Articol
 
N. Steinhardt, omul liber al culturii romanesti
Categorie articol: Lecturi
Căutaţi-i lui Steinhardt o limită sufletească ori mentală. Eu nu am găsit. Chiar şi despre reîncarnare ştia să gândească netemător. A fost mintea cea mai liberă care a trăit printre noi. Şi sufletul cel mai nobil.

Nicu Steinhardt nu relatează nicăieri dramele sufleteşti prin care trece un suflet iudaic înainte de a se converti la creştinism. Nu vom găsi nici în scrisorile lui încă nepublicate vreo critică a iudaismului. Pur şi simplu pentru că nu din raţiuni critice i-a apărut lui nevoia de creştinare. Dacă ţinem cu tot dinadinsul să luăm urma unor astfel de raţiuni, le vom găsi în cărţile sale din tinereţe, acelea despre iudaism, scrise pe vremea când creştinarea nu era nici măcar o umbră de vis. Acolo, împreună cu prietenul şi mentorul său Emanuel Neuman, este propusă o reformă catolică (universalizantă) a iudaismului.

Ce i se reproşa organizării lumeşti a acestei religii (care le era celor doi coautori strămoşească) era faptul de a nu mai avea un şef universal, adică un mare preot suprapus ierarhiei preoţeşti (rabinice, acum) la fel cum Papa este suprapus ierarhiei creştine a catolicilor.

Naivitatea celor doi era evidentă: tradiţia iudaică cerea ca şeful iudaismului să slujească în Templul de la Ierusalim; or, asta era, acum, un vis. Mai mult decât atât: şef universal al iudaismului n-ar fi putut fi decât unul care ar fi lucrat în condiţiile dispersării coreligionarilor evrei în diaspora planetară. Or, câtă vreme există răspândirea evreilor în diasporă înseamnă că nu există un stat naţional al iudaismului aşa cum a existat în antichitate, ceea ce face ca o eventuală restaurare a Templului să servească unei mici minorităţi a naţiunii iudaice. Prin urmare, ce propuneau cei doi tineri evrei (în spirit cam laic-progresist) era, de fapt, o teoremă de imposibilitate: cum să refaci o tradiţie în condiţii cu totul altele decât cele ale tradiţiei. Straniu progresism ultraconservator.
Cei doi nu erau sionişti. De aceea au ajuns la aporia de mai sus.
În anii care au urmat lui 1935 şi 1937, când cei doi şi-au publicat studiile despre iudaism, ca o reacţie, probabil, la ameninţările fiarei apocaliptice a nazismului, Nicu Steinhardt a avut ocazia să se lepede de progresism şi să vadă mai bine în sufletul său liberal. A descoperit acolo (fără paradox, se va vedea, imediat) valorile conservatorismului.

Steinhardt a fost, la noi, singurul intelectual tânăr care nu a căzut nici în ispitele radicale de stânga, nici în cele de dreapta, fiind pe deplin adult când era contemporan cu ele. Explicaţia e simplă: a fost singurul care a înţeles istoria ideilor politice. El a ştiut ceva ce congenerii săi nu au priceput: liberalismul s-a născut în sânul aristocraţiei engleze sub forma parlamentarismului şi n-are nici în clin nici în mânecă cu democraţia aşa-zis liberală, care este o creaţie a burgheziei franceze. Iată de ce Steinhardt n-a fost ispitit să devină antiliberal. El a înţeles (şi a fost singurul în generaţia lui) că democraţia are defecte grave, dar liberalismul nu are. Defectele democraţiei ţin de universalizarea prematură a dreptului la vot. Calităţile liberalismului ţin de conservarea dreptului de vot în limitele definite de un anume elitism al discernământului electoral (ceea ce ar fi rămas o moştenire aristocratică salutară dacă Anglia nu ar fi universalizat şi ea dreptul la vot).

