Articol
 
Sarbatoare in mahalaua celesta
Categorie articol: Lecturi
S-⁠au împlinit 95 de ani de când Bojdeuca lui Ion Creangă din Ţicăul Iaşilor a devenit casă memorială şi primul muzeu literar din România.

Sărbătoare în „mahalaua celestă”

S-⁠⁠au împlinit 95 de ani de când Bojdeuca lui Ion Creangă din Ţicăul Iaşilor a devenit casă memorială şi primul muzeu literar din România. Dintre documentele aflate în patrimoniul acestuia, puse la dispoziţia cercetătorilor, dar şi a publicului, prin expoziţia permanentă Viaţa şi opera lui Creangă, amenajată în modernul şi multifuncţionalul complex memorial-⁠⁠cultural construit aici în anii 1985-⁠⁠1989, două sunt strict legate de evenimentul din primăvara anului 1918: „Darea de seamă a Comitetului Ieşan pentru reconstituirea Bojdeucii” şi „Procesul verbal”. Din Comitetul de reconstituire a Bojdeucii, prezidat de profesorul A.C.Cuza, făceau parte dr. N.Leon, rectorul Universităţii, dr. N.Racoviţă, primarul Iaşilor şi G.T. Kirileanu, bibliotecarul Casei Regale. La realizarea acestei premiere, Banca Naţională, care deschidea lista donaţiilor, contribuia cu suma de 5.000 lei. Urmau, în ordinea valorii contribuţiilor: Primăria oraşului Iaşi, Elevii Şcolii Normale „Vasile Lupu” (1433,90 lei), Nicolae Iorga (1.000 lei), A.C.Cuza, G.T. Kirileanu, N.Leon, Iacob Negruzzi, V.G.Morţun, alte personalităţi, aşezăminte şi instituţii, între care Regimentul 25 reprezentat de maiorul Zelea Codreanu.

Rememorez, pe baza documentelor, momente de la festivitatea inaugurării ce a avut loc la 15 aprilie 1918, anul unor mult visate întemeieri. A cuvântat mai întâi preotul G.I.Niculea: „Pentru bojdeuca lui Creangă, faptul reconstituirii căsuţei scriitorului şi a aşezării în ea a unui muzeu, care să cuprindă tot ce a scris şi produs Creangă, capătă o importanţă şi mai mare, deoarece la mine în popor, în Ţicăul de Sus, bojdeuca lui Creangă va deveni de azi înainte cel mai mare monument popular, întrucât aici a vieţuit şi a scris cel mai mare scriitor în graiul poporului nostru”. În discursul său, A.C.Cuza situează evenimentul sub semnul afirmării cultului eroilor, evocând modelul european al caselor-⁠⁠muzeu, în primul rând al celei a lui Goethe, de la Weimar. N.Leon releva frumuseţea cosmică a spaţiului în care este situată Bojdeuca. „Deasupra acestor dealuri – spunea atunci rectorul celei mai vechi universităţi a ţării – pluteşte Geniul oraşului Iaşi, care a inspirat pe Creangă, pe Eminescu, pe Conta şi pe toţi poeţii şi cugetătorii noştri. Acest geniu se găseşte pretutindeni, în neîntrecutul joc frumos de umbre şi lumini, care se desfăşoară deasupra oraşului Iaşi şi a împrejurimilor sale, cât şi în razele de jăratic ale soarelui când apune”. Mai târziu, poetul Mihai Ursachi, el însuşi locatar al Ţicăului, avea să-⁠⁠l definească cu o memorabilă sintagmă care s-⁠⁠a impus în conştiinţa noastră culturală: mahalaua celestă.

„Bojdeuca de căsuţă”, cu expresia lui Creangă, a fost construită în prima jumătate a secolului al XIX-⁠⁠lea. După răspopire, în 1872, scriitorul s-⁠⁠a mutat de la mănăstirea Golia şi s-⁠⁠a instalat într-⁠⁠una din cele două camere ale „căsuţei”. În cealaltă stătea Ecaterina (Tinca) Vartic, cu care a convieţuit până la moarte.

Contemplând, ca de atâtea ori, priveliştea din cerdacul Bojdeucii, îmi amintesc de scrisoarea din 1884 pe care Creangă i-⁠⁠o trimitea lui Eminescu la Bucureşti: „Bădie Mihai, ai plecat şi mata din Iaşi lăsând în sufletul meu multă scârbă şi amăreală… Această epistolie ţi-⁠⁠o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-⁠⁠te pe cerul plin de minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe, când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar în dragostea cea mare pentru Iaşul nostru uitat şi părăsit de toţi. Şi, dimineaţa, când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără prihană şi atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făcut şi noi. Ţi-⁠⁠aş scrie mai multişor, însă a venit Enăchescu şi trebuie să plec cu dânsul la Tipografie. Sănătate şi voie bună, Ionică”.

