Articol
 
Terifianta experienta a razboiului
Categorie articol: Lecturi
Virtutea profetică a versurilor lui Aurel Baranga va fi semnalată mai târziu chiar de autor în prefaţa volumului Alge (Editura Litera, 1975), reeditare a plachetei Poeme cu orbi, confiscate de Siguranţă în 1933: „Poemele care urmează au fost scrise şi publicate înainte de venirea la putere a nazismului, atunci când omenirea, inocentă sau de o vinovată nepăsare, nu bănuia ce soartă o pândeşte. Peste puţină vreme, umanitatea era aruncată într-⁠un univers de crime şi de ispăşiri absurde culminând, cincisprezece ani mai târziu, cu dimineaţa de apocalips de la Hiroshima, cel mai terifiant coşmar al Istoriei. Recitite azi, poemele incriminate mi se par a fi fost încărcate de o derutantă forţă premonitorie.” Într-⁠adevăr, imaginile danteşti din amplul poem în sonuri argheziene Dimineaţa de apocalips sunt uluitor de asemănătoare cu cataclismul nu-clear ce avea să lovească după mai bine de un deceniu oraşul Hiroshima, unele din ele prefigurând chiar (stranie revelaţie!) ciuperca atomică: „Iată,/noaptea zilei/ne aşteaptă,/pe ultima treaptă.//Într-⁠o dimineaţă de gheaţă,/om, casă, cal, câine,/vom fi despicaţi/ca o pâine,/ce se frânge şi plânge,/neagră, de fontă, de moloz şi de fum.//Unde alergi/pe ce drum/fată de vată,/de sânge, de scrum,/zidurile se dărâmă/n-⁠a rămas nici o fărâmă/de cer, mâinile de os/şi fier,/ochii de zmeură/carne şi pleură,/oameni şi vite, păr şi copite,/amestecate sunt toate.//Nu mai e nici un pământ/Urletul s-⁠a făcut cuvânt/şi, în fiecare vorbă,/fierbe limba ca o ciorbă.//Marea nu mai are maluri/fierbe iod, încins, în valuri,/doar corăbii/ galioane,/şi defunctele fanioane/doar orbite,/logodite/cu morminte părăsite//Morţii mor în cimitire,/sub sicrie, coviltire/de sulfură şi de zgură,/pe perete, un erete,/pielea s-⁠a făcut burete,/cade în fâşii de plete,/peste soare plouă sânge/peste lună şi meninge/fulgeră cu foc/şi ninge.//Cine ţipă,/cine plânge?/ Am ajuns în cer,/în iad./Totul e departe,/mâinile, chircite, cad/ostenite, moarte.//Doar în oase,/argiloase,/se înscrie un cerc/pecete./Pipăi, caut un perete// Nu mai văd/se stinge noaptea de atâta întuneric/fulger – orb/de şarpe, corb,/ziua geme, se încinge, încă speră şi încearcă/să se facă o ciupearcă/răsucită luciferic./Aburi negri sorb//Doamne, bătrâne,/doamne, stăpâne, ţi-⁠a căzut mustaţa,/te-⁠a mâncat mătreaţa,/ ai murit printre aghiazme,/otrăvit de miazme./Heruvimii, îngerii/zac în Valea Plângerii,/pe aripe cu cenuşă//Mătuşă, fecioară, sfântă vioară/coboară,/fă luna să scapete,/să lapede, să capete pruncul pietros/cu ochiul sticlos,/cu burta ca turta/cu mâna pătrată,/mătuşă prea curată,/zboară spre noi/prin noroi,/prin ceaţă, prin apă, prin vin,/prin golul prea plin,/Amin.” (Dimineaţa de apocalips) La fel ca în cazul pictorului Victor Brauner, jocul suprarealist aparent gratuit avea să-⁠şi dezvăluie peste ani funcţia premonitorie, aşadar natura cât se poate de serioasă, fapt ce-⁠l va determina pe un reputat critic să afirme că „acest suprarealism e mult mai adevărat în spirit şi chiar în litera sa decât multe realisme ce s-⁠au cam dovedit a fi false.”

