Articol
 
Istoria vazuta la Medgidia
Categorie articol: Lecturi
Medgidia devine „oraşul de apoi”, aşa cum întreaga lume de până atunci devine una defunctă, care nu mai poate supravieţui decât în memoria nostalgică a unora. Romanul lui Cristian Teodorescu este, pe lângă o majoră reuşită estetică, şi o datorie morală împlinită.

„Roman din piese detaşabile”, cum îl numeşte autorul, Medgidia – oraşul de apoi (reeditat recent la editura Polirom) a fost unul dintre cele mai comentate şi premiate cărţi de proză din anul 2009. Ceea ce face ca acest roman să fie unul pe care, sunt sigur, istoria literară îl va reţine, e arta discreţiei. Cristian Teodorescu creează o întreagă lume, cu tristeţile, bucuriile, viciile şi slăbiciunile sale, situată, într-⁠⁠un scurt interval, în permanentă confruntare cu istoria fără a deveni explicit, tezist. Dincolo de destinele care se succed în paginile romanului, imaginea de ansamblu nu este cea a vieţii unor personaje, nici una a unui oraş sudic, cosmopolit, levantin, tipic dobrogean, ci aceea a unei istorii care, pe la jumătatea secolului trecut, cunoaşte mari răsturnări de situaţie, contorsionări care se citesc nu de la distanţă, ci la nivelul mărunt al impactului lor asupra oamenilor simpli. Ceea ce nu înseamnă că destinele se succed în carte fără a lăsa urme, că personajele sunt simple fantoşe, alese pentru exemplaritatea lor; nu, nu e nimic demonstrativ în acest roman care, privind către istoria mare, nu scapă din vedere viaţa care pulsează în rândul oamenilor obişnuiţi. Ba dimpotrivă, aş spune: pe autor chiar aceştia îl interesează, astfel încât lumea romanului, situată la întâlnirea realităţii cu ficţiunea (multe dintre personaje şi multe dintre întâmplări pot fi, la o adică, documentate, ele aparţin unei lumi al cărei crepuscul autorul însuşi l-⁠⁠a prins şi pe care a avut, oricum, posibilitatea de a-⁠⁠l reconstitui) este cum nu se poate mai vie, mai colorată.

Structura cărţii, semănând până la un punct cu Groapa lui Eugen Barbu, mizează pe crearea unei galerii de personaje, al căror destin este, uneori, schiţat în numai 2 pagini. Fiecare dintre ele, atenţie, conţinând posibilitatea unui roman. O astfel de metodă ar fi riscantă în cazul unui prozator neatent la nuanţe, căci, s-⁠⁠ar spune, în două pagini nu poţi reţine decât esenţialul. Greşit! Cristian Teodorescu are şcoala autorului de proză scurtă şi ştie să ţeasă biografii neschematizate, surprinzând mereu amănuntele, episoadele cu valoare ilustrativă pentru fiecare personaj în parte. În afara celor care revin pe tot parcursul romanului (cârciumarul Fănică Theodorescu şi soţia sa Virginica, Maiorul Scipione, chelnerul Ion, moşierul Caludi, judecătorul etc.), cele pasagere sunt, fiecare în parte, memorabile. Dezvoltată, povestea fiecăruia ar fi putut da naştere, spuneam, unui roman. Hoţul de buzunare zis Portofel, bijutierul „jidan” Marcel, jandarmul Pomenea, profesorul (legionar disident) Caraeni, imamul Hassan, curva Neli, potcovarul Bazil, birjarul Grigori, rusul care-⁠⁠şi bate soţia cu biciuşca, studentul comunist Paulică, văduva Chiruţa, machedoanca şi atâţia alţii nu alcătuiesc o masă asupra căreia autorul (de confundat cu naratorul) să-⁠⁠şi exercite experimentele narative. Nu, fiecare în parte este o figură extrem de vie, de convingătoare, de verosimilă. Împreună, alcătuiesc o lume coerentă, caldă; este şi nu este vorba despre un personaj colectiv, pentru că ceea ce se reţine din carte, în afara acestei lumi colorate, silită să se dezintegreze odată cu venirea comunismului, este profunda umanitate a acestor figuri pitoreşti: oameni simpli, cu bun simţ, cu ambiţii, cu drame, cu ciudăţenii.

Sigur, în numai două pagini, personajele nu apucă să rostească nici o replică. De aceea, extrem de importantă este perspectiva narativă, atitudinea naratorului faţă de aceste personaje. Una extrem de empatică, deşi ironică totodată, tandră, deşi nu lipsită de amuzament. În orice caz, extrem de familiară, de înţelegătoare şi nereuşind să-⁠⁠şi ascundă o umbră de melancolie: scriind despre ele, autorul ştie că aceste personaje, de fapt, aceşti oameni aparţin iremediabil trecutului, că odată cu ei a dispărut o lume infinit mai frumoasă, mai corectă, mai aşezată. De aceea, pentru a ilustra această lume aşa cum a fost ea, autorul/ naratorul are inteligenţa de a nu-⁠⁠şi judeca personajele, de a nu le privi cu ochi mizantrop, de la distanţă, de a nu le transforma în „paci-enţi”. Aşa se face că stilul, deşi lapidar, este unul care permite atât relatarea nedeformată a faptelor, cât şi un benign tratament ironic al acestora. Personajele nu sunt adâncite psihologic, dar comportamentul lor, bine observat, este suficient pentru a-⁠⁠i înlesni cititorului înţelegerea întregii şarade. În spatele fiecărui amănunt se subînţeleg alte şi alte fapte, personajele îşi poartă, la vedere, trecutul, după cum, conform unei logici care nu mai e a vieţii, ci a istoriei brutale, îşi etalează, de la bun început, şi viitorul.

