Articol
 
O privire asupra poeziei de azi
Categorie articol: Lecturi
Aici întâlneşte o situaţie aparte, o figură lirică menită să ilustreze erezia (conceptul cu care operează criticul) în dublă ipostază: la nivel fiinţial (poziţionare faţă de sacru a unui preot, care scrie) şi la nivelul expresiei poetice.

Cu răbdare şi discreţie, colaborând constant în ultimii ani la câteva reviste literare importante, Andrei Moldovan şi-a construit un profil critic distinct. Formaţia sa critică a beneficiat de oportunitatea colaborării, pe teme rebreniene (studii şi ediţii), cu rebrenologul şi romancierul Nicolae Gheran, dar şi de constanta colaborare la revista Mişcarea literară, care l-a motivat şi incitat să se plieze mai bine pe mersul cărţilor în actualitate. Poate că aici, dintr-un calcul eronat, fascinat de oportunităţile (de publicare) oferite de alte reviste, şi-a cam neglijat la un moment dat îndatoririle, dar, pe ansamblu, activitatea desfăşurată în speţă este de reţinut. Această evoluţie, dar şi alte determinante, l-au condus, după cum observa şi Al. Cistelecan, spre dobândirea unui profil de critic... singular, dacă nu singuratic. Între determinante am putea identifica lipsa tentaţiei de a se confunda cu mode sau momente literare, alegerea cărţilor după criterii strict personale şi nedeclarate manifest, cât şi modul propriu de a-şi elabora discursul critic.

Activitatea de profesor de română şi-a lăsat, credem, amprenta asupra condiţiei critice a lui Andrei Moldovan, strict, poate, asupra metodei critice. Demersul său critic e influenţat, măcar în parte, de exerciţiul unei abordări „didactice”, care nu e un lucru neapărat rău. Când se apropie de o carte, criticul este tentat s-o abordeze „sistematic”, pe paşi precişi, situând-o într-un context teoretic, pe care tinde să-l expliciteze, vorbind apoi despre autor, conţinuturi, aspecte structural-stilistice, aşa cum un profesor s-ar prezenta la clasă, în faţa unor elevi interesaţi de literatură. O asemenea abordare îi temperează avântul subiectiv, „călinescian”, de care e plină critica literară actuală. Criticul ne demonstrează prin asta că este exact şi informat. O astfel de atitudine nu dăunează câmpului literar actual, care are nevoie de repere, inclusiv teoretice, de fixare într-un context cât de cât conturat al demersurilor critice, de constante de relaţie. Prins într-un asemenea exerciţiu, criticul ar putea fi apropiat mai mult de un mod de a fi (critic) ilustrat de un Al. Piru, de exemplu. El e familiarizat foarte bine cu temele criticii de sorginte modernistă, la care are acces printr-o bibliografie franţuzească. Cochetând cândva cu poezia, pe care se pare că a abandonat-o... definitiv, criticul beneficiază şi de ştiinţa unui gen... ratat, pe care o aplică în critica poeziei, gen de care s-a apropiat cu mai mare îndrăzneală, fără să neglijeze celelalte genuri. Tentaţia metaforică nu-l părăseşte definitiv, faptul putând fi regăsit şi în titlurile articolelor critice, mobilizate de un bine strunit joc liric. Faptul se mai poate regăsi şi în anumite enunţuri din interiorul textelor, definiţii generice în care prinde constante ale unei cărţi sau ale unui profil literar. Păcatul „didactic” e divulgat uneori de pasaje excesiv teoretice, „explicaţii” peste care criticul ar fi putut să treacă. Pe ansamblu, demersul critic e binevenit, într-o literatură care tinde să-şi piardă sau ignore reperele.

Secondând oarecum un prim volum, Erezii lirice, publicat în 2004 la Editura Limes, volumul de comentarii critice semnat de Andrei Moldovan, Poeţi români de azi. alte erezii, apărut în 2011 la Casa Cărţii de Ştiinţă, se vrea o prelungire a demersului critic din volumul iniţial şi în acelaşi timp o imagine mai bine conturată a poeziei de azi văzută prin apariţiile editoriale ale câtorva poeţi actuali aparţinători unor generaţii diferite. Surprinderea unei „imagini a poeziei noastre de azi” poate părea o ambiţie prea ... generoasă, dacă avem în vedere că sunt trecute în revistă doar 26 de cărţi (implicit autorii lor), dar, dacă criteriile valorice cu care operează criticul pot fi identificate şi recunoscute, atunci lucrurile ar putea fi considerate cel puţin acceptabile. Arcul generaţionist e ok, mergându-se de la şaptezecişti la douămiişti, autorii trecuţi în revistă sunt remarcabili, cu rezistenţă în timp sigură sau promisă, aproape toţi avizaţi de critică. Dintr-o masă de propuneri, criticul îşi asumă calitatea de a alege, printr-o discriminare... pozitivă, ca apoi să gloseze, printr-o analiză critică pertinentă, asupra cărţilor/autorilor în curs.

