Articol
 
Matei Calinescu si tropismele lecturii
Categorie articol: Lecturi
Copilul citeşte „pe ascuns”. Modul de a citi este şi el, în esenţă, fixat. E unul intens personal. Textul îi produce o stare „hipnotică”. E o stare hipnotică de un anume tip, irepetabilă după copilărie.

Copilul, ne asigură Matei Călinescu în amintirile sau memoriile dezvăluite în dialog cu Ion Vianu (cf. Amintiri în dialog. Memorii, ed. a III-a, Ed. Polirom, 2005), este un explorator temerar şi singular între cei apropiaţi lui. Îşi aminteşte că „se citea puţin în casele copilăriei mele”. De atunci leagă actul cititului de secret. Deocamdată secretul este iniţiat de context, textul îl va releva mai târziu. Copilul citeşte „pe ascuns”. Modul de a citi este şi el, în esenţă, fixat. E unul intens personal. Textul îi produce o stare „hipnotică”. E o stare hipnotică de un anume tip, irepetabilă după copilărie. Al doilea procedeu spontan, în copilărie probabil deloc conştientizat, a fost viteza lecturii. Viteza scriiturii, viteza narativă, ca să reiau sintagma naratologică a lui Michel Butor, analogică practicii sale lectoriale, nu este punctată niciunde de M. Călinescu, deşi i-a citit, chiar cu o anume plăcere, deloc frivolă, pe noii romancieri francezi, pe huliţii – la noi, printre foiletoniştii anilor ’60 – ilizibili, consideraţi între cei dintâi (re)lizibili de şaizecistul exilat. (În studiul despre „feţele” modernităţii, îl citează pe Alexis de Tocqueville, care constata deja, la jumătatea secolului 19, scurgerea rapidă a timpului, impunând rapiditatea lecturii, democratizată şi comerci-alizată.) Lectura foarte lentă este individuală, potrivită firii, trăirii, închipuirii proprii, induse de hipnoza textului angrenând integral mintea: „Căci trebuie să încetineşti lectura şi aproape s-o opreşti – oricât de mult ai dori să ştii ce urmează – spre a putea pune carne imagistică pe scheletul cuvintelor din text, spre a putea auzi voci şi vedea culori şi simţi mirosuri la care hipnotistul probabil că nici nu se gândeşte…”.

Există vârste ale lecturii, favorizante sau nu. Experienţa istorică a lecturii îi apare divergentă. În copilărie şi în anii primi de şcolaritate a avut şi trăit „lecturi fericite”. La liceu au urmat lecturile „anxioase”, impuse, „canonice”, „indiferente”. Pe la 17 ani realizează, prin M. Proust, „lectura în sine”. Actul ascuns de a citi, determinat de context, de familie, era intrinsec textului. Mărturiseşte că i-a scăpat, în sensul reflexiei lucide, multă vreme „geniul ascuns” al lecturii, „creativitatea” ei secretă, misterioasă. „Abia mai târziu am învăţat să citesc activ şi-aş zice scriptic – scriind sau rescriind mintal textul citit, intrând în dialog cu el, interogându-l şi răspunzând întrebărilor explicite sau implicite cărora el însuşi încearcă, în felul lui, să le răspundă”. Descoperirea nu a fost mediată de actul fizic al scrisului. Nici n-a fost o descoperire. N-a avut el această revelaţie. Procesul a fost deprins prin alţii, care l-au condus spre sine. Formula o întâlnim şi la N. Steinhardt, e chiar titlul unei cărţi a lui. Scrisul există în citit. Mai mult: e concurat de citit. Nu avem posibilitatea unei lecturi pure. Nici integrală, definitivă, dar acest aspect este deja bine stabilit. Proust îi deschide mintea asupra faptului că nu doar citim prin noi, dar ne citim pe noi, atunci când citim. Şi citim prin text. Textul este şi el instrumentalizat, manipulat, într-un sens. De atunci, începe „lectura de sine, operaţie complexă, dificilă şi aventuroasă”. Cititorul şi scriitorul nu sunt pure entităţi. Dacă sunt lucizi, nu se pot plânge de singurătate. Dimpotrivă, îşi afirmă dualitatea şi, de ce nu, duplicitatea. Eul cititor ră-mâne, se constată, geamăn cu eul scriitor.

De atunci şi până în prezentul mărturisirilor, este interesat de „relaţia dintre anumite universuri literare (sau textuale) in-dividuale şi istorie”. Citind investigativ, printr-un fel de benignă poliţie critică, aplică „întrebări foarte personale”. Cititor, autor, istorie, iată triunghiul care închide, în sensul că cir-cumscrie, lectura. Priorita-tea este a celui dintâi, a cititorului, a experienţei sale biografice esenţiale. „Joacă aici, alături de vârstă, exilul.” Aprop(r)iat până la substituire şi rapt, „scrisul (textul, opera, n. n.) se transformă într-o pasionantă, hipnotică lectură imaginară”.

Ca Paul de Man (Alegoriile lecturii), puţin citat, şi ca alţii, des amintiţii Emerson, Borges, Nabokov etc., crede că „textul citit – fie cel mai literal-realist din lume – e alegorizant, transformat într-un text esoteric”, ascuns, iniţiatic.

