Articol
 
Placinta de berbecut
Categorie articol: Lecturi
Era nefericit şi atât. În timpul liber. În rest, în rest era mereu ocupat. Mai juca din când în când câte un poker, dar fără prea mare tragere de inimă. Cam în dorul lelii.

O nouă primăvară se aşternea peste oraş. Toată lumea, mă rog, mare parte, mereu se găsesc cusurgii oriunde, se bucura din plin de zilele frumoase ce veneau după o iarnă deja prelungită peste poate. Nu era el cel care să-şi bată capul cum vine cu răcirea planetei şi topirea calotei glaciare, dar avea un sentiment tulbure. Greu de spus celor apropiaţi, colegilor de serviciu, rudelor apropiate – care?, asta mai lipsea – vecinilor nici atât. Adică ce? Nu-l mai iubea nimeni după trei căsătorii şi mai multe aventuri amoroase, ratate toate. Simplu. Cel puţin aşa i se părea lui. Poate era adevărat, poate nu, dar aşa credea el. Împlinise deja 50 de ani şi credea că viaţa i-a trecut. Avea tot ce-i trebuie. Şi cont bunişor la bancă, apartament la fântâni, 2 hectare de teren intravilan, altele zece în extravilan – ceea ce nu este de lepădat, un nud de Tonitza, altul de Camil Ressu, dar şi relaţii suspuse. Nu e de colo. Şi atunci?

Simplu, a început să bea. Şi să se certe cu toată lumea. Avea casă bună, cum am spus, mare, gospodărie bine pusă la punct cu de toate. Ca tot omul harnic şi muncitor care s-a chivernisit şi a devenit strâns la pungă. Când ai bani mulţi, cheltui. Când ai foarte mulţi, strângi, vrei şi mai mulţi. E ca un joc la care nu poţi să renunţi. Era teoria lui. Nu-i plăcea să consume prea mult. Avea o anume aplecare pentru cuvântul acesta şi derivatele lui. Consum, a consuma, consumator, consumaţie, consumism. Nu-i plăcea şi gata. Are dreptul fiecare să facă ce vrea şi să consume cât vrea. Bani, cuvinte, sentimente, fiecare cu viaţa lui. Societate de consum, ce mai. Nu-i lipsea nimic.

Era nefericit şi atât. În timpul liber. În rest, în rest era mereu ocupat. Mai juca din când în când câte un poker, dar fără prea mare tragere de inimă. Cam în dorul lelii. Dacă mai ştie azi cineva ce-o fi şi cu vorba asta. Când eşti prea ocupat, nu eşti nici fericit, nici nefericit. Eventual obosit. Oboseala ca hobby, ca stare generală. Nu ar fi fost nici măcar ceva nou.

Şi-a găsit o nouă ocupaţie. A început sa găteasca, aşa, de plăcere. Chestii fistichii. Iepure cu măsline, friptură de căprioară cu capere, muşchiuleţ de vită în sos de rodie cu legume gratinate. Purcel de lapte cu cartofi babby, în sos de mentă. Aşa, de amorul artei. Ba una, ba alta, îşi permitea mici fantezii. Din cărţi de bucate, după emisiuni speciale despre arta culinară, din auzite. Ce nu află omul dacă e interesat de ceva. Sau cineva. N-avea cui da socoteală, mânca, bea şi se culca. Bea şi se scula. Mânca mai târziu. Doar ce-i plăcea.

Om liber. Lumea mai vorbea, dar lui Constantin Mizil Barabancea nu-i păsa. Numele nici nu contează dacă ai bani. Bani câştiga destui din comerţul cu delicatese, fructe şi legume, practicat deja de 1o ani de când se lăsase de mecanica auto. Micul lui magazin de pe Dionisie Lupu avea deja un renume, după ce renunţase la atelierul auto din Greceanu. Îşi făcuse ambiţia cu mecanica, după alţi 1o de inginerie la Aversa. Fabrica de Pompe. Nu se ştie dacă mai există. A avut 15 angajaţi, vad bun pe Greceanu, ştia locul multă lume dinainte de 1989, mergea bine. Dar el era nemulţumit de viaţa lui. Şi s-a apucat de comerţ. Aşa s-au destrămat şi căsniciile. Mare scofală. Apoi s-a apucat de gătit. Nici asta nu era o mare scofală, dar aşa s-a nimerit. Un amic a început o afacere cu struţi, altul cu melci. Se pare că merge orice în România dacă e de mâncare.

