîncrezător în ceilalţi, dar dorind să îşi afirme sinele dintr-o încredere nezdruncinată în sine. Un Caragiale „contemporan cu Nietzsche”, scos din zona realismului şi relevat ca autor complex, ca arhitect al unei lumi labirintice la baza căreia nu se află principiul mimetismului, ci acela al „zidirii din nimic”, al „întemeierii ludice”. Asupra acestei lumi şi asupra sofisticatei sale arhitecturi, la fel ca asupra motivaţiilor care o fundamentează, Mircea A. Diaconu se apleacă fără a pretinde exhaustivitatea, fără fundamentalism, fără crispări ideologice, fără aroganţa autoritară a criticului omniscient dar şi fără note de subsol. Cunoscând, incontestabil, tot ceea ce s-a scris despre Caragiale timp de un veac şi fără a polemiza cu vreuna dintre direcţiile în care interpretarea operei marelui scriitor părea că s-a împotmolit, Mircea A. Diaconu propune el însuşi o elegantă arhitectură critică ce nu are nevoie de sprijinul trimiterilor. Exegetului îi sunt suficiente textele lui Caragiale, unele dintre ele puţin cunoscute şi deloc invocate în studiile critice anterioare. Sunt valorificate, astfel, nu doar capodoperele din teatru ori proză, ci mai ales textele periferice, din credinţa că acestea constituie fundalul complex, policrom, care animă, care vitalizează întreaga literatură caragialiană şi prin care transpare mai uşor şi mai fidel chipul scriitorului-arhitect. (Aceeaşi credinţă, dar pe un alt palier al studiului literaturii, îl motivează pe Mircea A. Diaconu şi atunci când, temeinic documentat şi cu acribie, urmăreşte traseul ideologic şi cultural al scriitorilor minori din mişcarea „Iconar”.)

Eleganţa este, îndrăznesc a crede, principala trăsătură a arhitecturii critice despre care pomeneam mai sus. Mircea A. Diaconu este preocupat nu doar de „corectitudinea” ori de pertinenţa tezelor care fundamentează exerciţiul critic şi interpretarea, ci şi de „povestea” acestei interpretări. De altfel, în prologul subintitulat „aproape o confesiune”, autorul subliniază: „Abia citită ca o poveste, interpretarea, din care el criticul nu are cum să se extragă, e considerată legitimă. Marile interpretări sunt mari naraţiuni critice”. Astfel că numeroasele ipoteze care constituie suportul studiului lui Mircea A. Diaconu, incitante, memorabil formulate, sunt susţinute de „traseul pe care, dacă nu trebuie să-l parcurgă în propria-i explorare, criticul e obligat să-l construiască pentru cititor, traseu necesar pentru ca formula finală să devină accesibilă şi să convingă”. Ei bine, traseul acesta, el însuşi aflat sub auspiciile unei fatalităţi ironice, nu doar convinge, ci farmecă prin eleganţa ansamblului, prin delectabil-inteligenta complicitate dintre critic şi scriitor – argumentele primului intrând în perfect dialog cu textele celui de-al doilea –, prin formula critică generoasă, plastică, sugestivă. Poate că Mircea A. Diaconu, stăpân desă-vârşit şi al rigorilor critice academice, preferă aici (nu din precauţie!) flexibilitatea unui discurs interogativ, care să atragă, la rându-i complicitatea şi participarea cititorului. (Atribute precum cele anterior invocate nu sunt menite a pune sub semnul îndoielii complexitatea, profunzimea ipotezelor de la care pleacă criticul, ci dimpotrivă.)

Îmbinând tactul cu temeritatea hermeneutică, sobrietatea discursului cu expresivitatea, reflexivitatea interogativă cu ironia discretă, Mircea A. Diaconu propune un parcurs critic ce invită la problematizare şi participare, la preluarea şi continuarea ipotezelor sale analitice. El preferă „în locul rigorii sterile… mărturia implicită a neliniştilor interogative” căci „din ezitare, şi ezitarea nu-i totuna cu imprecizia, se poate naşte un traiect care nu are rostul să genereze sensul, ci să-l facă accesibil, sau acceptabil. În tot cazul, nu scheletul – nici măcar în cazul lui Caragiale, pasionat de arhitectură –, ci carnaţia face substanţa criticii literare. De căutat, în fond, echilibrul fragil dintre carnaţie şi structură, dintre intuiţie şi explorarea intuiţiei, dintre idee şi situarea ei într-un scenariu credibil”. O astfel de căutare, „o mişcare în zig-zag, însemnând confirmări, infirmări, abateri, contradicţii, nelinişte”, constituie „carnaţia” studiului lui Mircea A. Diaconu. O căutare ce se desfăşoară pe făgaşuri ale labirintului lumii caragialiene, devenind, ea însăşi, labirint, dar un labirint care „se prezintă finalmente cititorului ca unul senin, o mişcare neezitantă, în care îndoielile sunt substiuite de logică”. Nu văd de ce un studiu critic care porneşte de la astfel de premise riscă, mai mult decât altele, omniscient-autoritare, să rateze miezul viu al unei opere, ori coordonatele gândirii unui scriitor. La fel cum nu văd de ce o exegeză ce deschide posibilitatea (re)citirii operei lui I.L. Caragiale într-o cheie modernă, problematizantă, ce îl propune pe Caragiale ca arhitect ludic şi cinic de lumi şi capcane, ce „răsuceşte gâtul” unui clişeu anarhic precum „Caragiale, contemporanul nostru” ar trebui văzută ca „supracalificată”.