Metoda critică e devoalată încă de la primul autor intrat în atenţie – Şerban Foarţă, poetul din volumul Nu ştiu alţii cum sunt..., carte apărută la Editura Cartier 2009. De la bun început, inspirat de un motto ales de poet din Arthur Rimbaud, criticul observă că: „Prospeţimea textelor poetice vine din priceperea cu care ştie să-şi învioreze mereu limbajul răspunzând astfel, indirect, şi unei probleme teoretice referitoare la criza expresiei poetice.” Teoria este prezentă – explicit – de la început. Poetul este luat ca exemplu, acum, pentru ilustrarea conceptului de erezie definit în volumul iniţial, pomenit mai sus. Criticul se lansează într-un mic excurs legat de îmbătrânirea limbajului poetic, de caracterul reflexiv al expresiei (cu trimiteri la Tudor Vianu, Roman Jakobson, Gheorghe Crăciun), se războieşte discret cu cei care folosesc injuria şi pornografia în poezie, ca şi cu fracturiştii, ca să observe apoi rolul limbajului tranzitiv la Şerban Foarţă manifestat în sprijinirea poeziei acestuia pentru a ieşi din criză, remarcând contribuţia preţiozităţilor livreşti şi a virtuozităţilor poetice în a proteja sensibilitatea esenţială a poetului. Atras de farmecul liricii – „obiective” am zice – a poetului, criticul o explică printr-o raportare a „personajelor” întâlnite în poezie la personajele lui Caragiale, cărora „deşi ele sunt de o factură cu totul diferită, nu (li, n.n.) se poate nega o apropiere în modul de a exista în text, în modul de a se mişca, de a comunica”, iscând trăiri poetice prin stranietatea lor, prin înţelesurile generate de prezenţa într-un spaţiu „tranzitiv” situat „între lumea coerentă şi cea absurdă”. Comentariul la volumul lui Mihai Ursachi, Goana magilor – poeme postume şi însemnări despre poezie, 2005, ediţie îngrijită de Magda Negrea şi Daniel Corbu, începe cu două întrebări retorice: la ce sunt bune postumele când antumele definesc o personalitate literară (întrebare discutabilă, n.n.) şi de ce ar fi folositoare publicarea postumelor când acestea mai mult agresează imaginea operei decât să o stimuleze? Întrebările acestea, funcţionând mai mult ca o metodă a reducerii la absurd, au menirea să creeze o detentă care să impulsioneze analiza critică. Criticul are prilejul astfel să gloseze pe subiecte precum diversitatea tematică şi stilistică a poeziilor abordate, eminescianismul („ipostaziat hiperionic”) lui Mihai Ursachi, armonia bizară, aducătoare de nelinişti, generată de echilibrul structural şi de modernitatea temelor, trăirea oricărui tip de experienţă ce ajută cuvântul să devină o altă materie, influenţa asupra optzecismului, conchizând, sub impulsul începutului retoric, că „Volumul cu postumele lui Mihai Ursachi nu se dovedeşte un apendice al operei, ci o fereastră deschisă spre lumea halucinantă şi ispititoare a zămislirii poeziei”.