Este o „epistolie”, care, ca şi celelalte 29 ce ne-⁠⁠au rămas de la Creangă, constituie pagini tulburătoare din „romanul” unei prietenii intrate în legendă. Că a suferit sau nu Ion Creangă de inadaptare în Ţicăul Iaşilor pare o falsă problemă. În fond, oriunde s-⁠⁠ar fi aflat, el tot în mitul numit Humuleşti ar fi trăit. Nimic nu e mai viu şi mai fertil la cel ce a scris „Amintirile din copilărie” decât memoria. Plecarea sa din Humuleşti este, de fapt, plecarea dintr-⁠⁠un mit în Literatură. Sosirea sa la Iaşi este sosirea în Literatură, ceea ce, într-⁠⁠un admirabil text, prozatorul Constantin Ţoiu surprindea cu subtilitate şi exprima cu o simplitate de epopee biblică. După sfâşietoarea despărţire de satul în sărbătoare, de Smaranda cea Mare, neînduplecată în credinţa că „leneşul şi cobăitul ei băiet” este predestinat a se petrece printre oameni mari; de Smărăndiţa; în fine, de o întreagă lume paradisiacă şi de o impresionantă vechime, după anevoiosul drum cu mârţoagele lui Moş Luca, căruţa avea să fie trasă sub un plop mare, la Socola: „În jur numai dăscălime, de pretutindeni. Unii tineri, alţii cu nişte târşoage de barbe cât badanalele de mari”.

În ziua de 18 iunie 1889, Ion Creangă, foarte bolnav, află din ziare că a murit Eminescu. Nu mai are nici timp şi nici putere să ajungă de la Iaşi la Bucureşti pentru a-⁠⁠l petrece pe ultimul drum pe cel al cărui „nume va trăi cât veacurile”, cum prevăzuse unul dintre junimiştii de vază cu puţin timp înainte de sfârşitul tragic al poetului, într-⁠⁠o scrisoare trimisă lui Iacob Neguzzi. La aflarea veştii, Creangă deschide volumul de POESII al lui Eminescu (ediţia Maiorescu, singura apărută antum) şi îl citeşte, în Bojdeuca sa, de la prima la ultima filă, plângând. Apoi, obosit de emoţie, vlăguit de boala ce îl măcina şi avea să-⁠⁠l răpună în ultima seară a aceluiaşi an nefast – poate cel mai nefast din istoria literaturii române – adoarme cu capul pe „măiastra carte”. Poate că în acea noapte tristă va fi visat tot ceea ce trăise de-⁠⁠a lungul anilor care trecuseră de când îl cunoscuse pe Poet. Dar asta n-⁠⁠o mai ştim. Ştim însă – sau putem afla – mult mai multe despre viaţa lui Creangă, foarte agitată, despre biblioteca sa, incredibil de bogată, ce ne revelă un intelectual veritabil, care gândea profund şi citea cărţi fundamentale, şi nu doar în româneşte, despre corespondenţa sa – în bună parte inedită – cu autorităţile statului, cu cele bisericeşti, cu fiul său Constantin şi cu ceilalţi membri ai familiei, cu prieteni ca Eminescu, Veronica Micle, Slavici, Vasile Conta ori A.C.Cuza, cu Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu şi alţi junimişti, luăm cunoştinţă de toate evenimentele mai importante ce au avut loc în timpul vieţii lui Ion Creangă, în perioada cuprinsă între ziua naşterii sale şi cea de 2 ianuarie 1890, când este înmormântat. De unde aflăm toate acestea? Din muzeul inaugurat cu 95 de ani în urmă, dar şi din volumul Ion Creangă şi lumea în care a trăit, apărut în 1999, pe care îl datorăm lui Constantin Parascan, muzeograf, timp de decenii, la faimoasa Bojdeucă din Ţicău, scriitor şi împătimit cercetător al vieţii şi operei genialului humuleştean şi al epocii Junimii. O carte care nu e nici monografie, nici colecţie de documente, nici lucrare de istoria literaturii, a culturii sau a presei, nici o antologie a scrisorilor trimise şi primite de Creangă, nici dicţionar al scriitorilor români şi străini care au trăit şi au creat în secolul al XIX-⁠⁠lea, nici calendarul celor 52 de ani ai vieţii marelui scriitor, ci, aşa cum bine spune autorul ei: „Câte ceva din toate acestea”. Un film, în date, al unei vieţi şi al unei opere văzute în relaţie, nu doar temporală, cu evenimentele – în primul rând culturale – ale unei epoci. O carte care, pe lângă impresionanta cantitate de informaţie, în mare parte inedită la data apariţiei ei, oferă şi o lectură pasionantă, fiindcă este „încălzită” de un autentic suflu epic. Iau, la întâmplare, un an: 1876. La 13 august, moare mama lui Eminescu: Raluca Eminovici. Eminescu locuia la Bojdeuca lui Creangă. De aici a plecat şi aici s-⁠⁠a întors de la înmormântarea săvârşită la Ipoteşti. Peste mai bine de trei ani, la 1 ianuarie 1880, avea să scrie O, mamă…, una dintre puţinele poezii pe care le-⁠⁠a datat; o va publica la 1 aprilie în Convorbiri literare. Este singura poezie publicată de Eminescu în tot acest an! Să ne întoarcem însă la 1876. Creangă publica manualul Povăţuitoriu la cetire prin scriere şi scria una din capodoperele sale: Moş Nichifor coţcariul. Maiorescu, acum bucureştean, cerea, printr-⁠⁠o epistolă adresată lui Anton Naum, să i se trimită nuvela pentru a o citi: „ Aud despre o frumoasă nuvelă a d-⁠⁠lui Creangă, a(le) cărui scrieri în genere sunt o adevărată îmbogăţire a literaturii noastre. Fă bine, spune-⁠⁠i să-⁠⁠mi trimeată pentru 5 zile manuscriptul nuvelei şi îl voi retrimite desigur după acest timp; Nu mă oropsiţi de tot, rogu-⁠⁠vă. Sau poate i-⁠⁠l aduc în persoană la aniversarea Junimei”. Criticul primeşte textul după câteva zile şi confirmă într-⁠⁠o scrisoare din 20 octombrie: „Mulţumiri pentru trimiterea mijlocită a istoriei lui Creangă, care a făcut cel mai mare haz la toţi câţi au cetit-⁠⁠o pe aici, căci începe a înmuguri şi în Bucureşti un vlăstar al Junimei. Ştii că vlăstarele noastre înmuguresc iarna. Încă o dată, vă rog pe toţi, nu mă oropsiţi”. Un Maiorescu mai puţin obişnuit, un Maiorescu în ipostază sentimentală. Respirase adânc aerul Iaşului marilor zidiri spirituale, care l-⁠⁠a marcat pentru totdeauna…

