Articol
 
Cartea singuratatilor
Categorie articol: Lecturi
Toate poemele din acest volum sunt sub semnul revoltei, o revoltă greu detectabilă la prima citire, dar foarte prezentă în fiecare poem, în fibra fiecărui gest artistic.

Puţini poeţi mai scriu astăzi poezie de dragoste, şi cei care o fac, o fac într-⁠⁠un mod ciudat, lăsându-⁠⁠se copleşiţi de cel puţin două impulsuri dure: cel hormonal şi cel „social”, antrenând în exprimarea poetică şi „calupuri glaciale”, care, pe lângă faptul că răcesc sentimentul angajat în materia lirică, stâlcesc de multe ori aura poemului. Vulgaritatea şi abjecţia socială nu bat bine cu un sentiment de-⁠⁠o sinceritate aparte, pe care, din păcate, unii îl suprapun doar exprimării sexuale şi mai puţin corespondentului intim al erotismului, sentimentului. Veţi spune că abia în astfel de exprimări poetice, în care dragostea, în tot spectrul ei, constă în sinceritatea maximă de care are nevoie cititorul. Nu-⁠⁠i chiar aşa; poezia de dragoste este expresia unei combustii lăuntrice, întreţinută prin oxigenul sentimentelor noastre cel mai puţin vizibile, dosite în singurătate, care nu prea au de a face cu defularea instinctuală, cu partea abruptă şi de multe ori mizerabilă a vieţii. Vin cu această scurtă întâmpinare pentru a evidenţia un „clasic” al unei poezii de dragoste autentice, care se încăpăţânează să-⁠⁠şi exprime sentimentele la modul cel mai sincer cu putinţă, neexhibiţionându-⁠⁠le în văzul lumii cu întreg ambalajul lor artificial şi nici cu poza lor socială, ci servindu-⁠⁠ni-⁠⁠le în curăţenia lor primară. Asta nu înseamnă că astfel de trăiri sunt ermetic închise înlăuntrul trăitorului fără a avea vreo comunicare cu lumea exterioară. Nicidecum, poemele au o dublă reflexie, numai că cea evidentă este reflexia intimă, generată de singurătate, contextualizarea trăirilor îmbracă o exprimare doar aluzivă, mai puţin evidentă prin respiraţia cuvintelor, deductibilă pe fondul descriptiv al poemelor.

Volumul de poeme Cartea singurătăţiilor, apărut la finalul anului 2012 la Editura Charmides din Bistriţa Năsăud, al lui Gellu Dorian, poate fi privit ca un nesfârşit of, ca o partitură a singurătăţii: versurile sunt liniile portativului, cuvintele reprezintă notele încărcate cu sentimente şi emoţii. Suntem în faţa unui ritual, ritualul unei poveşti de dragoste neîmplinită, fragmentată de-⁠⁠o prea înflăcărată pasiune din partea a două suflete bântuite de durere, tot acest zbucium este proiectat într-⁠⁠un imaginar plin de vitalitate, dispus într-⁠⁠un adevărat spectru de culori, ceea ce dă exprimării poetice o totală autenticitate. Puţini poeţi mai pot transforma confesiunea deprimantă în poeme „credibile”, conectate realităţii, precum se întâmplă în poemele din această carte. Aura lirică încorporează în metafore de-⁠⁠o sensibilitate aparte cele mai evidente răni ale unei poveşti de dragoste pe cale să devină doar amintire, al cărei suflu ne atinge ca o reverie prin fiecare poem. Unde poate fi mai la ea acasă dragostea decât în singurătate? Vai, şi ce complice mai nimerit poate fi pentru exprimarea trăirilor decât „îngerul tău poetic”, cel care în permanenţă te îndeamnă să-⁠⁠ţi eliberezi într-⁠⁠un mod sublim sentimentele şi emoţiile! E ca un joc în doi, mult mai sincer decât o singurătate mocnită, neexprimată şi mai credibil decât orice declaraţie de dragoste. Chiar dacă majoritatea poemelor împart acelaşi sentiment, expresia lor lirică diferă de la stare la stare, de la trăire la trăire. Dar să ne oprim niţel asupra „ţesăturii” unui astfel de poem: „Stând pe săturate, alţii s-⁠⁠au săturat bând,/ picior peste picior vremea se deapănă mult mai uşor/ ca într-⁠⁠un gât de lebădă cântul/ gata turnat într-⁠⁠un ţoi golit pe nesăturate –/ apele erau întinse, paturi nedormite toată noaptea ca-⁠⁠n zori/ când pielea se trăgea de pe oase şi se usca pe buze/ fără sărutul de treizeci de arginţi,/ cocoş pus în piftia pe care nimeni n-⁠⁠o va trăda,/ stând aşa,/ vremea părea o dulce zăbavă, nimănui tămâie,/ doar fum din umbra căruia se putea trage pe rând/ gând după gânduri –/ aşa stând, ca-⁠⁠ntr-⁠⁠un război degetele pline de gută/ culorile unor fire de tort/ ademenite până când rostul unui desen ar deveni viaţa unui covor/ deja mort peste trupul în ale cărui buzunare cerul/ se împlinea ca-⁠⁠ntr-⁠⁠o liturghie rugăciunile/ ale căror ape se linişteau/ tulburi beuturi ce face feţele oamenilor mese peste care/ coatele fac urme greu de descris,/aşa stând/ ca între stinghii porţile femeii din care te naşti,/ la firimitura de masă pe care o aduni toată viaţa,/ pari liniştit şi de nimeni urât,/ o viaţă în care ai tot adunat nimicuri ce păreau/ fericirea din care toţi vor rupe, chiar tu,/ adunat în pleava de sub tălpice,/ muşcătură de şarpe din care puteai reînvia,/ aşa stând, număr sec în număr sec,/ cu votca ta în votca ta,/ cu viaţa ta în viaţa ta,/ cu moartea ta ca o firicică de undiţă în care toţi stau şi gem/ la fericirea unui caras sfârâind în uleiul/ pe care toţi îl aşează în tigaie –⁠⁠/ pe săturate stând,/ vezi cum nu te mai saturi/ şi mori mormânt mai viu decât tine”.

