Articol
 
Cartograf pe taramul sufletului
Categorie articol: Lecturi
Este un jurnal al fericirii trăite într-un cadru istoric diferit de cel totalitar, dar la fel de opac în relaţia cu Nevăzutele.

„Sunt clipe care ne însoţesc de-a pururi şi cărora vremea, departe de a le aşterne umbre, s-ar zice că le împrospătează necontenit amănuntele şi trăsăturile, statornicindu-le, imobilizându-le într-un soi de aură invariantă.” (N. Steinhardt)

Jurnalul este o specie a fragmentarului. Instituit din frânturi epico-lirice, din stampe ale zilei, din judecăţi adesea curăţate insuficient de impetuozitate, el îşi declamă (şi reclamă) autorul. Nicăieri, în literatură, nu se impune mai vizibil sinele auctorial, eul plin şi greu al celui care scrie. „Orice fragment este orgolios – scrie Ioan Pintea, într-unul dintre «fragmentele» confesive care compun recenta sa carte, Proximităţi şi mărturisiri. Mă gândesc la Cioran, Eliade, T.E. Hulme… Nu există pic de smerenie în fragment. El, fragmentul, are orgoliul şi încăpăţânarea să afirme – sus şi tare – gânduri şi idei definitive, certitudini şi temeiuri de neclintit, păreri de necontestat. E mereu certăreţ şi cârtitor… Mesajul lui e unul de sorginte fundamentalistă. Fragmentul e în esenţă vicios. Ştiu din propria experienţă ce înseamnă Fragmentul. Jurnalul pe care îl scriu de câţiva ani buni încoace a devenit viciu. Aşadar, îi cunosc Fragmentului toate atributele orgolioase de care e în stare. Cred că fragmentele pe care le aştern aproape zilnic pe hârtie au devenit, deja, preafrumoasele sirene ale păcatului.” Cum se poate ieşi, atunci, de sub spectrul sinelui augmentat? Cum poate fi ocolită ispita adăstării într-un sine estetizat, fără a renunţa la scris, fără a renunţa la fragment? „Nu-mi rămâne decât să mă rog – continuă Ioan Pintea – şi smerit să strig din inimă: Doamne, iartă-mă!” Rezultatul unei asemenea poziţionări faţă de notaţia de jurnal este paradoxal. Sub imperiul harului (ce altceva pot fi umbra părului bătrân, al casei parohiale din Chintelnic, ori umbra viei lui nea Vasile Pop?), fragmentele sunt sortite contopirii, iar sinele auctorial se diminuează, se retrage şi se lasă locuit de celălalt (soţie, fiu, fiică, părinţi, N. Steinhardt, enoriaşi, scriitori, personaje). Teritoriul interior, explorat prin notaţia diaristică, este cutreierat în lung şi în lat de Duhul ce adastă unde şi când vrea, în oameni, locuri şi clipe grele de frumuseţe, toate asumate, toate asimilate într-un mod asemănător cuminecării. Ioan Pintea surprinde, astfel, în fragmentele de jurnal, în mărturisiri şi apropieri, o lume a sinelui locuit de semeni. O lume „ridicată la puterea a zecea ori a o suta”, cum ar spune N. Steinhardt. Un teritoriu pe care diaristul îl cartografiază atent şi lucid, pentru a se defini identitar (prin sine însuşi, uneori, prin ceilalţi, cel mai adesea), pentru a se orienta şi pentru a oferi, cu smerenie, orientare.

