Articol
 
Tandru si teribilist
Categorie articol: Lecturi
„Ceea ce este de neuitat trebuie amintit, iar ceea ce merită întunericul neaducerii aminte se cuvine a rămâne nescris, însă de unde vom şti dacă în amintire se cuvine a rămâne păstrat doar ceea ce suntem siguri că am văzut cu lumina ochilor noştri şi ceea ce au văzut şi alţii, în alte timpuri.”

E înşelător să credem că romanul lui T.O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (Editura Humanitas, Bucureşti, 2011) e unul destinat, cu precădere, copiilor şi adolescenţilor. Chestiunea ar putea-o lămuri o eventuală anchetă sociologică, în care cei chestionaţi, după ce vor fi citit opul, ar putea să se pronunţe tranşant, susţinându-şi opţiunea. În ce mă priveşte, cred că el face parte din acea categorie de scrieri despre care Sadoveanu spunea undeva că se adresează copiilor între şapte şi şaptezeci şi şapte de ani. Totul e să poţi afla ce înţelege fiecare din cei situaţi pe diferitele trepte ale vârstei, la lectura lui. E de reţinut faptul că nu puţini critici şi istorici literari sunt de părere că Amintirile din copilărie sunt savurate, cu subtilităţile de limbă şi cu anecdotica şugubeaţă practicată de Ion Creangă, abia de către cei ce au deja o întinsă lectură serioasă, adică nişte intelectuali (mai ales) maturi. Cam la fel se întâmplă şi în cazul Aventurilor lui Tom Sawyer şi Hackleberry Fin, operă de mare circulaţie internaţională, a americanului Mark Twain. Exemplele ar putea continua.

Romanul lui T.O. Bobe îşi dezvăluie farmecul său pitoresc dacă reuşeşti să intri în pielea micului (nici nu chiar atât de infant) Luca, elevul care a primit ca temă de casă pentru vacanţa de vară, să alcătuiască o compunere („– Ce mai faci tu Luca? – îl întreabă profesoara, întâlnindu-l la mare, iar el consemnând dialogul: – Şi am zis că:/– Bine. /Şi mai încolo v-am spus că m-am apucat să scriu la compunerea care neaţ-i dat-o. /– Dar să fie de 4 pagini./Miaţ-i spus. Căci dacă era prea scurtă însemna că am avut o vacanţă nefericită. Însă eu până acum o am mai lungă şi atunci deoarece cum am scris 4 în fiecare zi dar nu v-am spus ca să fie surpriză surpriză şi să vă bucuraţi ca Robert că v-am băgat în compunere deoarece până acum nimeni nu v-a băgat de la noi din clasă”), pe o temă la alegere (Colega lui, Miruna Nahabetian, fruntaşă la învăţătură – „Cel mai bine învaţă la română şi face cele mai lungi şi mai frumoase compuneri cu actriţe, extratereştri, maşini de curse şi cu peisaje de vis”). Angajamentul său nu e unul prea lesne de realizat întrucât compunerea pe care o scrie cu încăpăţânată râvnă („…nu mai m-a lăsat să mai fiu şi eu de capul meu ca copiii în vacanţă şi să mai scriu la compunerea care o am de făcut /…/Of viaţa mea”) se dovedeşte a fi un soi de jurnal al vieţii de fiecare zi, cu întâmplări banale sau ieşite din comun, pe care le trăieşte, le observă şi le interpretează în felul său, teribilist. Aşa încât viaţa apare ca o nesfârşită aventură, din detaliile căreia, de fapt, se recompune biografia unei lumi (a sa şi a familie sale) tracasate şi mereu tensionate. Accidentul în care moare bunica se transformă curând într-o misterioasă anchetă a poliţiei, în care el este amestecat cu martor; voiajul la mare îşi are la rându-i peripeţiile, aventuroase şi ele, pe fondul unui posibil divorţ al părinţilor; prietenia cu, mai puţin interesatul de compunere, Robert, este o continuă provocare la fel de fel de năzbâtii etc. etc. Dar nu neaparat factologia întâmplărilor (destul de banale) relatate de Luca, întreţin plăcerea lecturii. Discursul epic al lui T.O. Bobe, un povestitor de vocaţie, de altfel, este unul ce mimează cu umor şi disimulată ironie, naivitatea juvenilă a eroului său, prin ochii căruia priveşte universul anodin al unei societăţi eterogene ce se agită oarecum în gol, cu pretenţii de finalitate senzaţională. Limbajul cultivat cu anume ostentaţie este marcat de calapoadele unor expresii uzuale (căci; nasol; poate decât să…; că când; deoarece ş.a.) stâlcite în înţelesul lor propriu, curente în vorbirea tinerilor (şi nu numai) de azi puţin cultivaţi şi educaţi în şcoală (se scrie frecvent cu greşeli ortografice: aţ-i; îş-i; dăle; îm-i etc), Luca având o dezinvoltură cuceritoare în tot ce face şi în tot ce spune. E un personaj teribil şi teribilist – cum se vor a fi toţi eroii din prozele lui T.O. Bobe – urmărit însă cu simpatie, prozatorul având chiar o anume tandreţe în conturarea şi afirmarea personalităţii lui.