Ce se mai întâmpla în acel an, 1876? În Curierul de Iaşi, din 5 decembrie, Eminescu semna cronica la spectacolul cu Revizorul de Gogol. Între scriitorii care îşi trag seva operei din viaţa reală a popoarelor lor, cronicarul îl menţionează pe Creangă. În lume, se năştea Jack London şi murea arheologul rus A.N. Afanasiev, primul editor al basmelor şi poveştilor ruseşti pe care le compară cu producţiile similare ale altor popoare. Mark Twain începea publicarea Aventurilor lui Tom Sawyer. În România se năştea la Iveşti (Galaţi) Hortensia Papadat Bengescu. Ioan Slavici era angajat redactor la Timpul, unde îi va avea alături pe Eminescu şi Caragiale. Dimitrie Petrino făcea, după binecunoscutul obicei al pământului, un denunţ mincinos, şi anume că Eminescu ar fi furat cărţi şi mobilier din inventarul Bibliotecii Universitare, acuzaţie dovedită ca total nefondată (de fapt, poetul contribuise la îmbogăţirea patrimoniului Bibliotecii). Eminescu semna în Curierul de Iaşi din 29 septembrie un necrolog la moartea lui Costache Negri, unul „din cei mai nobili bărbaţi ai Românilor”. Ion Creangă termina corosiva Poveste a lui Ionică cel prost, pe manuscrisul căreia menţionează: „Scrisă de Ioan-⁠⁠Vântură-⁠⁠Ţară, în Iaşi, la 22 octombrie 1876 şi dedicată cărăcudei din Junimea îmbătrânită în zile rele, la prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului”.

Am evocat şi eu toate acestea „la prilejul aniversării” a 95-⁠⁠a de la un eveniment fundamental privind cultura şi muzeografia noastră literară. Muzeul Ion Creangă este cel mai vizitat din capitala Moldovei şi, potrivit estimărilor specialiştilor în domeniu, cea mai vizitată casă memorială din România. Doar Teiul lui Eminescu din parcul Copou şi Casa Creangă de la Humuleşti mai pot fi comparate, din acest punct de vedere, cu muzeul din „mahalaua celestă”, care, aidoma celebrelor aşezăminte de acest fel din lumea întreagă, a devenit încă de la inaugurare muzeul unui mit.

Autor(i):  Constantin Coroiu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National