Articol
 
O investigare de tip politic
Categorie articol: Lecturi
M. Călinescu citeşte pentru a investiga, ceea ce este mai mult decât a cerceta – artistic, estetic – el face o cercetare sau investigare de tip politic.

Ce pot spune despre criteriul plăcerii care e cea mai aproape de adevăr, dar nu în nexul acestuia? Pentru că Auden ia plăcerea ca incertitudine redusă, nu ca adevăr deplin. Dar cred că se referă la cititor, nu la operă. Şi e vorba la el nu de cititorul din text, de cititorul identificat ca metonimie a textului, ci de cititorul din afara textului, care are limite proprii de sinceritate şi certitudine.

Poeticianul român al (re)lecturii vrea să identifice o cale de împăcare ori de mulţumire, de finalizare chiar, a relaţiei cititor-operă. „Problema centrală a unei poetici a (re)lecturii este cum să citim, cum să construim, să executăm sau să interpretăm (cum execuţi o piesă muzicală) o lectură pe deplin mulţumitoare şi solidă a unui text literar (întrucât mulţumirea poate depinde de sentimentul celui care execută că execuţia e corectă).”

Poetica (re)lecturii, cale sau punte între lector şi text, îşi mută punctul originar. Primatul nu mai e al lectorului, cel care face lectura. Mai exactă este realitatea că el o re-face. Textul, înainte de a încredinţa pe cititor că întrerprinde, cum afirmă Proust, autolectura, s-a reflectat el însuşi ca lectură de sine, simultană cu scrierea. „Am putea spune că fiecare carte are propriile instrucţiuni de utilizare, instrucţiuni care pot fi exprimate clar şi în totalitate (cazul literaturii didactice) sau doar amăgitor sugerate (cazul textelor jucăuş-enigmatice mai dificile), cu nenumărate posibilităţi între aceste două extreme.” Metoda de lectură îi apare şi lui M. Călinescu întotdeauna inclusă în text, iar o lectură exterioară, totodată invazivă, în acest fel adecvată, o descoperă. Aceasta e de fapt lectura reală. Nefiind la îndemână, obligatorie, ea pare, într-o optică falsă, ideală. Scopul, în măsura în care este atins, deschide cu adevărat calea (metoda) de scriere şi (auto)citire. Lectorul însuşi, iniţiatorul lecturii, nu mai este esenţial, dacă nu-l descoperă, pentru a se îngemăna cu el, pe acel lector esenţial, aflat în text, cum constatase şi Umberto Eco (Lector in fabula), ca, adaugă M. Călinescu un fel de nuanţă, parte a textului. De fapt, condiţia lectorului capătă temei retoric, întrucât lectorul este instituit figural: „Formularea folosită de Menachem Perry în «Literary Dynamics» s-ar putea aplica majorităţii «lectorilor din text»: «Ceea ce numesc lector... este o caracterizare metonimică a textului».” Relectura, ca lectură fundamentală, întemeiază şi uniformizează (comunizează) textele, abstrăgându-le diferenţa: „jurnalele şi prefeţele (...) «genuri» literare fără nici o legătură unul cu altul au în comun ideea de relectură”. Iar ca acţiune de a face să coincidă extremele, relectura funcţionează, ca gen proxim, în paradigma şi metoda sincretismului ori a barocului.

M. Călinescu eliberează şi nu limitează ori dogmatizează lectura, pe care o pliază (şi) pe scris, plasând-o (şi) în poziţie secundară. Apoi, adecvarea lecturii capătă la el o proiecţie liberă, chiar anarhică, în tărâmul paradoxului, ambiguităţii, comunicării şi comuniunii extremelor. M. Călinescu devine un gânditor literar şi un poetician baroc ori manierist, simultan plenitudinar şi nihilist, într-un mod armonios, dar neliniştit şi neliniştitor. „Poeticianul ştie că există o literatură proastă bună şi în consecinţă şi o lectură proastă bună, care poate constitui un fascinant obiect de studiu şi, mai mult, poate foarte bine coexista cu forme de lectură mai elevate, mai complexe, mai pretenţioase şi mai hrănitoare pentru intelect.” (A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, 2003) Iată un racord la şcoala hermeneutică, sociologist-libertariană, a lui Stanley Fisch. Despre modul paradoxal a ceea ce s-ar numi prost performant vine vorba şi în Cinci feţe ale Modernităţii, 1995, iar pentru a nu le mai reproduce, trimit la pp. 213 şi 287. Paradoxurile gândirii autorului sunt, de altfel, întemeietoare în aproape orice demers al său.

