Articol
 
Aura Christi si patosul datator de viata
Categorie articol: Lecturi
Nietzsche şi Marea Amiază depăşeşte constant perimetrul interpretării fenomenului cultural şi se transformă într-un elogiu adus viului, într-o confesiune încărcată de patos, într-o autobiografie spirituală. Tema viului constituie, de fapt, miezul întregii creaţii a Aurei Christi...

Există o zonă privilegiată în critica literară şi culturală, ferită de corsajul rigorilor tehnice şi metodice agreate canonic, care nu aşază în prim plan analiza rece, obiectivă, „structurală” şi evaluarea ierarhizantă. Ceea ce îşi propune aceasta, în schimb, este să descopere şi să lumineze viaţa în artă, să releve firele care leagă, într-o reţea complicată, rizomică, substanţa vie a artei, de aceea, la fel de vie şi de volatilă, a fiinţei umane. Zona aceasta a criticii oferă, în primul rând, un model de lectură. O lectură asumată, „personală”, însuşită subiectiv; o lectură ziditoare, fără de care fiinţa interioară ar fi săracă; o lectură revelatorie, aptă a produce lumină şi mişcare în zone sufleteşti altfel uitate; o lectură, în fond, asemeni unei ucenicii. Relaţia care se statorniceşte între critic şi scriitorii „săi”, citiţi şi recitiţi, este ferită de trufie, anchiloze, stereotipii şi dogmatism. Este relaţia vie dintre criticul-Ucenic şi scriitorul (ori gânditorul, ori filosoful, ori artistul)-Maestru. (O relaţie al cărei iniţiator nu este numai cel dintâi. Iniţiator este, în egală măsură, creatorul, artistul însuşi, prin faptul că şi-a încărcat opera cu un „miez” necesar spiritului, indiferent de veac şi de context, prin faptul că, prin operă, se dispune într-o stare de „aşteptare”.) Sarcina pe care şi-o asumă acest tip de critică nu poate fi uşoară. Ea impune consumul energiilor sufleteşti ale criticului, implicarea fără rezerve în descifrarea operelor şi a felului în care acestea concentrează, în substanţa lor adâncă, viaţa. Dacă este să ne oprim doar asupra acestui aspect, al arderii sinelui prin scris, între (întru) viaţă şi artă, între Maeştri şi opere emblematice, Aura Christi şi eseurile sale ocupă, fără îndoială, un loc de frunte. Nietzsche şi Marea Amiază (Editura Contemporanul, 2011) este o complexă sinteză critică scrisă cu pasiune şi competenţă, cu sentimentul constant al urgenţei, cu credinţa că scrisul vindecă. Este un elogiu adus marilor moderni, fundamentat pe incursiunea critică, avizată şi reverenţioasă, în operele lor de vârf, dar şi în viaţa lor, în jurnale, mărturisiri şi epistole. Analiza unui teritoriu literar extrem de vast se topeşte într-un text coerent, dens, concentrat şi... viu. Un „text-şperaclu” (Ioan Pintea), care deschide, hermeneutic, lacăte puse nu neapărat la intrarea într-o operă literară ori într-alta (căci despre marii moderni s-a scris atât de mult – şi atât de bine, uneori – încât accesul la opera lor poate părea, acum, „democratic”), ci lacăte puse conştiinţei viului. Şi nu e puţin! Căci aici, accesul nu mai este, din fericire, la fel de facil.

Frapantă, dintru început, este, în acest atipic, pasionat studiu critic, senzaţia dialogului. Scriind despre Maeştri şi despre cărţile lor, aducându-i laolaltă în jurul unor teme fundamentale, Aura Christi instaurează o sincronie salvatoare, o contemporaneitate spirituală, ideatică, în care ea însăşi se plasează. Rainer Maria Rilke, F.M. Dostoievski, Lev Tolstoi, Thomas Mann, Hermann Hesse, Marcel Proust, Nicolae Breban devin contemporani în spirit şi sunt aduşi în dialog. Textele lor sunt aşezate faţă în faţă, urmărite fiind fibre tematice şi ideatice care le unesc şi care conduc, fără echivoc, la Friedrich Nietzsche. Discret şi cu fermitate, ignorând cunoscutul şi mult prea exploatatul potenţial polemic al unora dintre (răs)tălmăcirile filosofiei revoluţionare a lui Nietzsche, dar şi separându-se de acesta în zona atacurilor furibunde la adresa Mântuitorului, Aura Christi îl scoate pe însinguratul creator al lui Zarathustra din zona ideologiilor politice şi îl aşază acolo unde îi este locul firesc, în centrul marii culturi moderne. În Marea Amiază, sunt identificate şi interpretate constante de sorginte nietzscheană, în scrieri ale marilor moderni. Boala, moartea, obsesia măştii, excesul de putere (sinonim cu excesul de iubire!), libertatea, destinul, toate sunt teme pe care Aura Christi le urmăreşte, în literatură, în cheie nietzscheană, echilibrând, în mod fericit, apolinicul şi dionisiacul, rigoarea şi patosul.