Prioritatea aparţine lecturii, întrucât lectura face legea textului. Nimic nu trebuie să o afecteze, cu excepţia doar a ei însăşi. Lectura ca rescriere mintală rămâne o cale de eliberare. E liberă ori nu e deloc. Ghelber (modelul lui Lichter) îi „citea” din şi dincolo de pagina caietului, improvizând genial textul (ne)scris. Cititul se eliberează chiar de propriul scris, pentru că îl rescrie, augmentează, selectează, revizuieşte mereu. E-n firea cititului să transforme scrisul. Cititorul ştie de multe ori mai mult decât autorul, amândoi fiind mult mai liberi decât dependenţi mutual. Lectura unui „misticism cinic” a lui Lichter i-a revelat-o N. Steinhardt în Jurnalul fericirii. Lectura este liberă, fiind responsabilă, şi pentru M. Călinescu, etica lecturii există.

În anii ’50, trăise, ca şi alţii, o „Prigoană împotriva lecturii”. În afară de „indexare”, ca formă absolută de cenzură, (auto)cen-zura din procesul parcurgerii rândurilor de cuvinte întreţine ceea ce numeşte aici „lectură sinistră”. E important raportul cititorului cu istoria prezentă ori contextul. „A citi într-o lume totalitară e aproape acelaşi lucru cu a citi în închisoare…”, măr-turiseşte el, un cititor profesio-nist, autor al multor cărţi apă-rute în sistem editorial comunist. Din prizonieratul existenţial îi extrage memoria o primă lectură trezitoare privind ideologia totalitară stângistă: Noua clasă de Milovan Gilas, carte care i-a produs o „impresie extraor-dinară”, pe la jumătatea anilor ’60. În micul său jurnal, lupta cu cenzura îi apare dinainte pier-dută. „Adevărata cenzură e invizibilă şi totală – o cenzură difuză, ascunsă sub o mie de măşti.” Ar rămâne o singură cale lucidă: autocenzura. Un scurt şi crispat surâs ne produce acum constatarea sa din Aspecte literare, 1965, că autocenzura în context comunist-stalinist este o formă de ironie la G. Călinescu. Mai cu seamă că altceva despre autocenzură nu mai (poate) spune. În Clasicismul european, 1971, îşi mai permite să metaforizeze, notând că Boileau este cenzorul gustului clasic. Cenzura haotică, fără reguli, în comunism, ajunge „extrem de eficace”, va recunoaşte în cartea despre (re)citire. Şi tot aici preia opinia lui Leo Strauss, un netrăitor în regim totalitar, potrivit căruia scriitorul mediu inteligent îşi depăşeşte cenzorul. Alt beneficiu oferă autocenzura practicată pentru a nu-i „face să sufere pe cei apropiaţi”, cum crede şi procedează, mult mai liber, Ionesco, citat după Sub semnul întrebării.

Nu se putea desprinde o conştiinţă şi o realitate a lecturii ca aceea rememorată în „amintiri”, în Aspecte literare, 1965. „Cine îl citeşte pe G. Călinescu respiră un aer al înălţimilor, pur şi stenic, conţinând mult ozon.” În totul? Şi cât de concret o spune! Dar ceea ce trebuie observat, în ordine pragmatică, nonideologică, este că lectura ajunge în editorialistica (post)stalinistă scoasă mult din text, în deplină transcendenţă, nu, ca mai târziu, orientată spre secretele imanente textului. De fapt prioritatea, în cadrul lecturii, aparţine, cum o şi repetă şi respectă, lectorului. El (se) citeşte. Proust dezvăluise autolectura. În studiul despre modernismul proteic (2005), neagă în fapt existenţa lecturii depline sau propriu-zis literare. În sensul că lectura ia două aspecte divergente care de fapt se întâlnesc, confinează, a spus, în 1965: ea nu se restrânge la literar şi nu cuprinde literarul, suprapunând biografia cititorului peste textul unui autor care şi-a definitivat expresia şi a intrat în tăcere.

Legislaţia faptului de a citi are temei în recitire: „o poetică a lecturii nu poate exista la nivel teoretic conştient decât pe baza unui concept al relecturii”. Iar poetica lecturii balizează hermeneutica. Transpare pe deplin lectura ca exegeză, interpretare, reprezentare, sistematizată într-o poetică procedurală care articulează de fapt o hermeneutică. Totul pare a fi pus sub semnul unei improvizaţii asumate, de bună seamă subiective, în cadrul unei subiectivităţi care până la urmă năzuieşte să se obiectiveze. Deduc spectaculosul, happening-ul, constructiv, metafizic, (post)struc-turalist, anti-déridda-ean, din referinţele la Reading as Construction, de Tz. Todorov, şi mai ales din nota aceasta: „Imaginea lecturii ca «performare» a fost bine definită de Lowry Nelson Jr., n The Fictive Reader. Aesthetic and Social Aspects of Literary Performance.”

Mai transcriu un loc de comprehensiune teoretică a actului de lectură: „O poetică a (re)lecturii se ocupă de regulile, convenţiile, constrângerile, preceptele, sistemele de referinţă şi strategiile de bază (la felurite nivele ale procesului de lectură) care caracterizează lectura de calitate (...). Lectura de calitate este lectura care face în primul rând plăcere, şi am putea sublinia că e vorba de o plăcere – pornind de la una «concentrată» până la «neatentă» – de orice fel doreşte lectorul. W. H. Auden remarca odată în ce priveşte lectura: «Plăcerea nu e nici pe departe o călăuză infailibilă, dar e cel mai puţin supusă erorii» (The Dyer’s Hand, p. 5).” 
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National