Poemul „atacă” cele mai paradoxale spaţii imaginative, de aici şi curgerea lui într-⁠⁠un ritm ameţitor spre vărsarea în cristaline metafore. În cale apar tot felul de obstacole, de altfel fireşti pentru o astfel de agitaţie psihomotorie, exprimate prin acea stare de odihnă agitată ce însoţeşte fiecare strofă: „stând aşa”, însoţită de o muzică nebună a sufletului prins ca un „caras” în undiţa singurătăţii, dar care nu fragmentează discursul liric. E un tablou hieratic, cu tot felul de refugii în ritualuri lăuntrice, puţin compatibile cu canoanele unor trăiri… normale. Stările depresive se succed fără întrerupere pe ecranul timpului amprentat de tot felul de amintiri sumbre. Tocmai în astfel de jeturi de sinceritate stă secretul marii poezii de dragoste.

Toate poemele din acest volum sunt sub semnul revoltei, o revoltă greu detectabilă la prima citire, dar foarte prezentă în fiecare poem, în fibra fiecărui gest artistic. Contorsiunile expresioniste se succed puseurilor romantice desţelenind prin fiecare vers sufletul încrâncenat de atâta dragoste, dar şi de prea multă singurătate. Tabloul e superb, capacitatea de-⁠⁠a „deregla lumi bătute în cuie” pentru a extrage magia iubirii veşnice faţă de o persoană, reală sau fictivă, este o probă de alchimie poetică, pe care Gellu Dorian o stăpâneşte ca un adevărat maestru. Poetul are puterea ca prin fiecare poem să-⁠⁠şi schimbe discursul liric chiar dacă sentimentele „îmblânzite” par a avea aceeaşi ţesătură ideatică, ele sunt expuse sub impulsuri metaforice diferite, în matriţe metafizice total schimbate de la trăire la trăire.
Tema deprimării e una vizibilă, emoţiile vin sub alte şi alte jeturi de viaţă, trăirile sunt îngânate de tot alte muzici. Fiecare poem e scris tot într-⁠⁠o altă cheie discursivă, alte tonuri de culoare redesenează decorurile. Gellu Dorian e un poet de-⁠⁠o intensitate a trăirilor ce atinge de multe ori paroxismul, sentimentele au o învolburare aproape indefinibilă, cuvântul cu greu le stăpâneşte, de multe ori eşti tentat să crezi că dai de vreun poem – fluviu şi nu vei fi în stare să-⁠⁠i palpezi albia, numai că logica estetică e cea care învinge. Absolut toate poemele sunt sub semnul armoniei, a candorii magice – specifică poemelor de dragoste – sufletul poetului e într-⁠⁠o permanentă revoltă indusă de amintiri, cele mai multe întunecate, generate de imaginea acelei femei răzvrătite ce-⁠⁠i populează toate vedeniile. Ei bine, veţi vedea în continuare, muza care-⁠⁠i macină sufletul nu-⁠⁠i numai femeia vieţii, e însăşi poezia. Portretul e rafinat, se pot citit toate nervurile, toate tonurile, e drept, multe poate prea întunecate, dar având pata de luminozitate atât de necesară echilibrului: „Şi mie-⁠⁠mi este greu, dar stau cu ea de când mă ştiu,/ uneori îmi este lehamite şi o las să se văicărească în piaţa roşie/ ca o pată de mozaic veneţian,/ o şterg de praf,/ o aşez lângă mine în pat,/ îi spun de ce Ferlinghetti a refuzat premiul Janus Pannonius,/ râde cu gura până la urechi,/ se scarpină-⁠⁠n cur de plăcere,/ sare din cărţi în cărţi ca un copil obraznic/ din poala mamei în cea a mămiţicii,/ din cea a mămiţicii în cea a nimănui,/mi-⁠⁠e greu, zău, nu mă mint, să o astâmpăr/ aşa cum fac educatorii cu delincvenţii care n-⁠⁠au mamă, n-⁠⁠au tată,/ în care Dumnezeu nu mai apare,/ o iau altfel, îi povestesc de când eram mai tânăr,/o apucă năbădăiile, îşi aruncă straiele şi stă în pielea goală/ în faţa a o mie de bărbaţi dezbrăcaţi/ care trec prin ea ca fulgerul prin tabla acoperişului, o duc la San Francisco să-⁠⁠l ajute pe poetul rebel ajuns/ comunist într-⁠⁠o ţară liberă/ la aproape o sută de ani/ recitând despre moartea lui Ginsberg, stă tolănită de plăcere în pledurile lui, nu-⁠⁠i pasă că plec singur acasă,/ unde poetul este un fel de vinovat să scrie în limba lui maternă,/…” Cu toate încrâncenările, cu toate durerile evidente, finalul poemului e unul optimist: „în jurul capului aureola cuvintelor şlefuite în atelierele Eminescu,/ sub braţul meu stâng un album oferit de braţul meu drept,/ vom coborî în ultimul oraş din lume,/ ne vom aşeza la o masă Muri plină de pahare –⁠⁠/ uitaţi, vom trăi şi după moarte”. 
Autor(i):  Lucian Alecsa
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National