Articol
 
Un roman epistolar: Liviu Rebreanu – Fanny Rebreanu
Categorie articol: Lecturi
Dincolo de toate aceste mărunţişuri ale unei vieţi conjugale, scrisorile conţin şi preţioase referiri la viaţa literară, culturală în general, a scriitorului Liviu Rebreanu: participarea la congrese internaţionale, relaţiile sale cu editurile, cu publicaţiile, cu colegii de breastă etc.

Despre relaţia lui Livu Rebreanu cu Fany, despre mariajul lor ca şi (mai cu seamă) chestiunea paternităţii fetiţei Florica/ Puia („…mă iubeşti şi adori pe Puia”) s-⁠⁠a scris mult şi contradictoriu, mai ales familia rebrenilor nu o vedeau cu ochi buni pe actriţa care îl acaparase total pe prozator, din cauza căreia se răciseră (inadmisibil de mult) raporturile acestuia cu părinţii etc. „Încăpăţânarea ei – e vorba de Fanny, n.n. Ct. C. – de-⁠⁠a face abstracţie de soarta nefericită a Rebrenilor de peste munţi – notează Niculae Gheran în Cuvântul înainte la ediţia de corespondenţă Liviu Rebreanu – Fany Rebreanu, pe care o lansează în continuarea şirului operelor acestuia, întocmite şi susţinute critic, tipărite de-⁠⁠a lungul a peste o jumătate de secol – va tensiona într-⁠⁠atât relaţiile familiale, încât, la capătul repetatelor ocări, mahalagismul se va revărsa în sălile tribunalelor din capitală şi Cluj. Pe rol, falsa paternitate a Puiei, venită pe lume la Călăraşi, cu mult înainte ca fostul ofiţer de homvezi să fi trecut Carpaţii în vechiul Regat /…/ Ani în şir, Tiberiu, fratele cel mai mic al scriitorului, copiase zadarnic documente doveditoare prin care atesta că, la data conceperii nepotului lui, tatăl nu se afla în regat, fiindcă Paul Vlachide, un as al baroului bucureştean, a spulberat tot probatoriul, câştigând procesul în zece secunde, tocmai când se părea că şi Curtea se edificase asupra adevărului./ – Puneţi cumva la îndoială corectitudinea datelor? Cereţi autentificarea actelor prezente?/ – Nu-⁠⁠i nevoie. Le considerăm valabile. Numai că distinsul adversar s-⁠⁠a oprit la jumătatea pledoariei: a dovedit că, la conceperea fiicei, tatăl nu s-⁠⁠a aflat în România. Îl invit să dovedească şi că mama nu s-⁠⁠a aflat în Austro-⁠⁠Ungaria”. Iar editorul adaugă, (şi) de data aceasta cu uşoară maliţiozitate: „Căci, pe bună dreptate, respectiva mamă, de umblat, umbla mereu cu podoaba la purtător, pretabilă oricând la un răsfăţ discret, dar şi riscant în perspectiva maternităţii”. Dar, nu despre acest litigiu va fi vorba, cum se poate lesne presupune, din chiar capul locului, în masivul volum de corespondenţă Liviu – Fanny Rebreanu (selectată dintr-⁠⁠un imens maldăr de scrisori primite/experiate de scriitor) care se întinde pe aproape şase sute de pagini: 405 scrisori dintre cei doi soţi (237 ale lui Liviu Rebreanu şi 166 ale Ştefaniei/Fanny), acoperind perioada dintre 14 august 1914 şi 24 decembrie 1943, practic o viaţă petrecută împreună. Împreună, în sensul larg al cuvântului, căci scrisorile sunt prilejuite tocmai de episoadele în care cei doi se aflau departe unul de celălalt, fie în sejururi la mare (Fanny împreună cu Puia), fie aflaţi în călătorii în străinătate (Liviu, dar şi Fanny), în călătoriile prin ţară cu alţi scriitori, pentru a paricipa la şezători literare, sau de refugiile prozatorului la Orlat ori la Valea Mare, pentru a lucra în tihnă la romanele sale. Schimbul acesta de scrisori, care solicită din plin răbdarea cititorului interesat, a cercetătorului biograf, să zicem, e puţin atractiv în marea lui cuprindere de informaţii banale asupra modului în care cei doi, separaţi temporal, îşi comunică programele zilnice de… lucru, cu detalii casnice sau de cea mai tipică rutină domestică („Ana a făcut ieri 3 kg. dulceaţă de prune. Şi cu asta s-⁠⁠a isprăvit. Unde mai pui că i-⁠⁠am dat totuşi să ia 100 kg. lemne, care au costat 115 lei” – Liviu; „La Paris e frig şi mohorât. În camera Puiei însă este delicios, cald, cald, cald. De la 1 noiembrie a dat drumul la calorifer” – Fanny. Etc), cu insistente calcule asupra cheltuirii banilor, niciodată îndeajunşi, mereu pretextându-⁠⁠se austeritatea, dar dându-⁠⁠se, de obicei, mână liberă la cheltuieli, sau amănunţite rapoarte asupra întâlnirilor lui Liviu cu diverşi prieteni, apropiaţi etc., dar şi, pe scurt, referiri la munca sa scriitoricească – menţiuni utile pentru a fi coroborate cu însemnările din Jurnale (ceea ce şi face N. Gheran, într-⁠⁠un aparat de note impecabil, ca de altfel pentru întreaga serie de Opere).

