Articol
 
Oniricul Dumitru Tepeneag
Categorie articol: Lecturi
Tot după „răsturnare”, cum îi place să numească prăbuşirea regimului Ceauşescu, întrebat de un critic al generaţiei următoare, Ţepeneag evocă popularitatea curentului cu doctrină parţial definită, despre care „unii afirmă că ar fi fost singurul curent literar care s-⁠⁠a format în ţările din Est în anii comunismului.”

O ireală aventură a istoriei

Cartea pe care joacă de la început D. Ţepeneag este aceea a (neo)avangardei. A fost firesc şi miraculos să o înceapă la Bucureşti, într-⁠⁠un moment de straniu, neaşteptat şi viclean experiment politic „liberal”-⁠⁠naţional-⁠⁠comunist, când literatura română renăştea, în felurite chipuri, din cenuşa realist-⁠⁠soci-alistă. La Paris, în ianuarie 1971, descoperea o lume artistică diferită, dar cu dificultăţi diferite şi deloc încurajatoare. Exemplele lui Tzara, Isou, Ionesco, inimitabile, rămân, la o analiză lucidă a şanselor, doar consolatoare. Nu-⁠⁠i uşor să convingi o lume pentru care înnoirile atât de frecvente au fost confiscate de tradiţie. Parisul, Franţa, limba lui Jarry s-⁠⁠au dezobişnuit temeinic să mai aştepte scandaluri estetice de import. Producţia artistică internă e suficientă, chiar excedentară. Sunt timpuri fără glorie, grele, pentru avangardiştii parizieni. De străini, ce să mai spunem? Iar D. Ţepeneag este, recunoaşte în jurnal, un autor de nuvele care nu pot fi aici socotite avangardiste. Se impune să concureze cu noul roman, iar un text epic de o asemenea amploare n-⁠⁠a încheiat. Refuză calul troian al politicului. Râvneşte la o seducţie pariziană pur literară. Ştie însă că politicul face parte din blestemul destinului modern. Încearcă, fără falsă inocenţă, să se opună evidenţei. Luciditatea îi semnalează din nou postura precară: avangarda rămâne mereu afacerea stângii. Extrema stângă îi produsese o silă transferată şi asupra stângii naturale, de atâtea ori naivă sau complice. A venit însă la Paris, unde avangarda, unica sa alternativă, e inflată. Franceza deprinsă din copilărie nu devenise un instrument literar. Chiar şi ceea ce stăpâneşte îi stă mai curând împotrivă. Caută un punct de sprijin în onirismul lansat împreună cu Leonid Dimov, cu câţiva aderenţi, prozatori şi poeţi, în România, sprijinit de puţini critici, ignorat de cei mai mulţi, apoi torpilat, din teamă, furie, de abuziva clasă politică, din suficienţă sau mai ales din obedienţă ideologică, de lectorii specializaţi. În România, chiar şi termenul oniric fusese proscris. La Paris i se pare că ar trebui schimbat. E prea comun. Comunul nu poate ameninţa decât Comuna. Aici, Comuna a fost o ireală aventură a istoriei, nu o realitate obsedant-⁠⁠sângeroasă ca-⁠⁠n Est. Cam aşa stătea leul oniric, în iarnă... A anului, reamintesc, 1971. O iarnă traversată cu o bursă, prevestitoare, în ciuda faptului că respinge gândul, a exilului. La mijlocul anului vor apărea tezele din iulie. Dictatorul îşi dă arama pe faţă. E şi el un leu, dar unul care-⁠⁠şi înfige gheara în inima culturii, legând ceea ce nu poate exista decât în stare liberă.