Ioan Pintea transpune în cuvânt o conştiinţă unificatoare. Ignorarea rigorilor cronologiei este unul dintre aspectele care apropie scrierea sa de Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt. Notaţiile din Proximităţi şi mărturisiri pornesc din nevoia de a construi şi de a da sens şi identitate vieţii, sub clopotul unificator al duhului care pune evenimentele, faptele şi stările sub semnul simultaneităţii. În spirit nu există anterioritate sau posterioritate, ci sincronie. „Ordinea” duhului depăşeşte cronologia; trecutul este simultan, în duh, cu prezentul. El nu este arhivat şi depăşit, ci este trăit şi retrăit într-o actualitate participativă şi unificatoare. Trecutul este simultan cu prezentul pentru că este activ şi viu în zidirea fiinţei, iar condiţia esenţială pentru ca trecutul să fie viu este ca acesta să fi fost trăit în iubire. Momentele existenţiale pe care Ioan Pintea le notează acronologic în acest jurnal sunt marcate, invariabil, de iubire, adică de prezenţa vie a lui Dumnezeu în toate. Credinţa şi iubirea oferă coerenţă şi sincronie construcţiei duhovniceşti a unui scriitor pentru care singurele repere temporale temeinice au rămas Paştile şi Crăciunul. Astfel, grădina cu flori îngrijită de nea Nicolae Ghepeş (poate o grădină asemănătoare celei în care Fericitul Augustin şi-a trăit revelaţia) nu aparţine trecutului, „episodului” Chintelnic, îndosariat şi clasat, ci este parte dintr-un deplin acum, viu, niciodată arhivat sub sedimentul timpului. Un astfel de moment face parte din prezentul spiritului, căci este element constitutiv al acestuia. Notaţiile sunt topite, deci, sub clopotul duhului care lucrează în sincronie. Trecutul, prezentul şi, paradoxal, viitorul, în ceea ce are el esenţial, mântuirea, înfiorătorul Dincolo, devin simultane. Limpezeşte această simultaneitate în duh Părintele Constantin Galeriu. Fericitul Augustin descrie, în Confesiuni, paradoxala constituţie a unui „astăzi etern” al Duhului, al vieţii trăite. Acronologia, felul acesta de a topi fragmentarul în unitate, este un semn al ieşirii din curgere şi al intrării în durată.

Clipele pe care le păstrează vii Ioan Pintea, statornicite în memorie, imobilizate în aura lor invariantă, sunt legate de Runc şi de părinţii Anchidim şi Floarea, de Poştariu, Pipău, Vasile Pinti şi Leon Cilica, de Rohia şi Lighet, de N. Steinhardt şi Părintele Serafim Man (portretizat cu recunoştinţă vie şi curaj), de Chintelnic şi de enoriaşi. Însemnările au adâncime şi curăţenie. Sunt lipsite de balastul nesemnificativului şi de artificialitatea literaturizării, dovadă a exerciţiului temeinic practicat al adăstării asupra unui gând, al plămădirii sale negrabnice. „Meşteşugul riguros al gândirii” îl numeşte Ioan Pintea, pe urmele Hannei Arendt. În fond, o formă de a selecta grâul de neghină, gândul bun de cel care vine din neant.

În substanţa consemnărilor sunt turnate stări ce dovedesc un suflet viu, mobil şi sănătos; de la entuziasm, uimire, sentimentalism curat, asumat, matur, la amărăciune şi asprime. Tanti Anişca Oşan din Chintelnic (nu pot să nu mă opresc asupra paginii închinate ei) are un portret aflat la antipodul schemelor pripit-îndoielnice notate pe crucile săpânţenilor. Redau însemnarea în întregime, cerând iertare pentru propriul meu sentimentalism: „Ieri am înmormântat-o pe tanti Anişca Oşan. O femeie foarte credincioasă, fără să fie ostentativă şi bigotă. Încercată precum Iov de suferinţe fizice nenumărate (a trecut prin 17 operaţii) nu şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu. S-a împăcat până în ultimul ceas cu gândul că Mântuitorul e mai presus de orice suferinţă. Faptul că nu a avut copii a făcut-o să fie uneori tristă, abătută, cu gândul în altă parte. Ca preot, am simţit de multe ori acest lucru. Nu se plângea, nu vorbea nimănui despre povara ei. Chiar dacă nu era Mamă, tăcea şi punea toate acestea în inima ei. De multe ori am surprins-o într-o asemenea stare. În seara dinaintea înmormântării, după Panahidă, am privit oarecum întâmplător, icoanele şi fotografiile de pe pereţii camerei în care tocmai ne-am retras pentru priveghi. Între ele, la loc de cinste, într-o ramă mică şi cochetă, folosită în general la înrămarea fotografiilor de familie, tanti Anişca a înrămat dorul, durerea şi regretul ei matern: două iconiţe, aşezate una lângă alta: Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Am înţeles pe loc cum Dumnezeu se face el însuşi copil pentru cei lipsiţi de copii. Am aflat, fericit, în seara cu pricina, că Pruncul Iisus, fiul Fecioarei Maria şi însăşi Maria, fiica lui Ioachim şi a Anei, au «copilărit», neştiuţi de nimeni, timp de 45 de ani, într-o casă din Chintelnic, datorită rugăciunilor neîncetate ale Mamei Anişca”.

