Articol
 
Matei Calinescu si arta de a reciti
Categorie articol: Lecturi
E un fapt elementar acela că lectura înseamnă cunoaştere, nu pur hedonism. Nu plăcere în sine, dar plăcere de a cunoaşte. A citi atent, profund şi puţin, intensiv, nu extensiv, a reciti, iată ce-⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi impune.

Un fel de jurnal (1973-⁠⁠⁠⁠⁠⁠1981), 2005, este blindat de lecturi şi reflecţii politice, nu fără notaţii de criză şi existenţă (deseori indistincte), de aceea jurnalul ajunge mai puţin unul al intimităţii şi mai mult – cu termenul francezului Michel Tournier – unul al extimităţii. Jurnalul acesta concentrează reflecţii de tot interesul, divers aplicate, de la teme la oameni vii ori ficţionali, epocali, ca Don Quijote. Apar mai toate temele frecventate de autor, pe care le-⁠⁠⁠⁠⁠⁠nşir aici ca la „moşi”: modernitate, antimodernitate, kitsch, poezie, muzică, jurnal, critică, structuralism, autobiografie, familie (părinţii, fiul singular), insomnii, fumat, haşiş, moartea şi focul, Bloomingtonul, psihologie, etică, minciună, memorie, religie, (anti)metafizică, idei, genialitate, timp, iluzii, engleza sa. Sunt opinii, fapte, chiar inevitabile colportări, despre literaţi români, poeţi, prozatori, eseişti: Urmuz, L. Blaga, M. I. Caragiale, M. Eliade, E. M. Cioran, Paul Celan, M. R. Paraschivescu, Petru Dumitriu, M. Preda, N. Stănescu, N. Breban, D. Ţepeneag, P. Goma, Al. Ivasiuc, Petru Popescu, A. Pleşu, alţi intelectuali prieteni: Ion Vianu (între timp, devenit scriitor deplin), Miron Chiraleu, Vlad Georgescu, Ciprian Foiaş. Există aici critici de-⁠⁠⁠⁠⁠⁠ai noştri, oarecum contemporani cu toţii: T. Vianu, A. Marino, I. Negoiţescu, N. Manolescu, V. Nemoianu, T. Pavel, Mihai Spăriosu, Gelu Ionescu, laolaltă cu critici celebri: P. Valery, R. Wellek, G. Steiner, Harry Levin, W. C. Booth, I. Hassan, R. Barthes. Sunt strânşi scriitori universali frecventaţi de diarist, dintre aceia profund şi ademenitor, chiar provocator sau insolit implicaţi în artă şi istorie: Sade, Balzac, Dostoievski, M. Proust, F. Kafka, J. Conrad, J. L. Borges, A. Burgess, G. Orwell, A. Zinoviev, Al. Soljeniţân. Se află apoi gânditori ca J. S. Mill, H. Marcuse, G. Deleuze, chiar şi regizori, ca J. Grotowski, fără a lipsi desi-gur liderii nefaşti ai istoriei, ca N. Ceauşescu.