La prima vedere schimbul epistolar se prezintă ca un soi de roman (se cuvine, totuşi, să punem ghilimelele de rigoare acestui cuvânt, care poate fi o etichetare) de… dragoste, dacă ar fi să ne luăm după modul în care cei doi se adresează unul altuia (apelativele, zice N. Gheran) de fiecare dată în formule siropos romantice („cum nici în Jar nu găsim”, adaogă editorul), fiecare căutând parcă a-⁠⁠i arăta celuilalt, de fiecare dată, nesfârşita afecţiune: astfel, de la „Liviule meu drag şi bun” la „Liviul meu scump şi mult dorit” sau „Scumpul şi mult prea iubitul meu soţ Liviu”, etc., etc., pentru ca reciproca să fie cu încă şi mai multă exaltare – de la „Fanny, iubita mea”, la „iubita mea nevastă” sau: „iubita mea tovarăşă de viaţă şi de toate”, ajungându-⁠⁠se chiar la: „iubită şi prea sfântă nevastă”. Ş.a.m.d., pentru a culmina cu o scrisoare (datată. Constanţa, 13 august 1924) de un patetism exaltat până la nefiresc: „Adam şi Eva, îmi povesteai tu cândva, este romanul unor oameni care se regăsesc în şapte vieţi./ Este reîncarnarea./ Ascultam şi te priveam. Adam şi Eva – continua glasul tău cald – este opera mea care va purta cel mai mult din ceea ce mi-⁠⁠ai dat tu mai de preţ, draga mea./ Am tresărit! Eu, umila? Neînsemnata? M-⁠⁠am cutremurat ca nu cumva cele auzite să nu fie decât plăsmuirea fanteziei mele momentane, să nu fie decât o închipuire a mea./ Dar nu, glasul tău continua tot atât de domol înseluindu-⁠⁠mi tot mersul romanului până la înceierea lui (…) Acum îmi voi aduna toată puterea să trec aievea în fiinţa Evei, să trăiesc prin ea cele şapte vieţi făurite de tine, ca astfel să rămân de-⁠⁠a pururi în inima ta. Doresc, Liviu meu scump, ca munca începută să-⁠⁠ţi fie învăluită în acea aleasă inspiraţie, ce numai marilor creatori le este hărăzită”. Prea literar compusă, comparativ cu celelalte, epistola e suspectă. De altfel, Niculae Gheran o socoteşte drept cotrafacere, „compusă după moartea romancierului”. N-⁠⁠ar fi meritat să insistăm asupra acestei scrisori, dacă nu ne-⁠⁠ar fi atras atenţia tocmai în privinţa atitudinii pe care a avut-⁠⁠o Fanny, de-⁠⁠a lungul vieţii, faţă de prozator, interesată în mod obsedant de scrisul lui Liviu pe care îl îmboldea, cu orice ocazie, să scrie („bine că merge strună cu lucrul tău. Auzi, 26 pagini. E colosal. Bravo. Spor şi noroc mult. Îmi pare rău că nu treci mai iute de 100 pagini…”; sau: „Aş vrea să-⁠⁠ţi sărut mâna, care ani întregi, fără preget, în mijlocul bucuriilor şi a grijilor, a aşternut pe hârtie, la comanda geniului tău, slovă lângă slovă, ca să-⁠⁠mi dăruieşti mie neasemuitul tău Ion./ Sunt mândră!”. etc. etc. etc.), să nu-⁠⁠şi abandoneze proiectele. O astfel de preocupare e chiar frumoasă din partea unei soţii iubitoare. Numai că toată corespondenţa nu vorbeşte, în subsidiar, decât de grijulia strădanie a ambilor, de a păstra între ei o anumită stare de linişte, de echilibru, gata, de altfel, a se fărâma la cea mai mică şi inofensivă primejdie venită din afară. Căci, Fanny se dovedea nu atât geloasă (deşi nu se exclude o asemenea agresivitate, chiar dacă controlată strategic), cât mai cu seamă temătoare ca nu cumva Liviu să se îndepărteze de ea şi să-⁠⁠l piardă, iubindu-⁠⁠şi mai mult propria creaţie. Tocmai de aceea, Fanny se declară, mereu şi mereu, părtaşă la travaliul scriitoricesc al acestuia („Scrie mereu pentru jurnale Liviule scump, pentru liniştea mea”; „Tu ce faci? Ai început lucrul? Merge cu spor şi bine?”; „sunt fericită că a apărut Servilia”; „Te-⁠⁠ai apucat iar de lucru? Tot aşa bine merge?”; „Ai grijă de tine. Cum mergi cu Crăişorul