Creator şi istoric al onirismului estetic

În 1970, într-⁠⁠un şotron (specie literară a sa, aşa cum tableta a fost creată de Arghezi), publicat în revista Argeş, care, de puţini ani, apărea la Piteşti, intitulat Vii şi morţi, afirmă că „primii germeni ai poeziei onirice” se află la „precursorul” Constant Tonegaru. Evident, nu e nici el un oniric integral, total sigur de ce face. E, ni se spune, unul care „n-⁠⁠a găsit, ci doar a dibuit...” Onirismul poate produce complexe freudiene prin reprimarea fondului oniric, nu ancestral, ci, să-⁠⁠i spun aşa, elitar. Aici numeşte un alt nume de mare poet, alături de al lui Sorin Mărculescu: Nichita Stănescu. Şi el îşi ignora „filonul” oniric, de aceea D. Ţepeneag îl numise într-⁠⁠un dialog cu I. Negoiţescu, cum reia aici, „un oniric refulat”. La 23 sept 1970, M. Eliade îl întâlneşte la cafeneaua Cluny, deprimat, sceptic, în privinţa prezentului României, interesat să facă un doctorat despre „oniricul în literatura franceză”. La Paris, aşadar, în singurătatea jurnalului, în 1971, rememorează, fără inhibiţiile autocenzurii de la Bucureşti, aventura onirismului, un vis literar întrerupt cu violenţă, pentru a fi smuls total, ca dintr-⁠⁠un creier spălat. Abia în 1997, criticul Gabriel Dimisianu – unul dintre cei care, împreună cu S. Damian, V. Cristea, L. Raicu, l-⁠⁠au susţinut şi recenzat – avea să recunoască faptul că onirismul lui Dimov şi Ţepeneag i se pare mai spectaculos acum, atunci părându-⁠⁠i-⁠⁠se o pură neghiobie să faci manifest. D. Ţepeneag concepuse onirismul ca o „dogmă” alternativă, oricât ar fi fost de disproporţionat, la dogma comunistă. Nu e un început de dialog. Doar două monologuri inegale, vag complice, pentru că ce poate fi liber, radical, într-⁠⁠o lume închisă? Un pact nerostit s-⁠⁠a semnat: onirismul nu este realismul, o autentică literatură a politicului care ar da peste cap regimul. E tolerat pentru ambiţiile sale pur estetice şi, politic, evazioniste. Cât timp se doreşte irealist, cât timp nu atrage spre sine realismul proletcultist sau socialist revizuit, poate fi tolerat. D. Ţepeneag rămâne mereu aproape de psihologia puterii comuniste, pe care vrea să o surprindă şi să o transforme cu propriile ei arme. Teoretic, himeric. Gândul îi e enorm faţă de realitatea meschină. Teoria e ingenioasă, pentru cei care ştiu ce realitate a generat-⁠⁠o. Scriitorul care se consideră „exhibiţionist şi sartrian” – alt sens are acum sartrismul, un Ionesco o ştia demult – e dispus să sacrifice, să denunţe, evazionismul şi irealismul oniric, susţinând „o literatură realistă demascatoare”. Istoria îi impune, pentru a-⁠⁠i da iluzia anvergurii întreprinderii sale, inconsecvenţa şi neseriozitatea. Dar tot istoria îl sileşte să rămână la consecvenţă şi patetism, readucându-⁠⁠l la noua realitate. Agora regimului tiranic nu admite intruziunea unui alt discurs.

În aprilie 1971 revine la descoperirea unui fundament teoretic pentru onirismul numit aici estetic. „Dogma” sa şi a lui Dimov avea ca premisă nedemonstrată legislaţia visului. O intuiţie respinsă deschis de A. Marino şi de alţii, după discuţia-⁠⁠manifest din revista Amfiteatru, la sfârşitul anului 1968. Acum, Stéphane Lupasco îi trimite Du rêve, de la matématique et de la mort, o carte cu bune deschideri antifreudiane, inconsecvente, scientiste – biologia, fizica, matematica – ce l-⁠⁠ar putea servi până la un punct, dar, din păcate, total închisă la estetic. Lectura îl dezamăgeşte, ca să nu zic frustrează. La sfârşitul lunii mai, D. Ţepeneag mai are o revelaţie melancolică. E de nouă luni la Paris, în totală neputinţă, şi constată că teatrul oniric deja există. Un regizor american, fost pictor (onirismul e în felul său o resuscitare a principiului ut pictura poesis), Wilson, a înscenat „o partitură de o lentoare exasperantă”. Iată teatrul oniric. Îşi aminteşte că Dimov a scris astfel de texte, iar unul a şi apărut în România literară. Trist e că onirismul rămâne, să spun aşa, non-⁠⁠persuasiv. Noutatea lui e apanajul iniţiaţilor, mai cu seamă al celor care îl practică. Toţi ceilalţi privesc, din obişnuinţă, printr-⁠⁠o altă lentilă. Diferenţa lui de suprarealism pare insesizabilă. Spectacolul, specularitatea onirică sunt atât de rare, încât este un miracol când apar. Nu stă pe gânduri, îşi promite să-⁠⁠l întâlnească pe Wilson, apoi să semnaleze piesa (Le regard du sourd) în România literară. Ceea ce, se pare, n-⁠⁠a făcut, totuşi. În decembrie, se consolează, ba chiar se simte flatat că M. Preda, într-⁠⁠o conferinţă despre literatura română de după al doilea război mondial, la Sorbona, susţinută în faţa a zece-⁠⁠doisprezece studenţi, pe lângă realiştii E. Barbu şi Titus Popovici, îi aminteşte şi pe oniricii Dimov şi Ţepeneag; pe el, aflat dacă nu în sală, cel puţin la Paris, numindu-⁠⁠l „papa modernismului din România”. I se pare just, e încântat de onestitatea romancierului realist, dar alte evenimente majore refuză să se producă.