Cel mai bine îi ieşea plăcinta de berbecuţ. Îi trebuia o anume carne şi se prepara într-un anume fel. Aşa a cunoscut-o pe Ioana Duca. Frumos nume, al ei chiar, de domnişoară. Domnişoară nu mai era cam de multişor, s-a măritat din dragoste. Cu un coleg de liceu. A fost frumos, dar a ieşit prost. Se întâmplă, nimeni nu şltie de ce. Acum era şi ea iar divorţată, serviciu bun la Liceul Naţional Cantemir, profesoară, doi copii, deja fiecare la casa lui, ea singură, ochelaristă, dar cine nu poartă azi ochelari? Nu mai este un handicap, cum era pe vremuri, când aveai fete de măritat. Una alta, au făcut schimb de reţete, la început pe internet, după ce s-au cunoscut întâmplător în Piaţa Gemeni. El voia să cumpere nişte baterii de ceas, ea negustorea nişte ardei şi dovlecei. Aşa au şi intrat în vorbă, lui nu i-au plăcut dovleceii aleşi de vânzătoare. Prea o păcălea vizibil pe Ioana. Au făcut cunoştinţă. Una, alta, deh, ca la cumpărături. Apoi au vorbit şi la telefon, apoi s-au văzut şi plimbat agale prin cartier, ce chestie, să locuiască în aceeaşi zonă. S-au plăcut din primul foc. El a invitat-o la o plăcintă de berbecuţ, a procedat ca la carte, ca să iasă bun, a pus tot ce trebuie şi a fiert oasele nu glumă, apoi ea a rămas peste noapte la el. Asta a fost tot, zile ploioase de toamnă cu multe frunze uscate. Ei îi plăceau foarte mult culorile ruginii, lui mai puţin, îi evocau caroseriile de Dacia făcute din tabla aia proastă de la Galaţi. Bine că nu se mai fabrică. Apoi ea i-a pregătit spanac cu friptură de miel şi felii de portocale, dă bine şi la culoare – iar la turci şi arabi găseşti tot ce vrei, dacă nu te omori după porc – i-a făcut şi o plăcintă de mere cu scorţişoară pe cinste şi el nu s-a mai dus acasă şi a rămas în acel weekend la ea. Şi tot aşa, ba o budincă la unul, ba un suflé la altul, musaca la plăcea la amândoi, chiar dacă era mai mult de muncit, aşa cum fac grecii, şi cu vinete, şi cu cartofi, un deliciu, au decis sa stea împreună. Se bucurau foarte tare de tot ce găteau. Fel de fel de minuni. Acum aveau şi pe cine să invite, cui nu-i place o masă copioasă şi un vin bun? Ei erau fericiţi împreună, oaspeţii la fel, toată lumea bucuroasă că mai există oameni simpatici şi cumsecade care gătesc şi bine şi sunt bucuroşi de oaspeţi, nu doar să le ofere o cafea amărâtă.

Şi viaţa merge înainte. Că doar n-o sta pe loc. Până şi în Cuba sunt din când în când alegeri. Ei îi plăcea foarte tare de Che Guevara, lui nu prea. Strâmba din nas, un golan livrat drept mare erou. Ca om de dreapta îl prefera pe Leonard Cohen. Mă rog, gusturi. Nu era sigur că e de dreapta, dar ştia bine că ar fi bine să fii. Aşa a ajuns şi în PCR, fără să ştie bine ce e aia. A ars carnetul în ianuarie 90. În fine, ale vieţii. Cu Ioana nu se călcau pe bătături pentru aşa ceva. După o vreme, când deja se obişnuiseră unul cu altul, într-o bună seară el n-a mai avut chef să facă plăcintă de berbecuţ.