Dar până să dea buzna istoria în Medgidia, timpul pare a avea o nesfârşită răbdare cu oamenii. Evenimentele se succed într-⁠⁠ritm calm, ticăit, liniştitor, de nimic bruscat. Şi cele bune, şi cele rele fac parte din această lume, şi oamenii luminoşi, şi criminalii de teapa poştaşului Claudiu, fanaticul politic, dar toate sunt rezolvabile, oamenii găsesc o soluţie de a ieşi cu fruntea sus din orice, din dramele personale, ca şi din eşecurile profesionale. În orice caz, îşi păstrează nealterată demnitatea; aşa cum o face, de exemplu, moşierul Caludi, Dom’ Caludi, respectat de întreaga comunitate, dezinteresat de soarta moşiei, căzut în patima vânătorii după tragedia pierderii copiilor. Aşa cum o face, până la sfârşit, şi Maiorul Scipion, ofiţerul pur sânge, respectând cu stricteţe o disciplină de fier, dar având bărbăţia de a nu demisiona de la regulament nici atunci când interesele politice o cer. Răpirile regizate, menite să liniştească gura lumii, frecventarea bordelului, negoţul, totul se bazează pe convenţia obligatorie a onorabilităţii şi pe o lege a liberei concurenţe care conferă legitimitate. În fine, şi cârciumarul Fănică are demnitatea lui de mic burghez care a prins cheag în urma speculaţiilor isteţe şi a ştiut să transforme restaurantul gării într-⁠⁠un local nu doar frecventabil, ci chiar căutat de mai marii urbei. El nu are în sânge, ci descoperă această cultură a banului (căci există una, care îi deosebeşte pe cei bogaţi prin muncă de parveniţi: cârciumarul nu aparţine ultimei tagme). Fănică se hotărăşte, brusc, să investească banii într-⁠⁠un apartament în capitală. Iată cum personajul trece de la o mentalitate rudimentară, aceea a banilor „puşi bine”, la una capitalistă, a investiţiei. Pentru el, fire risipitoare, contează mai mult statutul social şi mândria lui de întreprinzător decât gustul averii. Pe acesta l-⁠⁠a deprins soţia, care nu-⁠⁠şi refuză plăcerea de a număra teancurile de bancnote, la fel ca personajului lui Barbu, Lina (nu, nu buna Lina), şi ea tot soţie de cârciumar. Drama României a fost că, abia născută, această stirpe onestă a negustorilor, a burghezilor care aveau cultul muncii şi al concurenţei, a fost nimicită de comunism.

Dacă în prima parte a romanului, evenimentele par a se succede într-⁠⁠o cadenţă firească, răbdătoare cu oamenii (cartea aminteşte, s-⁠⁠a observat, de Moromeţii lui Preda), în cea de a doua lucrurile se precipită şi scapă de sub control. Oamenii nu-⁠⁠şi mai hotărăsc singuri destinul, nu mai au puterea de a decide în ceea ce îi priveşte. În acest târg patriarhal, în care români, turci, tătari, aromâni, armeni, evrei trăiesc paşnic de zeci de ani, năvăleşte istoria, care vine ba în camioanele nemţeşti, ba pe şenilele tancurilor ruseşti. Odată cu ultimele, vine şi comunismul. Este finalul acestei lumi, care nu îşi mai permite luxul de a-⁠⁠şi cultiva demnitatea. Fănică îşi vinde mobila din cârciumă, tot demn, vertical şi, odată cu transformarea acestui local în unul „proletar”, se tranformă şi lumea snoabă, rafinată, dichisită de până atunci în una rudimentară, neghioabă. Dispare proprietatea şi, odată cu ea, se iţesc în fruntea comunităţii figuri anoste, din topor, până atunci marginale, precum curelarul Mînjină.

Ultimul capitol al romanului este unul recapitulativ, un epilog, de fapt. Autorul nu îşi ascunde teza, picurată subtil, de fapt, până atunci: dispare sensul demnităţii, până atunci valoare obligatorie printre oamenii care se respectau şi pretindeau a fi respectaţi. Comunismul suprimă acest respect şi îl înlocuieşte cu lupta de clasă şi cu adeziunea umilitoare. De aceea, Medgidia devine „oraşul de apoi”, aşa cum întreaga lume de până atunci devine una defunctă, care nu mai poate supravieţui decât în memoria nostalgică a unora. Romanul lui Cristian Teodorescu este, pe lângă o majoră reuşită estetică, şi o datorie morală împlinită. 
Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National