Boala, realitate care generează „voinţa de depăşire”, intrarea pe un teritoriu „spiritualiceşte deviat”, pe „celălalt versant ontic”, constituie unul dintre aceste fire tematice cu rol de liant. Aura Christi îi adună în jurul său, cu sentimentul adânc şi cald al asemănării în suferinţă, pe „marii bolnavi” Malte Laurids Brigge, Hans Castorp, Ivan Ilici, Castor Ionescu, dar şi pe creatorii din ale căror conştiinţe s-au întrupat aceştia. Pe Ivan Ilici îl însoţeşte într-un text critic pe care îl consider, încă de la prima lectură, din 2007 (în volumul Religia viului), cea mai fină şi mai subtil-participativă analiză aplicată nuvelei lui Lev Tolstoi, cu o încărcătură de bună cuviinţă şi empatie fără egal în critica românească. „În clipa atroce – scrie Aura Christi – în care Ivan Ilici se trezeşte izbit cu brutalitate de zidul morţii personale, el devine de fapt un alt om, unul clătinat la rădăcini de iminenţa propriei finitudini, aşa încât ceasul existenţial face un zgomot asurzitor: sunt ultimele săptămâni, zile... Ultimele! În consecinţă, totul îi sare în ochi la modul cu totul diferit, nu ca înainte de declanşarea bolii, când toate apăreau «vederii doar ca prin oglindă» (Corinteni 13, 12); acum el vede totul direct, faţă în faţă cu moartea: destinul său, destinul celor apropiaţi, totul e raportat la propria persoană cutremurată de revelaţia suferindă a propriei finitudini.” Ivan Ilici este „fratele” pe care Aura Christi îl însoţeşte dincolo, într-un exerciţiu tragic care îmi aminteşte de Ileana Mălăncioiu şi de cutremurătoarele poeme din Sora mea de dincolo.

Nietzsche şi Marea Amiază depăşeşte constant perimetrul interpretării fenomenului cultural şi se transformă într-un elogiu adus viului, într-o confesiune încărcată de patos, într-o autobiografie spirituală. Tema viului constituie, de fapt, miezul întregii creaţii a Aurei Christi, deşi are substanţă „mai degrabă filosofică decât lirică sau eseistică”, aşa cum însăşi autoarea subliniază. Depăşind dificultăţile generate de complexitatea unei asemenea teme, Aura Christi oferă o interpretare coerentă, profundă, răscolitoare, a relaţiei dintre viaţă, moarte şi viu, acel viu „ce nu ne dă pace, ne tachinează, ne suge conţinutul fiinţei... se încăpăţânează să nu ne redăruiască liniştii, ci ne azvârle, la fiecare răscruce a existenţei, într-o încăierare, în ultimă instanţă, de neînţeles”. Cele trei „obsesii convergente, înrudite, legate în subterane prin multiple fire invizibile”, viaţa, moartea şi viul, nu pot fi urmărite decât prin inserţii lirice care configurează o religie temerară a viului; „viul pentru care eşti obligat să lupţi, pentru a redobândi viaţa adevărată, viul spre care tinzi pentru a păstra fidelitatea faţă de tine însuţi şi faţă de idealurile adolescenţei, viul spre care accezi, pregătindu-te astfel – cu genialele vorbe ale pustnicului de la Sils-Maria – marea boală: destinul, de care puţini sunt apţi cu adevărat şi pentru care – e de la sine înţeles – exclusiv aleşii au instinct, organ, chemare”. „Marea boală” a viului este urmărită prin Rainer Maria Rilke, „un (stră)vechi vânător de metafore abisale, un mare copil al himerelor”, prin personajul său, Malte Laurids Brigge, prin complexa relaţie construită între poetul austriac şi Auguste Rodin, autorul Mâinii lui Dumnezeu, prin monografia dedicată sculptorului de colosalul său ucenic. Aura Christi poposeşte asupra acestor portrete cu delicateţe reverenţioasă, luminându-le nuanţele ascunse, şi, lector-ucenic, creează, la rândul ei, portret. Ea se opreşte în atelierul fascinantului Vasile Gorduz şi, din dorinţa de a vedea cine este sculptorul basarabean, de unde vine şi ce doreşte să realizeze prin sculpturile sale, nu se grăbeşte, nu evită lirismul şi patosul, dar nici rigoarea hermeneutică. „Zăpada îmi aminteşte, iar şi iar, de Gorduz, uriaşul zăgăzuit în idealul său inimitabil, unic. Sculpturile gorduziene te duc, încet-ferm, cu gândul la puritatea lumii originare, la albul copleşitor, aspru-copilăros, al iernilor de o frumuseţe atică.” Aura Christi se apropie de omul Gorduz prin opera acestuia, pe care o contemplă ne-grabnic, prin incursiuni în atelierul sculptorului, prin portretul fidel şi curat făcut acestuia de Silvia Radu. Maniera Aurei Christi de a se aşeza în proximitatea spiritului unui colosal om şi creator ca Vasile Gorduz, cu căldură, deschidere, preţuire, recunoştinţă, cu aviditate blândă, abia respirând (căci acesta este sentimentul pe care mi-l dau paginile închinate artistului), este aceeaşi în proximitatea fiecăruia dintre cei „aleşi”, a maeştrilor. Aura Christi este un ucenic „care îşi tratează maestrul – aşa cum ea însăşi spune despre Malte Laurids Brigge, în relaţia cu Verlaine – ca pe un mare copil adult, încercând să-l protejeze în lumea împărţită, inevitabil, firesc, în două tabere”, cea a creatorului, adamantină, solitară, şi cea a celor mulţi, care contrazic zgomotos şi provoacă. Viziune romantică, atipică pentru vremurile răvăşite, moral şi estetic, pe care le traversăm. O viziune care, la rândul ei, va genera ucenicii. Revenind, după incursiunea în lumea lui Vasile Gorduz, în spaţiul literaturii, atât de familiar, Aura Christi este interesată de personaje care îşi au rădăcina în contrariul lor, care devin excepţionale, vii, descoperindu-şi opusul. Este un interes cultivat prin propria ei ucenicie, lângă Nicolae Breban şi, prin acesta, lângă marii scriitori deja numiţi. Amplele incursiuni prin destinul lui Ivan Ilici, Castor Ionescu, Paul Sucuturdean, Minda, Rogulski, Grobei, cu trimiteri constante la Malte, la personajele lui Dostoievski sau Thomass Mann, cu inserţii confesive răscolitoare, creează o lume vie, care trăieşte şi respiră, o lume care aduce slavă, în esenţă, viului. Viul potenţat de boală şi de conştiinţa morţii (realităţi pe care Aura Christi le cunoaşte dinlăuntru).