O atenţie la fel de vie, având drept rezultat luminarea unor dimensiuni bine ascunse ochiului profan, este aplicată de Ioan Pintea literaturii. Cititor bulimic, el descoperă în literatură profunzimi creştine inaccesibile tratatelor de „teologie savantă”. Lukeria din Moaşte vii şi Ivan Ilici din nuvela lui Lev Tolstoi sunt probe invocate în acest sens. Continuând şi îmbogăţind felul în care N. Steinhardt înţelegea literatura şi viaţa, Ioan Pintea-cititorul aduce laolaltă, la acelaşi nivel al „consistenţei” duhovniceşti, personajul literar şi omul „concret”. Ambele par a fi egal îndreptăţite să trăiască, să lupte, să cadă şi să se ridice, să caute mântuirea. Deosebirea dintre un Venicika, personajul lui Venedikt Erofeev din Moscova – Petuşki, şi seamănul de pe stradă o vede Ioan Pintea nu din postura de cititor, ci din cea de preot. Căci seamănul poate fi recuperat; pentru sufletul acestuia preotul se poate lupta şi chiar se luptă, iar bucuria rezultatului „real” o întrece cu mult pe cea estetică, aşa cum arată una dintre însemnări.

Ioan Pintea este un călător de modă veche. Asemeni unui tânăr interbelic cu pretenţii, el se pregăteşte temeinic înainte de a pleca în Olanda, spre exemplu. Reciteşte texte despre Rembrandt, Van Gogh, Vermeer, citeşte Introducerea în pictura olandeză a lui Paul Claudel. Ajuns în faţa tablourilor lui Van Gogh, trăieşte deplin Bucuria: „N-am cuvinte şi, ca un păcătos ce sunt, stau ca în faţa unor icoane şi îi mulţumesc din inimă lui Dumnezeu că în marea lui bunătate, în plin Post Mare, mi-a făcut un asemenea dar! Peste puterile mele!, vorba diacului meu din Chintelnic”. Microre-portajele şi impresiile de călătorie demonstrează, o dată în plus, că Ioan Pintea deschide spre lume nu doar lumina propriilor ochi. Undeva, în adânc, el poartă firesc şi viu, cu iubire, lumina ochilor lui N. Steinhardt. Într-un fel de generozitate pe care doar copiii o mai trăiesc atunci când ar dori ca la bucuria lor să participe şi părinţii aflaţi departe. În fond, prin Proximităţi şi mărturisiri şi prin mai vechiul Jurnal discontinuu…, Ioan Pintea face vizibilă ipostaza de intermediar a mentorului care deschide calea către alţi mentori, reali ori livreşti, consacraţi ori prea puţin cunoscuţi, punând bazele unei învăţări perpetue, dincolo de finitudinea sa fizică. Ucenicul continuă să înveţe, adică îşi conservă starea de receptivitate faţă de lume, faţă de cultură, faţă de textele sfinte, mereu generatoare de sensuri. „Nu ştiu dacă putem exprima ceea ce înseamnă în miezul ei ucenicia – scrie Ioan Pintea – nu ştiu dacă putem aduce în teorie şi abstract un mod de viaţă aparte, un stil în ceea ce priveşte rodul acestei vieţi şi, nu în cele din urmă, un chip care dă înfăţişare unei relaţii bazate pe reciprocitatea iubirii. La modul absolut ucenicia se face. Se trăieşte şi se consumă precum dragostea. Numai că această dragoste, consecinţă a comuniunii, e roditoare şi, prin exemplaritatea ei, modelatoare.” Proximităţi şi mărturisiri este rodul deschiderii către tot ceea ce este ziditor în lume. Este un jurnal al fericirii trăite într-un cadru istoric diferit de cel totalitar, dar la fel de opac în relaţia cu Nevăzutele. 
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National