Îi era lene. Pur şi simplu. Aşa, deodată. Fără un motiv anume. Şi i-a mărturisit că n-are chef de plăcinta de berbecuţ, o să se uite la finala Cupei Spaniei. Ea s-a mirat, dar nu a spus nimic. Au mâncat nişte sandvişuri cu şuncă şi caşcaval. El s-a uitat la meciul dintre Barcelona şi Real Madrid. Era bine, berea rece, meciul frumos. Ea nu s-a supărat şi a plecat la concertul de la Ateneu. Cânta Dan Grigore, ei, ia te uită, şi-a zis ea, de când nu l-am mai văzut. S-a cam îngrăşat, concertul de Chopin i-a plăcut foarte tare. Cu primul soţ mergea des la concerte. Cui nu-i place Chopin şi Brahms, când eşti amorezat şi dacă tu predai limba şi literatura română la şcoală? Vă mai aduceţi aminte de filmul Vă place Brahms, cu Ingrid Bergman şi Anthony Perkins? Ea l-a văzut de multe ori, la Cinematecă. Acum nu se mai duce la cinematecă. Oare o mai fi existând? Îi plăcea să vadă filme bune în săli aproape goale. Au rămas toate astea undeva în urmă. Aşa. Trec toate. În seara aia au a făcut fiecare ce-a vrut. Şi au mâncat ce au găsit prin frigider. Peste vreo două săptamini, el a poftit la un ştrudel de mere. Aşa cum îi făcea ea când s-au cunoscut şi se simţeau apoi foarte bine. Mânca multe mere, mai ales de când cine ştie îi băgase în cap Ioana că mâncatul de mere te salvează de complicaţii cardiologice. Auzi la ea, complicaţii cardiologice, cu inima adică. Fie, doar că ea i-a zâmbit galeş, şi s-a scuzat că are bilet la teatru şi o să plece să-l vadă pe Ion Caramitru în nu ştiu ce piesă. Shakespeare. Parcă. El s-a mirat, măi să fie, te duci singură? Păi, nu ţi-am mai spus, ştiu că miercuri seara te uiţi la meci. Era adevărat. Şi ea s-a dus la Teatrul Naţional să vadă Macbeth, iar el s-a uitat la televizor la un meci din Champions League. I-a făcut chiar mare plăcere, era uimit că începea din nou să-i placă fotbalul după ce soţiile doi şi trei nu puteau să sufere sportul ăsta. Veşnic motiv de ceartă. Şi aşa renunţase să mai meargă la meciuri pe stadionul Dinamo sau să stea pironit în faţa televizorului cu o sticlă de bere în faţă. Bună ideea, a zis el, şi până la sfârşitul meciului a băut vreo trei. Bayern München a egalat în minutul 88 în meciul cu Manchester United. Să mori de inimă, cu mere cu tot, tare meci, goluri frumoase, noroc că el e dinamovist, apoi s-a culcat. Când a venit Ioana, el dormea dus şi sforăia de mama focului. Şi ea s-a dus să doarmă în sufragerie să nu-l deranjeze. Piesa a fost foarte frumoasă şi actorii minunaţi. I-a povestit de-a fir a păr ce şi cum a fost la teatru; e mai altfel decât în realitate, a încercat ea să-i explice. El n-a contra-zis-o, nici n-a comentat. Ea se simţea bine, el se simţea bine, doi oameni care se simt bine unul alături de celălalt. Ce bine că a început să meargă la concerte şi la teatru. Din cauza lui Petre, fostul soţ, nu mai mergea nicăieri. Au trecut anii, acum poate face ce vrea. Oare ce a tot făcut în timpul ăsta de nu mai ajungea nicăieri? Şi a ajuns la concluzia că găteşte prea mult şi pierde prea multă vreme în bucătarie şi la coafor. Şi a decis să se mai gândească ce-o să facă cu viaţa ei de acum înainte. Sâmbată ce-a urmat au mâncat în oraş, ce rost ar fi mai fi avut să mai stea să şi găteasca? O prostie. Mai ales că la restaurantul lui Exarhu de pe Strada Toamnei, Escargot – bucătărie franţuzească, fructe de mare, vinuri fine, preţuri rezonabile – chiar se face o plăcintă de berbecuţ foarte bună. O pereche fericită s-ar putea spune. Ce a mai urmat aproape că nu mai contează.

Autor(i):  Bedros Horasangian
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National