În Mateiu I. Caragiale: recitiri, 2003, face o lectură „atentă” şi „deliberat naivă”. Nu doar Crailor…, „romanul cel mai recitibil din literatura română. Ceea ce nu înseamnă neapărat şi cel mai lizibil”, situat, ca atare, în limitele poeticii Noului şi a Noului Nou Roman Francez, forme prozastice „ilizibile” pentru cititorul neatent, grăbit şi blindat de prejudecăţi, adică de naivitate involuntară. Îşi numeşte acum precursorii şi concepţiile sau „preconcepţiile” bibliografice, teoreticieni şi practicanţi ai lecturii ca rescriere: Ingarden, Iser. Clarifică relectura prin eliminarea din lectură a întâmplării. O desparte, dar nu forţat, de erudiţie, ceea ce înseamnă că poate fi adoptată şi adaptată de oricine, empiric, scrutător, în relaţie cu textele. Relectura nu închide şi nu definitivează textul (nu-şi aminteşte de opera aperta a lui U. Eco). Relectura este recunoscută ca „infinită”, în cazul unor capodopere precum Craii…, pe care declară că ar reciti-o sine die. E pentru criticul hermeneut o capodoperă care integrează kitsch-ul, metaroman, memorii, pamflet ucigător în efigie al operei tatălui autorului său. Micului roman îi face o lectură privilegiind intenţia sa ca lector cu experienţă, dacă nu chiar expert. Declară o orientare diferită, polemică, faţă de proza lui M. I. Caragiale: alta decât „în cheie estetistă şi textualistă”. Propune o personalizare prin relectură. Critica estetistă şi cea textualistă, cum le spune, vorbind din perspectiva paradigmelor ficţionale, par a primi reproşul de impersonalizare, dogmatizare, închidere. Or, metoda vie, viabilă, rămâne validă câtă vreme deschide opera în zonele ei până atunci nevăzute.

A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, 2003, este cartea care readună cât mai strâns, sintetic, liber şi eficient firele gândirii asupra proceselor lecturii iterative. Extensiv, relectura devine interpretare revizuită. Close reading, „lectura strânsă”, rămâne valabilă doar pentru prima lectură, nu pentru relectură. Unica lectură apare insuficientă pentru opera adevărată, dar suficientă pentru lipsa de impact cu cel care încearcă să o străbată. Autoritatea tezei care fundamentează încercarea (cartea e deci un eseu) de poetică a (re)lecturii e introdusă prin Vladimir Nabokov: „Nu poţi citi o carte, o poţi doar reciti.” Dar nu numai cartea, dar şi viaţa autorului (a scriitorului, a cititorului) sunt implicate în relaţia de lectură. În bună măsură, relectura rămâne cu necesitate monografică. Monografismului i se adaugă autobiografismul. O lectură, am spune, completă, măcar ca proiect. Calea acestei lecturi nu este necunoscută, dimpotrivă, ea apare „conformistă”, însă cu voinţă completitudinară. Scopul este de „a da viaţă vocaţiei lecturii de a crea ipoteze şi contraipoteze”.

M. Călinescu citeşte pentru a investiga, ceea ce este mai mult decât a cerceta – artistic, estetic – el face o cercetare sau investigare de tip politic. Foloseşte vocabula politică fără ghilimele. Relectura este o politică individuală, personală, intimă, aplicată corpului scris (nu doar literar, dar acestuia mai cu seamă). Pe liantul admis dintre joc şi muncă, el (îşi) impune o „politică ludică a (re)citirii”. Intenţia, totodată şi finalitatea, revin aici, făcând pregnantă „natura politică a recitirii de dragul secretului de pe poziţiile pe care le ocupă re-cititorul în societate, în raport cu autoritatea”. Se urmăreşte adevărul, nu subversiunea textului, prin urmare libertatea lectorului rămâne pe deplin responsabilă. Politică, între alte temeiuri pe care le include, este lectura intensivă, diferită de cea extensivă. Lectura intensivă îi apare „austeră, morală, politică şi sentimentalistă”. 

Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National