Articol
 
Actualitatea arhetipurilor
Categorie articol: Lecturi
O carte despre actualitatea arhetipurilor, discret dedicată unei pioase memorii. O carte pentru senine, imutabile nopţi atice.

Pentru cei trecuţi de prima decadă a vieţii (rarisim în timpul ei), numele „Homer” este echivalentul a două cărţi groase de câteva sute de pagini fiecare şi din care găsim în manualele şcolare rezumate foarte folositoare de până-ntr-o pagină. Uneori, dacă manualul e mai generos, găsim şi câte un fragment din cărţile acelea groase; nu mai lung, şi el, de câteva pagini de manual. Filme şi seriale ca Avatar, Star Trek sau Războiul stelelor ori miliardele de jocuri inventate, în tot atâtea variante, ca aplicaţii pe calculator sunt infinit mai cunoscute şi accesate azi decât cele două cărţi groase care se numesc Iliada şi Odiseea şi se vând sub numele (deja comun) de „Homer”. Pe urmă, ce nevoie urgentă ar fi să te-apuci să le citeşti (bineînţeles, în traducere) pe rând, pagină cu pagină, mii şi zeci de mii de versuri – ceea ce complică şi mai mult elanul cultural al copil-tânărului de azi –, când oricine poate da un simplu click pe Google şi afla, fără să citească din carte vreun vers, tot ce doreşte să afle (dacă doreşte, desigur) despre Homer, Iliada, Odiseea?…

Dar să presupunem că unui copil-tânăr de azi i-ar mai plăcea să stea cu cartea în mână şi să-i întoarcă fără grabă paginile. Dincolo de întâmplările în sine şi de povestirea cu farmec a lor, ce ar mai putea descoperi cititorul, fără vârstă, din zilele noastre? Dincolo de literele cuvintelor şi de înlănţuirea lor în poveste, cititorul cu răbdare şi, mai ales, cu pasiune – câtă a mai rămas, nu din obligaţie… – descoperă o lume tăcută care te întoarce, vrei-nu vrei, la începuturile propriei tale lumi de azi. Această lume proto- şi arhetipală, această lume matricială şi aurorală (ca să preiau ultima formulare de la cel mai reputat profesor român de istorie a filosofiei, acad. Gheorghe Vlăduţescu), paralelă şi vie în imaginar dincolo de ţesătura textului epic, un savant român, acum 78 de ani, a desluşit-o în temeiurile esenţiale ale alcătuirii ei. După atâtea decenii, cartea vede, în sfârşit, apărută varianta sa românească, recuperând o vizibilitate de suprafaţă până acum exclusiv internaţională.1

Articulaţii

Frenkian nu descrie o lume – aceasta, a imaginarului homeric stârnit de cadenţele poveştilor depănate – ci, arheolog de cuvinte, o reconstituie. El ne oferă o proiecţie personală, o viziune – a lui, hrănită de insaţiabile studii savante, riguros şi permanent citate ad locum – despre modul în care epopeile homerice văd lumea şi o povestesc celor doritori să o cunoască. Studiul lui Frenkian, proiect de cercetare-investigaţie şi, totodată, cum subliniam, proiecţie personală, selectivă, a unghiurilor de abordare, practic nelimitate, sub care stă această lume homerică, se articulează în trei secţiuni funcţionale complementar: A. Lumea; B. Omul; C. Zeii (în terminologia şi ordinea alese de autor). Primele două secţiuni refac, pe baza textului epic, adunând referinţele diseminate pe întreaga suprafaţă a epopeilor, configuraţia, interioară şi exterioară, a celor două universuri: material-natural-cosmic, pe de o parte; în continuarea şi prelungirea lui, universul trupului şi sufletului omenesc. Locul zeilor este, cum lesne se vede, unul intermediar, prin ambiguitatea statutului lor: perisabili ca formă (se pot răni sau metamorfoza), se apropie de uman; nemuritori ca vitalitate (zeul nu-şi epuizează viaţa), sunt parte a eternităţii cosmicului. Fiecare dintre cele două secţiuni se articulează în subsecţiuni deservind ansamblul, ca rotiţele unui angrenaj în care totul şi partea se condiţionează reciproc. În plus, fiecare secţiune se subdivide în acelaşi număr (5) de subsecţiuni, ca şi cum acestea din urmă ar corespunde strict de la o secţiune la alta, biunivoc. Corespondenţele sunt, într-adevăr, exacte şi foarte precise: spre exemplu, „cerul” (din secţiunea A. Lumea) echivalează, în plan cosmic, planului dispunerii anatomice a „corpului” (din secţiunea B. Omul). Apartenenţa biplană (semnalată în treacăt mai sus) a zeilor la celelalte două niveluri (v. şi p. 219) explică, probabil, absenţa în ultima secţiune (C.) a oricărei subdiviziuni.