Relaţia scriitorului cu exegeţii săi se situează, oricum, sub clopotul aceleiaşi ironii care defineşte relaţia scriitorului cu lumea (fie ea „reală” ori „ficţională”, ambele în mod egal legitime, după cum arată Fatalitatea ironică). Caragiale, atrage atenţia Mircea A. Diaconu, este un ilustru constructor de capcane hermeneutice, care „pregăteşte subtil eşecul oricărei interpretări, lăsând la lumină doar faptele” şi abandonând cauza acestora în zone obscure. Lumea lui este un joc perfect, „barbian”, menit să înşele tocmai prin iluzia mimesisului, prin trimiterile exacte la realitatea concretă. Fără să exagereze, Mircea A. Diaconu vede în Caragiale un scriitor care îşi înfruntă criticii. „Ca admirator al lui Sofocle, Caragiale va fi fost fascinat de ideea fatalităţii, ca mecanism transcendent, dar, deopotrivă măcar, de articularea unei lumi ficţionale care nu se poate prăbuşi în niciun fel de înfruntare exegetică”. Un scriitor, deci, care îşi controlează minuţios lumea, conştient că atenta manipulare a personajelor sale (confuze, derutate, fals-iluminate) şi a circumstanţelor generatoare de „mişcare” se poate extinde şi în planul cititorului laic ori specialist.

Plecând de la Jean Ricardou, Mircea A. Diaconu vede în Caragiale un autor care îşi construieşte ficţiunea nu printr-un mecanism al reproducerii, ci printr-un mecanism al producerii. Caragiale este scos dintre graniţele realismului şi ale naturalismului, curente în care a fost situat de către exegeza canonică. El este creatorul unei lumi cu legitimitate strict textuală şi nu evaluatorul, judecătorul eticii lumii preexistente. Aşa cum este văzut de Mircea A. Diaconu, Caragiale nu întoarce spatele realităţii date, realitate pe care o contemplă „ghiduş, interogativ, satisfăcut de sine, chiar fascinat de posibilităţile multiple de a glisa virtualul în act”, dar nici nu o preia mimetic în literatură. Argumentele pe care le invocă criticul sunt, fără îndoială, convingătoare. Caragiale este preocupat nu de lume (de realitatea concretă, socială, culturală, economică, politică), ci de mecanismele prin care se produce şi se organizează, în adâncime, lumea. De aceea, el îşi invită atât de frecvent cititorul să vadă că textul este construcţie, este arhitectură şi este lume în sine. Nu o lume reprodusă, a mimesisului, ci o lume produsă, o lume ale cărei legităţi nu diferă substanţial de cele ale „realităţii”, doar că se află în mâinile unui autor diferit.

În fond, Caragiale, asemeni marilor moderni în vecinătatea cărora îl situează criticul, este conştient de vidul generat de „epuizarea” transcendenţei, de haosul materiei (personaje, societate) şi al falsului spirit (politică, presă), de fragilitatea şi inconsistenţa lumii din care a dispărut Sensul. Lumea proiectată de Caragiale, subliniază Mircea A. Diaconu, „împotriva tuturor aparenţelor, nu e lumea sfârşitului de secol XIX, cu politica şi societatea ei (acele forme fără fond incriminate de Maiorescu), nu e lumea balcanică, împreună cu moravurile ei impure, nu e nici o lume – transnaţională, adică general-umană – a imposturii şi falsului, deşi e toate acestea la un loc, ci, înainte de toate, e lumea ca realitate fragilă, ca joc inconsistent, ca iluzie şi reprezentare, ca oglindire, eventual joc al unui demiurg ludic şi cinic deopotrivă. E lumea ca literatură, atacată de frisonul nefiinţei”.

Mircea A. Diaconu vede în Caragiale un anti-empiric şi un anti-iluminist, un creator fascinat de spectacolul vieţii „ca ezitare între sens şi neant, între cosmos şi haos, între o compoziţie muzicală per-fectă şi delirul verbal din «birturile de ordinea a treia»”, un scriitor aflat la marginea realismului, prin discursul său despre lume, dar şi în proximitatea postmodernismului şi a „sondării metatextuale”, prin „discursul lumii ca text”, lumea fiind deopotrivă recunoscută şi construită. Scopul scrisului lui Caragiale, într-un astfel de context, este sondarea, afirmarea şi dezvăluirea sinelui „sub for-ma aptitudinilor textuale”.

Una dintre întrebările esenţiale cărora scriitorul le caută răspuns prin literatură, asociată de Mircea A. Diaconu cu interogaţia eminesciană din poemul Andrei Mureşanu, este formulată în Lache şi Mache. Nuvelă: „este omul agent dumnezeiesc sau joc nenorocit al oarbei întâmplări?”. Răspunsul posibil pe care îl oferă criticul, investigând lumea labirintică a lui Caragiale, jocul derutant al glisării realităţii în iluzie, în reverie şi ireal, veşnica agitaţie a personajelor şi obstinata lor orbire în faţa adevărului, ar fi că omul stă sub clopotul fatalităţii ca substitut al transcendenţei. Dacă „marea” fatalitate rămâne, poate, pentru Caragiale, un spectacol al cărui regizor refuză să se arate, devine suficientă fatalitatea propriei lumi pe care o controlează el însuşi, inteligent şi ironic, şi care (aici, presupunerea o fac eu însămi) ar putea reprezenta „strigătul” său profetic (din familia „orizontului cenuşiu” al lui Baudelaire, sau a „soarelui tăiat” al lui Guillaume Apollinaire), dacă nu ar fi (prea bine) mascat sub un permanent zâmbet ironic.

Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National