Articol
 
Comedia literaturii contemporane
Categorie articol: Lecturi
Între realitate şi imaginaţie nu mai există nici o limită, ele comunică firesc, se completează fericit. Scriitorii recognoscibili devin, în acest mod, personaje coborâte dintr-o mitologie a literaturii.

Am citit pe nerăsuflate cea mai recentă carte a lui Nichta Danilov, Portrete fără ramă, apărută la energica editură Tracus Arte. Multe dintre texte îmi erau cunoscute din presă (din pagina de opinii a „Ziarului de Iaşi”, de pildă), dar ele au suferit, trecute între coperte, modificări, amplificări importante.

Nichita Danilov scrie consecvent despre confraţii săi, ceea ce este un lucru rar printre scriitori; adesea, aceştia nu au altruismul de a se bucura de reuşita celuilalt, de a-i aprecia izbânda la justa valoare, atunci când este cazul. Mai mult decât atât, am fost, nu o dată, martorul unor scene decupate parcă din Filantropica lui Nae Caranfil, în care scriitori de calibru, cu operă, discreditau vehement, fără nuanţe literatura care se scrie astăzi. Şi mă tem că o făceau fără să poată numi măcar trei-patru scriitori lansaţi în ultimii douăzeci de ani. Nichita Danilov a scris despre mulţi dintre tinerii poeţi debutaţi în anii 2000, dar nu numai despre ei. A simţit că poezia, în mai mare măsură decât proza, a cunoscut o efervescenţă aparte.

Dar Nichita Danilov nu scrie critică literară, chiar dacă are intuiţii subtile şi evaluări corecte. Intraţi în malaxorul imaginaţiei sale, persoanele reale, scriitori reprezentativi, devin personaje care s-ar simţi foarte bine în orice carte a autorului, de poezie sau mai cu seamă de proză. Ceea ce reprezintă punctul forte al „eseurilor” sale este tocmai această evadare dinspre domeniul realităţii către scenariul fanteziei, cu derapaje controlate către fantastic ori burlesc. Viaţa literară devine un spectacol care stă, cel mai adesea, sub semnul carnavalescului. Scriitorii îşi conservă identitatea, chipurile nu se deformează, dar intră într-un joc semi-ficţional inedit, transformându-se în măşti. Fiecare poartă masca propriului chip. Acest fenomen de „anamorfoză” se petrece întrucât ochiul care observă imprimă vieţii literare un ritm care nu-i este firesc. În aproape fiecare text, există un punct de la care simţi cum imaginaţia o ia înaintea percepţiei pozitiviste şi textul se îndreaptă ferm către ficţiune. Iese, de cele mai multe ori, o nuvelă cu pesonaje decupate din realitate, dar puse în contexte stranii.

Viziunea care domină cel mai adesea portretele este una bonomă, dar care poate căpăta accente acide; polemica practicată însă de Danilov nu este ostentativă, agresivă, ci învăluită, elegantă chiar. Otrava lucrează încet, dar sigur, ca arsenicul dozat cu pricepere. Victimele preferate sunt Mircea Cărtărescu şi Horia Roman Patapievici. Pamfletele care îi încondeiază sunt scrise foarte bine, dar asta nu le face mai catifelate. Dimpotrivă, aş spune. Dacă se pot aduce obiecţii unor texte care nu se vor articole de opinie, ci fantezii epice, eu unul m-aş încăpăţâna să rămân convins că Mircea Cărtărescu nu este un scriitor a cărui imagine a fost susţinută prin pârghii politice, ci un foarte valoros autor, care a dat cărţi inegalabile, precum Levantul, Nostalgia şi Orbitor. Citită la rece, opera sa rezistă, cel puţin prin titlurile mai sus pomenite. Că a stârnit invidii, complexe chiar – este o urmare a preţului care se plăteşte, la noi, cel puţin, pentru succes, dar şi una a angajamentului său politic tran-şant. Greşesc cei care-i neagă categoric valoarea, după cum cad în eroare şi cei care pariază doar pe valoarea sa. Literatura română din ultimele două-trei decenii are destui scriitori care pot oricând sta alături de autorul Orbitorului.