Atingere şi întemeiere

Într-o lume ca a noastră, despre care, de la un deceniu la altul – nu mai vorbesc de secole –, s-a spus şi se spune mereu că a atins, tehnologic, perfecţiunea şi, gnoseologic, absolutul, şi, respectiv, lumea homerică – aceea, bunăoară, în care soarele răsare de pe o insulă, Aia, şi urcă pe un cer (din bronz sau din fier) în formă de acoperiş sprijinit pe coloane susţinute de un pământ beneficiind de relief, dar plat din perspectivă cosmică –, ne întrebăm ce legătură există şi, la urma urmelor, dacă poate fi vorba de vreo legătură; altfel spus, între omul microprocesoarelor unei nanotehnologii ultraperformante şi acela care măsura cu cotul şi cu pumnul şi echivala valoarea obiectului vandabil în boi.

Pare – dacă nu cumva, grăbiţi, am spune, direct, nu este – nicio legătură.

Dincolo de ceea ce am numit „lumea de dincolo de lume”, minuţios şi sistematic reconstituită de Aram Frenkian în urma unei lecturi exhaustive a fiecărui cuvânt şi vers homeric, spre a desluşi, din imaginarul poetic, fulgurantele imagini ale unei lumi cândva reale şi dovedite arheologic, deşi extrem de complexe şi suprapuse în straturile evoluţiei ei, ei bine, dincolo de ceea ce putem numi realiile unei lumi pur imaginare prin poeticitatea ei, savantul român de origine armeană identifică, mai cu seamă în finalul concis al unui studiu frapând prin severitatea maximă a parcimoniei, inclusiv stilistice, tocmai această legătură, peste milenii, între două stadii de cultură, în aparenţă nu doar radical, ci chiar diametral şi antagonic opuse. Lumea noastră şi lumea homerică se ating (în anul 1964, al dispariţiei lui Frenkian, era informaticii nu depăşise faza intrauterină) pentru că, demonstrează savantul cu o siguranţă de sine demnă de simplitatea marilor adevăruri, primare şi perene, una o întemeiază pe cealaltă. Acest regressus ad uterum, reîntoarcere la matricea cultural-spirituală a Europei, id est a omenirii, matricea greacă şi, prin excelenţă, homerică după cum constatăm, se justifică în măsura în care „toate produsele civilizaţiei greceşti au legături mai mult sau mai puţin evidente cu poemele homerice”; inclusiv toată filosofia greacă, aceea despre care, aproape retoric, se întreabă Frenkian: „Nu este oare mai apropiată, în timp, de Homer decât de Platon şi Aristotel?” (ambele citate la p. 221). Or, filosofia a amprentat, ca să folosesc din nou cuvintele magistrului, „geniul rasei elene” (ibid.). Geniu caracterizat astfel de savantul nostru aproape de ultima pagină a studiului său: „Geniul rasei elene este cel ce a creat ştiinţele exacte şi matematicile, şi care a marcat cu amprenta sa mentalitatea popoarelor europene, care au luat-o pe urmele sale.” (ibid.)

Încheiere

Îndreptând cu grijă, în vederea unei noi multiplicări de tiraj sau retipăriri, unele deficienţe de tehnoredactare în alfabet vechi grecesc şi revizuind o traducere în care integrarea cuvintelor greceşti citate izolat are generalmente de suferit în contextul frazeologic şi morfologic românesc (o traducere altminteri impecabilă şi, tocmai de aceea, incompatibilă cu false soluţii de tipul: „concepţia lui Rohde asupra psyche-lui homeric”, p. 115 sau „palida nemurire a ψυχη homerice”, p. 205, ca să mă mulţumesc cu doar două din multe zeci de exemple), editura bucureşteană Herald ne-a pregătit, ca pe o surpriză cu atât mai plăcută, cu cât mai dificilă şi pretenţioasă, cel mai frumos dar de carte din acest an. O carte despre actualitatea arhetipurilor, discret dedicată unei pioase memorii. O carte pentru senine, imutabile nopţi atice. 

1. Aram M. Frenkian, Le monde homérique. Essai de protophilosophie grecque. Paris, Vrin, 1934; id., Lumea homerică. Eseu de protofilosofie greacă. Cuvânt înainte: Gheorghe Vlăduţescu. Traducere din limba franceză: Nicolae Baltă. Bucureşti, Editura Herald, 2012; 249 p.

Autor(i):  Liviu Franga
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National