Relectura e reflectată în jurnal prin meditaţia asupra scrisului (celui al lui Proust): „Evident, putem citi, reciti. Dar să fie asta salvarea?” (15 iunie 1974). Peste ani, revine la Proust: „20 ianuarie 1981. Recitind À la recherche…, gânduri despre relectură. La Proust, diferenţa dintre prima lectură (aşa cum mi-⁠⁠⁠⁠⁠⁠o amintesc) şi relectură e minimă. Prima lectură e deja o recitire sau… nimic. Cu alte cuvinte, Proust nu poate fi decât recitit.” Iată că M. Călinescu deja scrie mental (şi la propriu) Relectura. Ce citeşte? Are şi el „lecturi de vacanţă”, care-⁠⁠⁠⁠⁠⁠l distrag voluntar, dar, se pare, nu îl distrează. Citeşte şi de-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a valma, ori din obligaţie profesională. Îşi face chiar un viciu din obligaţie, întrucât, extrem de scrupulos şi de atent, îşi „suprapregăteşte” cursurile. Nici lectura nu ne face mereu liberi. De altfel lectura rămâne, se ştie, vastă. Undeva (19 ian. 1978) se referă la „Cinematograful ca lectură”. Cum citim? Citim în funcţie de aşteptarea unei tipologii textuale (im)precise. Putem citi un jurnal ca un tratat de filosofie şi invers. E o libertate, un capriciu, care capătă justificare. Vechea, constanta sa virtute, recunoscută şi cultivată intens în timp, atenţia, viteza încetinită până la oprire intermitentă, devin scrupule care se pot îndrepta împotriva sa: „sunt un cititor prea lent şi atent la amănunte şi nuanţe” (26 oct. 1979). Îşi dezvăluie fără sofisticărie „metoda”: „stilul meu de lucru prin imersiune în lecturi” (18 martie 1980). Cititorul ajunge un fel de scufundător în text, supus de bună voie şi în mod necesar unui demers imanentist. Surprinzător, pentru cineva care îşi propusese, metodic, altceva, să imagineze, nu să realizeze cu opera un contact direct, restrâns, precis. Firesc însă pentru practica total receptivă a cititului. Ceea ce nu înseamnă că proiectul se împlineşte în totul, de la sine. Legătura exactă cu obiectul lecturii rămâne mai curând imposibil, oricum impropriu, de unde aspiraţia la lărgirea şi a acestui concept al lecturii. Revenind la imersiunea în experienţa extinsă a lecturii, să spun că aceasta mai are şi un alt sens, în afară de scufundare: ar fi o formă de aşezare în umbră. Aşa, cele două căi de lectură, transcendentă (pare-⁠⁠⁠⁠⁠⁠se dominantă, după referinţa insistentă la ea) şi imanentă, se întâlnesc şi se încrucişează. Aceasta este metoda lecturii scrise. Teoreticianul particularist şi relativist clarifică însă şi metoda paideică directă, orală, a profesorului de literatură, care înseamnă spontaneitate şi nu erudiţie: „Un profesor de literatură trebuie să fie un profesor de lectură, atât.” Evident, trebuie, dacă e-⁠⁠⁠⁠⁠⁠n stare să înveţe cititul, reflexiv şi totodată activ, pe şi prin el însuşi. Frica de a reciti propria sa cartea, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, e consemnată în „amintirile în dialog” de acest cititor obsedant şi îndrăzneţ. Îşi rade cu recunoscută jenă ceea ce a publicat în România comunistă până la, inclusiv, Aspecte literare. În jurnal există puţine referiri la cărţile proprii. Lichter nu rezistă la auto-⁠⁠⁠⁠⁠⁠re-⁠⁠⁠⁠⁠⁠lectură (există şi aici o cale către poetică şi retorică!), crede că trebuie rescris, din memorie, în engleză, nu tradus: „să rescriu totul în englezeşte, fără să traduc, fără să mă uit o dată la cartea tipărită: să rescriu din memorie, din imaginaţia memoriei”. Nu, deci, din simpla memorie, aproape negată. Pusă în paranteză, pentru rescrierea într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠o limbă diferită de aceea originară. Dintre vechile cărţi româneşti publicate sub cenzură, Fragmentarium (1973) îl determină să exclame lucid: „ce carte dezolantă în ansamblul ei”.1 Feţele modernităţii, 1977, a pornit dintr-⁠⁠⁠⁠⁠⁠o conferinţă apreciată la Harvard, în 1976. Cartea a fost acceptată cu încântare la publicare. Apare la cinci ani de la plecare şi se întreabă la apariţie dacă este adevărat că el este „cel care a scris” cartea. Înaintea viitorilor cititori români, rămâne cel dintâi surprins: „mă izbeşte faptul că lipseşte până şi cea mai pasageră referinţă la România” (11 mai 1977). Jurnalul său mai pomeneşte de unele manuscrise confiscate la graniţă, unde fuseseră aduse de cineva nedezvăluit. Regretă că face eroarea de a cere manuscrise din ţara de origine, oprite de vama bine securizată. În interviuri parcă n-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a mai vorbit despre ele şi se pare că nu le-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a cerut la SRI.