În totul, romanul e ironic şi persiflant, scris agreabil în cheia divulgării ridicolului bonom, dacă se poate spune aşa, captivant prin întreţinerea unei ingeniozităţi puerile de surprindere, cu dezinvoltura perspectivei copilăreşti, a realităţilor celor mai dramatice, în fond, ale vieţii de toate zilele, risipită la nivelul consumului ei tern.

…De remarcat este lejeritatea cu care scriitorii din generaţiile mai tinere – nouăzecişti, douămiişti, după clasificarea de care se face atâta caz, fiecare căutând a-şi defini personalitatea în raport cu apartenenţa la un program al unei grupări care, în fapt etalează o coeziune precară, mai mult dorită decât marcată real – spun deci, abordarea postmodernismului de către practicanţii literaturii actuale, la noi, e cu atât mai interesantă cu cât fiecare autor înţelege ce vrea şi se exersează după jaloane estetice proprii în perimetrul unei mode mai curând, decât a unui model, de unde şi originalitatea timbrului exprimării autorilor aflaţi mereu în căutarea unei formule proprii de înaintare. Spuneam că T.O. Bobe e un povestitor sadea. El are plăcerea şi îndemânarea (?!) depănării unor istorisiri cu subiecte din viaţa concretă, într-un halou cu veritabile reverberaţii fanteziste, practicând o gesticulaţie spectaculos teribilistă (cu ostentaţie chiar), în ciuda faptului că epica sa este condusă în subsidiar de un sentimentalism (cenzurat) şi de o atare tandreţe (bine supravegheată şi ea) în conducerea personajelor, ce-i trădează în fond caracterul jovial şi bonom, neliniştit însă sub presiunea agresivă a unui mediu ce-şi afişează, parcă la nesfârşit, condiţia propriei maculări. Povestirile din volumul Contorsionista (Editura Humanitas, Bucureşti, 2011) ni se propun ca exemplare în acest sens, parodice şi polemice în raport cu cele scrise (concepute) în stil şi în spirit tradiţional. Personajele iau asupra lor prerogative ale scriitorului, punându-şi probleme de creaţie, de scriere la propriu a literaturii – e aici un fel de program articulat, al scriitorului ce-şi deconspiră ironic angajamentul în propriul laborator: „Îmi doream să devin scriitor (…) mi-am interzis orice altceva, n-am făcut decât să citesc, să clasific felurile în care poate începe o carte, să identific module de intrigă, să urmăresc curbele de creaţie ale conflictelor, ale personajelor (…) Nu mă ridicam de pe scaun, citeam şi notam, desenam scheme, subliniam pasaje, întocmeam liste de nume, de situaţii, de caracere” ş.a.m.d., o reţetă pe care, în cele din urmă o persiflează: „Cu toate acestea, paginile mele se dovedeau lamentabile (…) seara umpleam cu ele două-trei pungi şi le duceam la gunoi” (Nemuritorul).

T.O. Bobe e un fantast (ceea ce nu înseamnă că scrie proză fantastică); el se joacă imaginând subiecte şi intrigi ce au loc pe coordonate geografice exotice şi în timpi istorici mai degrabă neatestaţi documentar („vremurile sunt tulburi, iar noi nu putem străbate prin ele altfel decât ori pierzându-ne vederea, ori pierzându-ne minţile”), în totul căutând elementul esenţial şi semnificativ pe care să-şi ţeasă povestirea („Ceea ce este de neuitat trebuie amintit, iar ceea ce merită întunericul neaducerii aminte se cuvine a rămâne nescris, însă de unde vom şti dacă în amintire se cuvine a rămâne păstrat doar ceea ce suntem siguri că am văzut cu lumina ochilor noştri şi ceea ce au văzut şi alţii, în alte timpuri, la rândul lor, de unde vom şti dacă se cuvin a fi păstrate doar cele dovedite în şirul de mărgele al timpului a fi lucruri reale, repetându-se ele aidoma, mereu şi mereu, aşa cum în fiecare dimineaţă soarele răsare la răsărit şi în fiecare seară găinile se culcă atunci când apune?” (Cum am întemeiat Montrealul).

Bun povestitor, T.O. Bobe îşi concepe şi îşi alcătuieşte construcţia istorisirilor sale cu meticulozitatea unui minuţios şi metodic descriptor al universului prin care îşi poartă eroii, realizând astfel o adevărată panoramă a detaliilor mărunte din care se alcătuieşte viaţa şi pe care acestea o determină, dar care, în rotundul final al întâmplărilor, lasă iluzia cititorului de a fi traversat un univers fabulos, într-o aventură teribilă prin trăirile diurne ale banalului. Un asemenea discurs epic dens, teribilist şi totuşi încălzit de un sentimentalism funciar, face, fără îndoială, individualitatea pregnantă a autorului ce şi-a definit (definitivat) deja un stil propriu, uşor recognoscibil între prozatorii generaţiei sale, a scrisului românesc din ultimele două decenii. 

Autor(i):  Constantin Cublesan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National