Suprarealismul va fi, de altminteri, direcţia estetică în care va evolua, cel puţin până la sfârşitul războiului, poezia lui Aurel Baranga. Regăsim, astfel, în poemele publicate după etapa Alge, elementele specifice imaginarului tenebros suprarealist (fantome, plante carnivore, vampiri, şacali, oraşe incendiate, obiecte animate de forţe demonice), precum şi temele şi chiar binecunoscuţii topoi din „recuzita” suprarealistă: Erosul, călătoria nocturnă, visul, catastrofa, oraşul „tentacular”, „miraculosul cotidian”, navigatorul, marea, cavalcada etc.: „Plutesc uneori deasupra oraşelor/Ca o navă incendiată,/Ca o fantomă vineţie,/Şi numai rareori îmi aplec crengile mele carnivore/Ca să cuprindă, între frunze, o casă/Sau o pereche de îndrăgostiţi.” (Arborele otrăvit, 1939); „Îmi purtam pe coridoare lungi/Şi pe străzile oraşului/Îmi purtam umbra, ca pe un copil bolnav,/Printre vampiri şi şacali,/Presimţind pasul de surdină al asasinatului. /.../ Îmi purtam în braţe, cu fidelitate, umbra,/Ca pe o amantă adorată,/Şi cuvintele mele împrumutau violenţa otrăvurilor,/Tăişul pumnalului,/Amploarea infernală a focurilor,/Marile zguduiri de roci/Ameninţând inima lumii.” (Şi vor trece mereu milioane de oameni, 1940) Regăsim, desigur, ca şi la ceilalţi poeţi suprarealişti din al doilea val (Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu), puternice ecouri din poezia lui Geo Bogza, nu numai în ceea ce priveşte tematica, ci şi maniera de scriitură, i. e. reportajul liric cu densă încărcătură metaforică şi simbolică dincolo de care se ghiceşte ţipătul de revoltă. Ca în poezia lui Bogza, Erosul e conjugat cu revolta socială: „Îmi plăcea această călătorie stranie,/Într-⁠o direcţie necunoscută,/Alături de o femeie necunoscută,/Fiindcă presimţeam în tăcerea/Şi în singurătatea ei forţată/Pasul a milioane de oameni./.../ Şi toate acestea fiindcă prin pasul iubitei mele/Treceau în acea noapte milioane de oameni.” (Cântec de dragoste şi de libertate, 1936) Pe urmele lui Whitman, poetul cântă umanitatea şi „marile suferinţi ale lumii”, imaginându-⁠se mai ales în ipostaza de navigator care vrea să înalţe „pânza poemului/Precum Cristofor Columb pânzele corăbiilor/Cu puşcăriaşi”, pentru a-⁠i conduce pe cei obidiţi („Puşcăriaşi ai acestei lumi”) către „Pământul Libertăţii şi al Iubirii noastre” (1935). Poate că nota de originalitate a poemelor lui Baranga în contextul suprarealismului autohton e dată tocmai de acest mesianism de sorginte romantică, mult mai pronunţat decât la alţi comilitoni, de acest cu adevărat extraordinar sentiment de solidaritate umană limpede exprimat în versuri grandilocvente precum: „Iată în cântecele mele inima mea:/Scoică uriaşe în care bate inima lumii.” (Cântec de dragoste şi de libertate).

După 1940, universul poetic al lui Baranga se întunecă mult, poezia urmând a vorbi, în acelaşi limbaj suprarealist, despre terifianta experienţă a războiului, e. g.: „Ochiul rău mă priveşte din oglinda de ceară,/În pupila lui e un soare mort,/O haină zdrenţuită,/O orgă de apă,/Un călăreţ înjunghiat,/O spadă,/Şi o pată de sânge./Îmi arată Palma cu linii misterioase,/Ca o hartă.” (Paharul de somn, 1940); „Alerg de-⁠a lungul ţărmurilor pustii,/Toiagul meu atinge pământul,/Trag după mine un asin fără picioare,/Ca pe un hoit viermănos,/Arde pădurea.” (Ceasornicul din pernă, 1940) Într-⁠o lume devenită dintr-⁠o dată străină, iremediabil alienată, până şi obiectele familiare, animate acum de o misterioasă forţă malefică, se transformă în arme ucigaşe: „Revăd obiectele domestice cu interes speriat,/Creionul ascunde o mină neexplodată,/Foarfecele o ghilotină,/În călimară e un univers torţionar./O mână duşmană mi le aşează pe masă/Masa e o celulă, o carceră,/Scrinul un căruţaş cu un bici,/De clanţa uşii atârnă o pereche de cătuşe...” (Primul poem de veghe, 1940) Starea afectivă ce răzbate din aceste poeme e angoasa, apărută uneori din senin: „Nimic nu mă înspăimântă mai tare ca un chibrit” (Al cincilea poem de veghe, 1941), alteori prevestind coşmarul universului concentraţionar: „În fiecare noapte acelaşi om înalt, slab, tăcut şi livid/Mă priveşte în ochi şi-⁠mi porunceşte: «râzi!» (Al treilea poem de veghe, 1940) Războiul e descris cu umor negru, în imagini paradoxale: „Ce frumos e pământul pe dinăuntru,/Copacii ţes din rădăcinile lor/Hamace pentru somnul morţilor.//Cărbunii ard/Ca să încălzească degeraţii,/Marmura şi mercurul/Ţin răcoare arşilor de vii.//Ce frumos e pământul pe dinăuntru.” (Al şaselea poem de veghe, 1941); „Vor veni, în curând, anotimpurile interzise:/Va ploua cu piane, cu şerpi, cu santinele,/Ne vom adăposti în corturi plutitoare,/Ne vom încălzi la focul cailor de mare.” (Lunile săptămânii, 1943) Decorurile specifice sunt acum cetatea abandonată de veacuri, ca în tablourile lui Fabrizio Clerici, sau teatrul părăsit, cu recuzita-⁠i prăfuită, mizeră, configurând un univers străin, factice, din care elementul uman a dispărut. Sentimentul alienării atinge climax-⁠ul în ciclul Dialogul cruzimii (1943-⁠1944), alcătuit din poeme foarte concentrate şi căutat obscure scrise în manieră prozaică, pe un ton ostentativ neutru, rece, dezabuzat.

După 1946, tonul redevine optimist iar discursul poetic se simplifică mult, abandonând maniera suprarealistă (considerată de noul regim ca fiind decadentă, „burgheză”) şi apropiindu-⁠se de poezia ludică a lui Arghezi, iar apoi (după 1948), prin metrică, de poezia populară. Poetul cântă bucuria libertăţii (?!) şi din nou se imaginează în postura de navigator, explorator de lumi noi, aidoma lui Amerigo Vespucci, Ulise etc., chemându-⁠i la luptă pe cei oprimaţi, care acum nu se mai află în altă parte decât în America: „Înălţaţi glasul vostru, fraţii mei,/Roboţi feerici,/Oprimaţi/Din cele două Americi.” (Poeme de zi 1944-⁠1964) Desigur, faţă de etapa avangardistă, aceste poeme reprezintă un regres din punct de vedere estetic, astfel încât creaţia poetică viabilă a lui Baranga trebuie căutată în poezia suprarealistă scrisă înainte de 1945. 

Autor(i):  Ovidiu Morar
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National