Figura poetică a lui Adrian Popescu îl provoacă pe critic să producă o „erezie” critică, adică o abatere în propriul câmp critic. Comentatorul nu se mai rezumă la un singur volum, după cum ne-a obişnuit, ci urmăreşte periplul liric al poetului marcat de succesiunea volumelor publicate. Criticul remarcă menţinerea coordonatelor lirice, prin valori cum ar fi discreţia şi rafinamentul, fără căderea în pastişă, motivul Umbriei, apariţia treptată a nevoii de atitudine sub influenţei rezonanţei deceniilor, fără pierderea echilibrului statornic (susţinut de un spirit mistic), redimensionarea motivelor lirice deja existente din ultimele volume, insistând asupra misticismului rafinat şi occidental, care caracterizează creaţia poetului. Punând în relaţie poezia cu filosofia, în cazul Martei Petreu (volumul de versuri Scara lui Iacob, Cartea Românească, 2006), criticul observă cum „filosofia se stinge şi începe să lumineze cugetarea poetică, un lucru mult mai generos şi mai răscolitor” decât... cugetarea... filosofică. În cazul lui Vasile Gogea (din Încă Propoeziţii, Grinta, 2006), se observă funcţia lucidităţii (creatoare de imagini cărora li se forţează limitele), cultivarea absurdului şi rolul livrescului în reclădirea dramei fiinţei. Remarcând expresia dramei prezentului în volumul de versuri Elegii de la Dorweiler de Gellu Dorian, criticul îi reproşează poetului raportarea abuzivă la divinitate şi conturarea poticnită a unor tenebre danteşti. Nu înţelegem dacă volumul este bine sau rău alcătuit, câtă vreme i se reproşează autorului lipsa chibzuinţei chiar în această alcătuire, nevoia „explicită” de interiorizare, ca peste un paragraf să se spună că opul dezvoltă „o arhitectură bine conturată”. Fiindcă merge pe un ton mai mult negativ, criticul îşi încheie comentariul mai împăciuitor, menţionând că volumul este însoţit de o utilă prefaţă semnată de Al . Cistelecan. Un avertisment pertinent îi adresează criticul poetului Ioan Moldovan, care, de la o vreme, „este pândit inevitabil de primejdii gata oricând să îl îndrepte spre o linişte lăuntrică în care poezia este o piesă de decor – fie şi frumoasă! – într-un muzeu al existenţei umane”, iar în cazul unui volum de Adrian Alui Gheorghe, O dramă la vânătoare. Antologie de poezie, 2008, reţinând atitudinea mitică, precreştină a poetului în relaţie cu divinitatea, îşi declară surprinderea produsă de „abundenţa narativului”. Volumul de poeme Casa teslarului (Cartea Românească, 2009) de Ioan Pintea îi dă prilejul lui Andrei Moldovan să-şi aplice cu lejeritate întreaga metodă critică. Aici întâlneşte o situaţie aparte, o figură lirică menită să ilustreze erezia (conceptul cu care operează criticul) în dublă ipostază: la nivel fiinţial (poziţionare faţă de sacru a unui preot, care scrie) şi la nivelul expresiei poetice. Făcând iarăşi trimiteri teoretice (nu ştiu cât de necesare), criticul observă întoarcerea poetului spre chipul „îngerului căzut”, căruia îi admiră măreţia, cantonat, poetul, într-un univers liric populat de îngeri care nu seamănă deloc cu cei zugrăviţi pe zidurile bisericilor. Apoi, la nivel stilistic, poetul riscă să alunece din ritual spre ceremonial, adică ajunge să îndrăgească „partea spectaculară mai peste măsură”, invocarea divinităţii devenind una conjuncturală (prin simbolul focului devorator, motiv venit dinspre spiritualitatea orientală). Este aici dezvoltată, cred, una dintre cele mai pertinente analize din volumul de critică de care ne ocupăm.

Apariţia unui volum, Opere, ed. MLR, 2003, de Virgil Mazilescu, constituie pentru critic un eveniment, care demonstrează, la mai bine de două decenii de la dispariţia prematură a poetului, valoarea şi singularitatea lui, rezistenţa în timp a creaţiei sale. Pentru critic, „Poetul e o apariţie neconvenţională (v. „eretică”, o „abatere”, care ilustrează teza critică, n. n.) în contextul liricii postbelice.” Acesta este definit ca un precursor al postmodernismului optzecist, al cărui aer profetic îşi are plecarea într-o „stare de criză”, prins „de o trudnică întoarcere în sine”, ridică prietenia la rang de dogmă, ilustrează iubirea în diferite ipostaze, „tinde mereu spre o altă structurare a timpului, spaţiului şi sensului”, spre redimensionarea banalului şi a locurilor comune, ce-l duc spre relevarea absurdului vieţii, ajuns el, poetul, să privească moartea ca pe o „realitate asimilată”, preocupat tacit să se despartă de „frământări şi obsesii”, să dobândească o detaşare, relevată, între altele, de intitularea unor poeme cu numele unor personaje dostoievskiene. Nedumireşte însă de ce criticul înţelege să se refere doar la volumele publicate în timpul vieţii, de dragul păstrării coerenţei discursului critic, câtă vreme, cum însuşi recunoaşte, postumele, proza, recenziile şi jurnalul semnate de poet pot fi o „ispită de luat în seamă pentru orice comentator”. Se fereşte să coboare în întregul univers pe care poetul îşi pune pecetea? Încheie comentariul metaforic, fără să formuleze o concluzie, surprinzând într-o imagine relevantă esenţa poeziei lui Virgil Mazilescu: căruia „parcurgându-i paginile pare că ţi-ai încărcat braţele rând pe rând cu spice pline de un rod nou. Când vrei să strângi însă snopul, realizezi că ai în braţe o lume fără Shakespeare, adică neantul capabil de nebănuite regenerări, dar tainice şi totodată imprevizibile”. 

Autor(i):  Olimpiu Nusfelean
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National