Se citesc cu o mare plăcere textele care se situează la graniţa dintre memorialistică şi ficţionalizare. De pildă, cel despre Virgil Mazilescu, care debutează cu evocarea figurii boeme a autorului lui Guillaume şi se încheie cu relatarea unei scene psihedelice, de ieşire din sine (cauzată, dacă e să fim corecţi până la capăt, de abuzul etilic). Este unul dintre cel mai frumoase şi cuprinzătoare eseuri care s-au scris în ultima vreme despre acest poet nefericit, a cărui cotă este în continuă creştere de la o vreme. De asemenea, un text cu greutate este Cu Nicolae Manolescu pe malurile Senei, care ia ca pretext o întâlnire între scriitori la Paris şi se încheie cu un gest simbolic, relatat cu umor contagios. Poetul nu uită să precizeze şi replica sa tăioasă la modul în care este tratat în Istoria manolesciană („Va veni curând timpul când Nicolae Manolescu îmi va lustrui bocancii mei de mujic de la Climăuţii Sucevei, iar Mircea Cărtărescu, pe care domnia sa l-a ridicat de atâtea ori în slăvi, se va apleca să-mi lege şireturile. Atunci, o parte dintre nedreptăţile pe care criticul le-a făcut scriitorilor contemporani vor fi răzbunate...”), deşi precizează că era incitat mai curând de propriul răspuns decât de supărarea propriu-zisă pe critic. În cele din urmă, într-un fel de ritual ludic, scriitorul cere binecuvântarea criticului să arunce în Sena o sticlă banală de plastic, pe care a adus-o special de acasă, în care a pus un strop de neant (volumul său tradus în franceză intitulându-se Le neant), dar şi Căderea lui Mircea Cărtă-rescu. Cererea sa, deşi aparent comică, nu este lipsită de ghimpi: „În tripla dumneavoastră calitate de preşdinte şi de ambasador UNESCO, dar şi de profesor, v-aş ruga să ne daţi dezlegare să aruncăm neantul în Sena. Vedeţi, am precizat, în interior se află şi un text simbolic al lui Mircea...” Jocul acesta este pe jumătate butaforie, pe jumătate serios-polemic. Dar el dă pe faţă orgoliul justificat al unui scriitor care este conştient de valoarea sa. Nichita Danilov nu traduce însă această încredere în sine printr-un orgoliu rigid, ci îi imprimă o detentă carnavalescă, jucăuşă. care, deşi amuză, nu îngroapă cu totul discordia.

Memorabile sunt portretele de care se bucură, în carte, Florin Iaru, Matei Vişniec, Ion Zubaşcu, Caius Dobrescu, Nora Iuga, Daniel Bănulescu, Mihai Coande, Ştefan Manasia, Lucian Dan Todorovici, Mihail Gălăţanu, Şerban Axinte, Mircea Dinescu, Emil Iordache, Grigore Vieru, Al. Paleologu, Liviu Ioan Stociu, Val Condurache, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi şi atâţia alţii. De o teatralitate programatică, cartea lui Nichita Danilov este un spectacol care merită degustat ca atare. Pentru a se putea vedea cum anume funcţionează imaginaţia autorului, decupez o aparent banală scenă din... bucătăria lui Mircea Dinescu. Poetul face ceea ce ştie el mai bine să facă, de vreo două decenii încoace: găteşte. Sigur, secvenţa este ispititoare prin ea însăşi, dar Nichita Danilov îi atribuie proporţii mitologice. Totul se petrece, lucru semnificativ, înaintea vizitei lui Evgheni Evtuşenko în casa lui Dinescu. „Între timp, Dinescu, aplecat deasupra chiuvetei, se apucase să cureţe monstrul pescuit din Dunăre de nişte bărbi dibace. Ochii opaci ai peştelui mă priveau cu nedumerire. Coada sa mătura podeaua, iar mustăţile se încolăciseră de clanţă. Monstrul se opunea din răsputeri să devină ofrandă pentru zeii poeziei ce urmau să se adune în curând la masa ovală. Mircea nu se dădea nici el bătut. Făcând o incizie în formă de T, poetul eliberă peştele de conţinutul său. Sub privirea mea mirată, din pântecele alb al somnului, odată cu viscerele, se scurseseră câteva monede de alamă şi un ceas de argint sau poate o busolă... Toate astea, de-sigur, în realitate, dar şi în închipuirea mea.” Pasajul este reprezentativ pentru metoda lui Danilov de a descrie realitatea: mai întâi o înfulecă, la fel cum somnul uriaş hăpăie pe nemestecate tot ce-i ajunge sub mustăţi. După aceea o macerează, o digeră şi o eliberează turnând-o în forme paradoxale. Între realitate şi imaginaţie nu mai există nici o limită, ele comunică firesc, se completează fericit. Scriitorii recognoscibili devin, în acest mod, personaje coborâte dintr-o mitologie a literaturii.

Şi atunci când ia în cătare scriitori cunoscuţi şi opere îndelung comentate, Nichita Danilov rămâne acelaşi scriitor de forţă, care imprimă realităţii o viziune care îi poartă marca inconfundabilă. Între aceste texte publicistice şi nuvelele din Nevasta lui Hans nu este, adesea, nici o deosebire de registru stilistic, de perspectivă narativă. Realitatea se mută în ficţiune, iar ficţiunea nu face decât să remodeleze realitatea. 

Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National