În analiza operelor, în evocarea autorilor, Aura Christi investeşte patos. Este modul ei de a fugi din calea „uscăciunii sufletului”, de a lupta împotriva a ceea ce Ileana Mălăncioiu numea „moartea psihică”, adică „a fi mort înainte de a fi murit”. („Ca şi credinţa – completa Ileana Mălăncioiu – scrisul mi se pare prin el însuşi un fel de moarte a morţii şi de înviere a vieţii.” – s.n.) Mai mult, patosul acesta, sacrificial, curat şi generos, este un mod de a contracara trivializarea culturii, de a proiecta actul cultural şi receptarea lui la un nivel superior.

Aura Christi, ea însăşi o însingurată (singurătatea „formatoare” fiind unica aptă „de a te livra pe tine însuţi ţie”), păşeşte cu graţie, cu delicateţe, dar şi cu siguranţa dată de un mediu familiar printre „marii însinguraţi ai lumii”, prin opera lor, printre personajele lor. Cele patru sute de pagini încărcate cu idei limpezi, îndelung „strunjite” (termen folosit adesea în volum), cu judecăţi de valoare curajoase şi juste, cu analize profunde, originale, avizate dau impresia că sunt scrise „dintr-o suflare”. Aura Christi nu economiseşte nimic din propriile-i energii. Scrisul este, în cazul său, vital, şi, ca revers, în scris este transferată viaţa însăşi, la un grad de intensitate greu de suportat pe alocuri. Tensiunea tonului, greutatea ideilor, densitatea crezului existenţial şi cultural al autoarei sunt păstrate, pe tot parcursul cărţii, la aceeaşi cotă superioară. În consecinţă, lectura acestui volum nu este facilă. Cititorul căreia îi este destinată trebuie să îi semene, întrucâtva, Aurei Christi; să facă parte, de fapt, din aceeaşi familie a spiritualităţii moderne înalte; să îi fi citit până la saţietate pe F.M. Dostoievski, Lev Tolstoi, Thomas Mann, Hermann Hesse, Nicolae Breban, Miguel de Unamuno ori Iris Murdoch; să fi citit Scriptura; să îi fie familiari existenţialiştii ruşi; să nu îşi afle liniştea între interogaţii şi răspunsuri, între îndoieli şi confirmări ale propriilor credinţe; să trăiască literatura şi cultura, în genere, ca formă augmentată a vieţii; să se supună unei (auto)evaluări fără anestezie. În mod cert, însă, Nietzsche şi Marea Amiază răsplăteşte, fiind o lectură (trans)formatoare.

O lectură care „doare”, care alungă somnul, este lucru ştiut, nu reprezintă miza vreunei strategii strălucite de marketing. Cu „riscul” de a se adresa unui cititor elitist, Aura Christi nu se abate de la calea pe care a pornit şi nu se îndepărtează de familia marilor „pustnici” care i-au devenit Maeştri. I se potriveşte observaţia făcută de Luigi Bambulea, conform căreia „un scriitor major... e indiferent la fasoanele cititorului comod, unilateral sau visceral, concentrându-se în elaborarea operei asupra viziunilor şi revelaţiilor proprii în zona spiritului său şi al lumii”. Aspră şi delicată deopotrivă, cinstită şi tăioasă, oferind mult şi pretinzând pe măsură, Aura Christi nu „seduce” democratic. Şi este bine aşa. 
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National