Pe scurt, Steinhardt a fost, la noi, un conservator (în spirit) mai autentic decât fuseseră chiar conservatorii noştri, formaţi, toţi, în cultura franceză, tocmai aceea care a falsificat în sens revoluţionar liberalismul (parlamentarismul) britanic. Materni-tatea unde s-a născut ideea modernă de libertate politică nu poate fi găsită dacă nu ai acces la cultura engleză. A fost ceea ce l-a diferenţiat de generaţia sa pe Nicu Steinhardt, vorbitor de engleză şi germană de mic copil. Încă şi astăzi, şcoala noastră de stat a rămas tributară falsurilor revoluţionare franceze, între care cel mai dăunător este dat de totala lipsă de înţelegere pe care o aduce Revoluţia în chestiunea „ce avem de conservat din tradiţia politică?”. Răspunsul britanic a fost: discernământul celor care au drept de vot. Răspunsul francez a fost: să convervăm idealul unei lumi mai drepte, adică progresismul fără temelie culturală.

Steinhardt a rămas până la sfârşit un elitist (dar nu un catar). Convertirea sa la creştinism s-a produs abia după ce va fi înţeles natura elitistă a creştinismului. A dat elecţiunea pe elitism, cum s-ar zice. De ce, oare? Pentru că a înţeles că elitismul nu are nimic a face cu aroganţa aşa-ziselor elite, ci dimpotrivă: elitismul este autentic numai în compasiunea celui superior faţă de cel inferior. Fără compasiune, elitismul poate deveni o fiară. Şi istoria de lângă el i-a dovedit-o cu vârf şi indesat. Iar compasiunea dacă nu e universală, nimic nu e, asta a mai înţeles aristocraticul său spirit. Compasiunea între limitele unei elecţiuni intolerante în spirit i se va fi părut o altă rătăcire. Nu-ţi vine să crezi, azi, câte chestii puteau pasiona compasiunea cu adevărat universală din spiritul său: filme, ştiinţele noi, istorie, mondenitate, literatură, teologie, istoria dreptului, feminism... Nimic din ceea ce era omenesc nu-i rămânea străin.

În ce va fi crezut cel mai adânc Nicu Steinhardt cel convertit? În Iisus Hristos, fireşte. Dar l-a înţeles pe Acela ca nimeni altul: libertate şi iubire. Atât. Iubeşte şi vei fi liber prin chiar iubirea ta. Nu iubi dogme, abstracţiuni. Iubeşte ceea ce omul poate iubi. Orice. Totul. Sufletele omeneşti, mai ales. Sufletul culturilor, apoi. De urît sunt multe. Delaţiunea. Turnătoria. Ei bine, pentru Steinhardt ăsta era dracul: regimul politic bazat pe porunca „toarnă-l pe aproapele tău”. Simţea că ăsta e apusul demonic al compasiunii creştine.

Dispreţuia şi mai mult decât politica bazată pe turnătorie generalizată, încercările de monopolizare a instanţelor mântuitoare. Cum Răul vine în lume ca un mare mister spiritual, şi Binele are a veni ca un mister de necuprins. Cei care se fac monopol religios al instanţelor mântuitoare erau, cu siguranţă, antihrişti. Pe Iisus Hristos îl iubea mai ales în preajma vameşilor şi păcătoşilor. Ce nevoie adevărată să fi avut popii cei aroganţi de El? Păcătoşii, da, ei au nevoie de Acela care să-i facă să le fie ruşine de păcatele lor. Cei care se ştiu păcătoşi, da, lor are să le fie mai uşoară salvarea. Iar părintele Nicolae, convertitul călugărit acum, se ştia păcătos pentru lipsa de putere a credinţei lui. Ajută, Doamne, necredinţei mele!

***
George Ardeleanu şi-a dedicat ani buni cercetării documentelor şi manuscriselor rămase în urma lui Steinhardt. Cele mai multe provin de la Securitate. Dracul securist se făcu secretar personal al sfântului Nicolae, slujindu-l fără să ştie. Azi îi putem reconstitui păţaniile şi gândurile pentru că dracul a făcut operă de scrib pentru acest om extraordinar. Literat? Nu în sensul obişnuit. N-a scris ficţiune. În operele de ficţiune nu-l interesa mecanica ficţională, ci viul sufletesc care a putut fi prins acolo, în roţile dinţate ale tehnicilor literare. Suferinţa. Bucuria. Chestiile cu adevărat importante. N-a fost literat. A fost un spirit liber. Cu adevărat liber.

George Ardeleanu a făcut operă de clasic benedictin în monografia sa „N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii”. Un mare merit al scriiturii acestei monografii este lipsa totală a tonului apologetic, necum hagiografic (deşi eu cred că Steinhardt a trăit ca un sfânt).