E un fapt elementar acela că lectura înseamnă cunoaştere, nu pur hedonism. Nu plăcere în sine, dar plăcere de a cunoaşte. A citi atent, profund şi puţin, intensiv, nu extensiv, a reciti, iată ce-⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi impune. În limba română există un verb, a răsciti, care înseamnă, în limbaj popular, a citi mereu. Nu e peiorativ ca citanie, în loc de citire. Mai las-⁠⁠⁠⁠⁠⁠o încolo de citanie, se spune, popular, ca despre ceva nelucrativ, cronofag, păgubos, dacă întrece o anumită, destul de mică, măsură. Dar a răsciti, repet, şi-⁠⁠⁠⁠⁠⁠ar fi găsit locul în căutarea unei poetici a (re)lecturii. Mă mir, aşadar, că autorul nu ştie ori nu foloseşte acest verb, nu-⁠⁠⁠⁠⁠⁠l are în memorie din copilărie, din vremea vacanţelor în Dârvarii mehedinţeni. Cartea sa e tradusă din engleză, e adevărat, dar în nu tocmai puţinele interviuri din publicaţiile româneşti de după revenirea intermitentă în ţara natală, ocazia de a folosi verbul a existat. Acolo, în interviuri, el reia şi adesea clarifică multe dintre problemele incipientei poetici lectoriale. Cum este a citi (a)ţintit, nu împrăştiat ori „evazionist”, printr-⁠⁠⁠⁠⁠⁠o fugă din text, dar mai ales din sinele cititor. Libertatea „abstractă” a exilului i-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a revelat modul lecturii, insuficient reflectat, deşi nu oprit, în regimul totalitar, concentraţionar. Iată: „Lectura. Veneam în America dintr-⁠⁠⁠⁠⁠⁠o cultură duală: cea publică şi cea «subterană». Lăsam în urmă o mare abilitate secretă, făcută din înţelegerea regulilor nescrise despre felul în care pot fi încălcate regulile scrise, oficiale, stricte; făcută din coordonări şi coduri spontane între prieteni, din ambiguităţi cu un sens precis, dintr-⁠⁠⁠⁠⁠⁠un fel de opoziţie tacită faţă de regim, o opoziţie care diferenţia subtil între ceea ce poate fi spus şi ceea ce nu trebuie spus cu nici un chip – sub penalitatea dispreţului în interiorul grupului tău de prieteni. Era de fapt o situaţie schizofrenică. În exil m-⁠⁠⁠⁠⁠⁠am simţit liber – dar liber într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠o societate ale cărei reguli nescrise nu le cunoşteam, liber de o libertate abstractă. În acelaşi timp, această libertate era vitală pentru gândire, pentru ceea ce aş numi «respiraţia minţii». Întărit astfel, am putut explora anumite zone intelectuale şi ideologice care, în ţară, nu erau propriu-⁠⁠⁠⁠⁠⁠zis interzise, dar erau inimaginabile. Una dintre marile descoperiri subiective pe care le-⁠⁠⁠⁠⁠⁠am făcut a fost lectura sau, cu un termen pe care l-⁠⁠⁠⁠⁠⁠am folosit în cartea mea Rereading (1993), carte care urmează să apară în traducere românească, (re)lectura, cititul care este în acelaşi timp recitire, care poartă în sine recitirea, meditaţia retrospectivă, sau, altfel spus, un mod particular al atenţiei. Mi s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a părut că în România comunistă în care m-⁠⁠⁠⁠⁠⁠am format eu – împotriva comunismului dar şi, dată fiind relaţia mimetică inevitabilă cu adversarul mai puternic, cu limitările impuse de acesta – se citea, sau cel puţin eu citeam, superficial: mult şi superficial, adică «evazionist», chiar şi în cazul lecturilor riguroase de filosofie, văzute şi ca prilejuri de ieşire din marxismul oficial, strâmt, sufocant. Or, lecturile «evazioniste» rămân – chiar şi atunci când sunt repetate – superficiale.” (Cf. interviul din România literară, nr. 17, 2002.) Într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠un fel aparte, în România comunistă se răscitea. 

1. E straniu că acolo unde M. Călinescu recunoaşte dezolare se poate citi, fără (auto)cenzură, subversivitate: „Îşi va reuni o parte a cronicilor şi a eseurilor mai importante în volume de tip miscellanea (Aspecte literare, Eseuri critice, Eseuri despre literatura modernă, Fragmentarium), între care primele două poartă amprenta concesiilor ideologice ale epocii, iar ultimul are, dimpotrivă, un caracter aproape subversiv.” (Paul Cernat, „Clasicitatea” unui critic al modernităţii, în Cuvântul, nr. 1-⁠⁠⁠⁠⁠⁠2, august-⁠⁠⁠⁠⁠⁠septem-brie 2008)

Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National