Articol
 
Cititorul – actor si regizor
Categorie articol: Lecturi
Schimbarea unghiului ne redescoperă în fond lectura caleidoscopică. Relectura nu mai ajunge naivă, dacă este voluntară, conştientă, ca atare nu apare admisă decât inocenţa primei lecturi.

Coerciţiile relecturii intensive sunt calificate ca relative, formale, convenţionale, dependente de persoana celui care înfruntă opera. Cititorul se lasă stăpânit de propria libertate, atenţia, tendinţa, ţinta sau orizontul posibile şi accesibile. Înaintea lui Proust, cunoscut de acesta, Emerson (se) încredinţase în cuvântarea The American scholar: „Ca să citeşti bine, trebuie să inventezi (…). Există, prin urmare lectura creatoare, aşa cum există scrisul creator.” Lectura presupune, ca atare, creaţie, imaginaţie, fidelitate faţă de sine a cititorului, cu riscul, de aceea mai redus, al infidelităţii faţă de text. Cum nu există adevăr uşor de cunoscut şi de făcut cunoscut, lectura devine dificilă, nicidecum facilă, hedonistă, iar în această asumare se concentrează reala sa plăcere. Lectura este mereu de plăcere dacă se aplică pe texte de anvergură creatoare. Aşa sunt textele secrete, ascunse. Textele „plăcute”, pentru că sunt deja exibate, îndepărtează firesc (re)lectura plăcută. Lectura de plăcere este reabilitată într-⁠⁠un mod clarificator. În America, îndeosebi, dar şi aiurea, în forme specifice, ea a fost condamnată de religia puritană, întrucât era „echivalată cu evadarea şi iresponsabilitatea”. Lectura de plăcere apare „automotivată”, ne spune cu un termen, iată, propedeutic. Se admite, de altfel, că ea poate fi încurajată în şcoală, după ce, în copilărie şi adolescenţă, ea ajunge opusă şcolarităţii. Plăcerea are temei biologic ori, şi mai mult, psihologic. Citim în prima parte a vieţii pentru a reciti în cea de-⁠⁠a doua parte a ei. E citat aici Émile Faguet, care nota în L’Art du lire: „recitirea este, într-⁠⁠ade-văr, o plăcere de om bătrân”. Lectura, mereu de plăcere, este feminină, deşi poate fi trăită, prin asumare identitară de tip feminin, şi de bărbat. Lectura literară este şi ea hedonistă, în alt sens decât cel inferior, devine aşadar una de „plăcere estetică”. Lectura de plăcere rămâne cea „bună”, adică adecvată, cu toate că nu perfectă (limitată, închisă, definitivă). Argumentul de autoritate este luat de la un autor cunoscut îndeosebi ca poet, W. H. Auden: „Plăcerea nu este câtuşi de puţin o călăuză infailibilă, dar este cel mai puţin supusă greşelii.” În plăcere există (cel mai mult) adevărul. Plăcerea include şi nu exclude efortul lecturii. Pentru M. Călinescu, (re)cititor aderent la calea dreaptă sau cel mai puţin rătăcită a unor Emerson, Proust, Auden, Borges, închipuirea comprehensivă şi nu comprehensiunea sui generis rămâne capitală în procesul lecturii. „Plăcerea autentică a (re)citirii ar proveni din stimularea susţinută şi complexă a imaginaţiei hermeneutice a cititorului.” Autenticul garantează adevărul, valoarea, plăcutul în raporturile dintre cititor şi text. Li se adaugă un fel de regulă sau de condiţie a circumstanţierii. Şi „ilizibilul” A. Robbe-⁠⁠Grillet poate deveni „lizibil şi relizibil”, ba chiar ajunge să fie citit „cu plăcere”. De exemplu, de către studenţi, fapt verificat de M. Călinescu, „în împrejurări speciale, îndeosebi didactice”. Cititorul este actor şi regizor, joacă un rol, face un spectacol, trăieşte satisfacţii, plăceri, intelectuale. Ordinea parcurgerii textului îi aparţine, e inclusă în libertatea sa responsabilă de confruntarea cu faţa secretă a edificiului verbal. Lectura inversă, de la prefaţă spre introducere, ajunge să fie practicată şi de M. Călinescu. Dacă subiectul decide asupra obiectului, atunci secundaritatea lecturii (o involuntară trimitere la teoria secundarului a compatriotului Virgil Nemoianu), răzbate în „«paradigma clasică» a recitirii”. Retorica lecturii, citim în A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, 2003, se ocupă cu persuasiunea lectorului şi a lecturii, dar are, ca şi poetica lecturii, un „statut nebulos”.

În Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, 2002, este din nou citat Emerson, pentru a fi apoi astfel comentat în chip lămuritor: „Accentul e pus aici pe dimensiunea fantasmatic-⁠⁠autobiografică a lecturii, pe caracterul ei auto-⁠⁠hipnotic: ne citim şi pe noi înşine.” Cititul nu e pur sau autonom, el ajunge să fie reorganizat prin voinţa şi capacitatea de gândire a cititorului. Atunci „când citim, scriem mintal”, „umplem («cu gândiri şi cu imagini») interstiţiile, locurile goale, omisiunile din text”. Să fie însă aceasta rescriere? Pare colaborare, adaos. Umplerea poate avea semnificaţia de farsă, farcire înseamnă tocmai a umple. Ca urmare, jucăm o farsă scrierii, o dejucăm, nu o primim sau nu numai, o mai şi deturnăm. Lectura aşa înţeleasă, ideea despre umplerea golurilor din text, se reia, şi teroreticianul admite – cum ştim din cartea lui fundamentală la temă – fantasmarea, reveria, „o reverie pe teme personale”. Secretul operei (aici, a lui M. Eliade), obligatoriu existent, ascuns, se cere dezvăluit, pentru împlinirea reală a relecturii. „Lectura, aş spune, nu e răsplătită decât la o relectură pentru descifrarea «secretului», cu ramificaţii nebănuite în istorie, politică şi mistagogie.” Ne-⁠⁠am fi aşteptat ca arta literară să fie sigură, dar iată că ea poate deveni cel mult ipotetică, ceea ce înseamnă că nici relectura nu porneşte metodic fără dubiu. „Meritele literare sunt mai îndoielnice…”, ni se spune despre Nouăsprezece trandafiri. Lectura însăşi apare nesigură. Desecretizatorul lectorial recunoaşte ambiguitatea lectură literală/alegorică, la un prozator ca M. Eliade, care scrie într-⁠⁠un mod voit ambiguu. Relectura aceasta nu funcţionează ortodox, ci democratic, pluralist, prin (contra)ipoteze. Lectura din mai multe perspective ajunge să fie pusă în analogie cu reprezentările anamorfotice expuse de Jurgis Baltrusaitis. Schimbarea unghiului ne redescoperă în fond lectura caleidoscopică. Relectura nu mai ajunge naivă, dacă este voluntară, conştientă, ca atare nu apare admisă decât inocenţa primei lecturi.

O „lectură atentă, «cu lupa»”, este practicată şi în marele eseu despre Ionesco (2006). Nu însă într-⁠⁠o direcţie singulară, dimpotrivă, plurală, caleidoscopică. Se derulează într-⁠⁠un demers în „lecturi multiple”. Lectura este exemplară, având ca obiect forţa şi exigenţa repetiţiei impuse de ceea ce numeşte interpretul, ca şi alte ori, „textul relizibil”. Sau, cu alte cuvinte, din această monografie, ceea ce sugerează a fi criteriul memorabilităţii unui text. E vorba de întipărirea pur şi simplu a lui în memoria lectorului. Un alt text avansat interpretului ca memorabil, la propriu, şi recunoscut ca atare de el, este Craii de Curtea Veche.

În Mateiu I. Caragiale: recitiri, 2003, cu referire la nuvela Remember, M. Călinescu evidenţiază intertextualitatea relecturii, dublând-⁠⁠o sau substituind-⁠⁠o pe aceea a scriiturii. I. P. Culianu (Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, 2002) i-⁠⁠a vorbit şi el de „ambiguităţile subtile şi riguros indecidabile” din proza lui M. Eliade, închisă până la ermetism pentru cititorul comun. În admiraţia lui Călinescu pentru Culianu intră două calităţi care se impun criticului, una a memoriei, cealaltă a lecturii. Memoria ca instrument al retenţiei, pe care criticul, în cazul său, mai curând, şi-⁠⁠a deplâns-⁠⁠o. Lectura nu e asociată, cum poate ne-⁠⁠am aştepta, cu bulimia, dar cu forţa mentală de a o îndura. E apoi de presupus că un fel de voluptate însoţeşte rezistenţa în lectură, devreme ce plăcerea apare acceptată în lectura cea mai complexă. Sunt, prin urmare, admirate la Culianu „genialitatea memoriei şi talentul natural pentru asceza lecturii”. Ce-⁠⁠i distanţează este incapacitatea discipolului contestatar de a ieşi din el însuşi, de a privi şi din perspectiva celuilalt.

Relectura este repetiţie pur şi simplu, întărire sau poate chiar închidere în certitudine, dintr-⁠⁠o ineluctabilă nevoie de siguranţă, de dogmă chiar, deşi termenul şochează aici. „De altfel, cred că e o prejudecată să susţii că reciteşti o carte pentru a o înţelege mai bine, pentru a pătrunde mai adânc în universul ei, pentru a descoperi în ea ceva nou, care ţi-⁠⁠a scăpat altădată. A reciti e o tentativă strict repetitorie şi faptul că în procesul relecturii se adaugă şi elemente noi e mai degrabă o fatalitate, decât rezultatul urmării unui ţel. Recitim nu pentru a înţelege mai bine (sau altfel), ci pentru a înţelege încă o dată şi la fel – ceea ce e de fapt mult mai greu.” (Matei Călinescu, Însemnare despre „Demonii”, în România literară, nr. 2, 1971).

 
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National