Căutaţi-i lui Steinhardt o limită sufletească ori mentală. Eu nu am găsit. Chiar şi despre reîncarnare ştia să gândească netemător. A fost mintea cea mai liberă care a trăit printre noi. Şi sufletul cel mai nobil.
***
A trăit ca un sfânt, ziceam. Poate a şi fost unul. A fost căsătorit, fără acte, şi a rămas omul unei singure iubiri. Aceea va fi fost şi energia sufletească care l-a condus la convertire: a înţeles că în el există ceva mai presus decât el, iar acel ceva dorea ca el să rămână omul unei singure iubiri.

Cardinalul Parisului, evreu creştinat şi el, Lustiger, îi cunoştea şi îi admira erudiţia. Se vor fi întâlnit, oare? George Ardeleanu nu a găsit astfel de mărturii. I se va fi spovedit? Botezul său fusese operat de un preot ortodox, dar a cerut să fie unul „ecumenic”, ca înaintea de ruperea în două, apoi în trei a cămăşii lui Hristos.

Lui Noica îi reproşa că nu s-a rupt de Legiune, aşa cum a promis după asasinarea lui Iorga. Iar şcolii sale de la Păltiniş îi reproşa catarismul: cei puri dispreţuiţori faţă de cei impuri, cei superiori neînţelegându-i pe cei inferiori. Cum îţi poţi păstra totuşi libertatea interioară în condiţii de totală nelibertate exterioară? – asta a fost încercarea la care l-a supus Providenţa. A ştiut să ia încercarea asta în nume personal. Ca să fie sigur că nu va rămâne în puşcăria unui dispreţ vinovat, a ţinut, spre finele vieţii, să se împace şi cu spiritul avangardei. A scris despre Geo Bogza şi l-a ridicat în slăvi.

Va fi fost sinceră scrierea aceea? Nu e o judecată de valoare acolo. E o descriere emfatică a unei literaturi emfatice. Orice alt fel de descriere n-ar fi putut duce la dizolvarea lipsei sale de preţuire pentru grandomaniacalismul de tip bogzian. Vorba peregrinului rus faţă de un hoţ de cai: „Dacă asta ţi-a dat ţie Dumnezeu să faci cu toată dragostea ta şi cu toată plăcerea ta, fă-o mai departe”.

Ăsta a fost Steinhardt: Dumnezeu i-a dat dragoste pentru ortodoxie în hainele ei româneşti. Noi putem crede că va fi exagerat prea mult citindu-l şi pe Caragiale în cheie creştinească. Putem crede că a scris o interpretare în cheie subversivă, cum crede şi George Ardeleanu. Eu cred că ăştia suntem noi cu adevărat: purtători ai unui fel ţăţesc de a fi buni (ceea ce e tot una cu a înţelege că suntem neserioşi şi în răutate).

***
Nimeni nu a înţeles mai clar decât Steinhardt că din 1937 trăim agonia Europei. Încă şi azi noi gândim acest subiect, Europa, plini de... wishfull thinking. Închinarea Angliei şi a Franţei, în 1937, în faţa Germaniei (căci închinare a fost să-l laşi pe Hitler să pornească la război)... acolo a început sfârşitul. Ce facem azi cu Europa nu e ceva rău, e doar ceva fără suflet. Europenii par dezrădăcinaţi din solul sufletului lor cultural. N-a mai rămas din ei decât pragmatismul negustoresc.

În 1989, Steinhardt le arăta unor prieteni mai tineri că gorbaciovismul e o păcăleală rusească îndreptată spre naivitatea europeană cu scopul de a face imperiul răului mai... frecventabil.

Ce ar fi spus lucidul şi ludicul mistic de la Rohia după 1991? Că libertatea e departe de a fi pe drum către Rusia, probabil. Că, acolo, Providenţa se pregăteşte să-i treacă pe ruşi prin alte experienţe care mai de care. Că euro-asiatismul va lua locul panslavismului şi că visul rus de mărire e departe, departe de propria sa pieire. Visul european de mărire e mult mai aproape de pieire atâta vreme cât Europa a fost ce a fost prin valori spirituale şi culturale, iar nu prin fel de fel de birocraţii mecanice (ah, mecanismele noastre de integrare...). 
Autor(i):  Ioan Buduca
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National