Un şotron respins de cenzură şi publicat mult mai târziu, Ut pictura poesis justifică adiţionarea la onirism a determinantului estetic. Onirismul, ni se spune, ar fi, semantic, un termen tiranic. Onirismul a părut mereu celor grăbiţi, superficiali, ignoranţi, un substitut pentru suprarealism, poetică tiranică, pentru D. Ţepeneag, mai ales, prin concepţie, dar, în subsidiar, desigur, şi prin rezistenţă. Avea o jumătate de secol de producere literară, cu deosebire în poezie, făcuse valuri incendiare în arta modernă, apărute la intervale iregulare, nu fără legătură cu alte valuri, mai mari şi mai apăsătoare, ale istoriei.

Suprarealismul i se pare lui D. Ţepeneag un concept despicat, cu două feţe, una mistificată, a poeziei, care pretinde a capta automatismul psihic pur, prin dicteul despărţit de logică, iar cealaltă, cu totul diferită, opusă doctrinei bretoniene, a picturii zisă totuşi suprarealistă, care e organizare simultaneistă a spaţiului. Nu rămâne de făcut decât să ducă până la capăt sugestia ciudatei poetici bicefale. Să separe poesis-⁠⁠ul de pictural. Să ajungă, încă o dată, la poetic, prin pictural, ut pictura poesis. Importantă este tranşarea fermă, între poezie şi pictură. Suprarealismul e un concept avortat, discoerent, dar cu două capete. Onirismul estetic care vine va fi un concept viabil, sănătos, unitar (cu o anumită relativitate recunoscută, însă), cu doi capi. Unul nu i-⁠⁠ar fi putut da de capăt... Dacă se elimină modul poetic suprarealist, păstrându-⁠⁠se pictura suprarealistă, suprarealismul poate fi, parţial, salvat, recuperat, dar se consideră că nu mai este cazul să i se păstreze numele. Ca şi I. Barbu, care detesta termenul, poetica, poemele suprarealiste, admite că mai adecvat e un alt termen: infrarealism. Spaţiul pictural nu se ridică deasupra realului, el doar reorganizează realul. Ieşirea din real e o utopie, o mistificare. Arta se înnoieşte numai dacă porneşte de la o renaştere a realului, deasupra căruia începe neantul, unde de altfel nu e nimic redemptiv, ci eşecul cel mai lipsit de echivoc. Dicteul automat este o fărădelege. Pictura zisă (din eroarea, din automatismul necugetat al denominării) suprarealistă, are, cu adevărat, legi poetologice, altele decât cele ale realismului, pe care le-⁠⁠a folosit admirabil, iar acum a venit momentul ca mulţi să-⁠⁠şi dea seama că aceleaşi legi au o valabilitate totală în literatură. Piatra unghiulară a fost găsită, construcţia poate începe. „În pictură, suprarealismul e corectat, îndreptat pe linia onirismului estetic.” Scriitorii să ia, aşadar, pildă de la pictori, apropiind cuvântul de culoare, „scriind tablouri”. Să vadă mai mult, mai departe, mai adânc. Să vadă altfel, activ, nu doar contemplativ, şi nu să rămână la ceea ce li se oferă. Vizionari, ei nu pun ochiul pe real, ci în real, nu văd pe deasupra lucrurilor, ci în sau întru lucruri, făcând pasul de la exterioritate, la interioritate, de la o transcendenţă vlăguită (realismul), la una falacioasă (suprarealismul), către imanenţa necesară, aşteptată. Vorba vine: comodităţile, cecitatea, câte alte infirmităţi, infirmă aşteptarea, care, fapt decepţionant, neaşteptat, nu se confirmă nici măcar teoretic. „Onirismul, aşa cum îl văd eu, e vizionar, nu descriptiv, estetic, nu estet.” E foarte clar, coerent, seducător de înnoitor, cel puţin teoretic, prin ce se fixează şi generalizează, ca valid, din suprarealism. 

Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National