nostru?” Etc., etc.). Vrea să-⁠⁠i controleze fiecare pas, fiecare mişcare, cerându-⁠⁠i să-⁠⁠i scrie zilnic, pentru a-⁠⁠i raporta totul. Ceea ce Liviu şi face, cu supuşenie, şi ea strategică. Fanny nu este însă mulţumită îndeajuns. Îi cere cu insistenţă – când se află, bunăoară, la mare, cu Puia – să vină măcar pentru o zi-două, şi el, ca astfel să fie sigură că soţul nu-⁠⁠şi poate îngădui cine ştie ce libertăţi; vrea să-⁠⁠l ştie lângă ea, repetându-⁠⁠i ademenitoare şi agresive decalraţii de dragoste înfocată: „Mor de urât, mor de dorul casei, mor de grije şi de groaza să nu te îmbolnăveşti. Liviul meu, Bunul meu, tu ştii bine că eu nu am nimic mai sfânt pe lume ca tine (…) Vino de fă şi tu câteva băi reci, vino de dormi câteva nopţi liniştit (…) Sunt desperată! Sunt nenorocită dacă nu vii”. Or, scriitorul tocmai se bucura că putea – rămas acasă la Bucureşti – nu să doarmă liniştit, ci să stea nopţile, în linişte, la masa de lucru. De aceea îi şi răspunde promt, în acest sens, la fiecare chemare: „Iar o noapte bună, rodnică. Am scris mai mult decât îmi fixasem porţia”; „…am venit acasă (…) mi-⁠⁠am făcut cafea şi m-⁠⁠am apucat de lucru. Am scris foarte uşor, cu plăcere şi repede. La 8 dim/ineaţa/ isprăvisem şi întrecusem chiar porţia”; „Şi azi-⁠⁠noapte am scris bine, slavă Domnului. Cred că până duminică isprăvesc”; dar şi cu anume insinuare: „Am avut o noapte nenorocită. Poate unde m-⁠⁠am gândit prea mult la tine, n-⁠⁠am fost în stare deloc să-⁠⁠mi concentrez mintea”. Ş.a.m.d. Iar când este anunţată venirea ei acasă, mai devreme decât fusese stabilit, Liviu îi cere cu stăruinţă să precizeze anume data, ca să fie… pregătit, sugerându-⁠⁠i că ea (ele) mai poate rămâne pe-⁠⁠acolo: „Întoarcerea ta nu trebuie s-⁠⁠o grăbeşti. Stai liniştită, fă-⁠⁠ţi tot ce îţi trebuie în tihnă (…) De mine nu te îngriji deloc (…) Până atunci sper că voi termina şi eu baremi cu Crăişorul, pe care editura mi-⁠⁠l reclamă stăruitor”, sau: „În orice caz cel puţin cu o săptămână înainte trebuie să-⁠⁠mi scrii exact ziua plecării şi ora trenului, ca să pot lua măsuri (…) voi face tot posibilul să-⁠⁠ţi ies în întâmpinare. Dar încă o dată: cel puţin o săptămână îninte, ca să am timp să mă pregătesc”. Etc. Iată intriga romanului, pe care tot Fanny o întreţine. Susţinută de suspiciuni, intriga se ţese în jurul bănuielilor că Liviu o înşeală cu admiratoarele ce-⁠⁠i dau târcoale („Iacă îţi repet şi-⁠⁠ţi jur pe tot ce vrei tu că nu e nimica cu scârba aceea”). Dacă ţinem seama şi de asemenea episoade, imperativele lansate de Fanny, nu par întru totul gratuite („18.VIII.1929. Telegramă: Sunt acasă, vino imediat!” Sau, alădată: „Mă simt din ce în ce mai umilită de lipsa ta de curiozitate, de a mai afla ce mai fac şi eu. Gândurile rele au început să-⁠⁠mi treacă prin cap”. Etc. Gânduri pe care Liviu cată a le îndepărta:” Iubirea ta măreşte toate, şi cele bune şi cele rele (…) Să te pup, dar să şi vii, căci toate scrisorile sunt literă moartă şi numai prezenţa e vie şi binefăcătoare”. Replicile acestea au hazul lor ascuns, deşi par decupate din comediile lui Goldoni.

Dincolo de toate aceste mărunţişuri ale unei vieţi conjugale, scrisorile conţin şi preţioase referiri la viaţa literară, culturală în general, a scriitorului Liviu Rebreanu: participarea la congrese internaţionale, relaţiile sale cu editurile, cu publicaţiile, cu colegii de breastă etc., pe care Nicolae Gheran le analizează în intervenţiile sale punctuale din aparatul de note, practicând comentarii probe şi, nesmintit, la obiect.

În totul, epistolarul acesta este interesant şi util pentru cel ce caută aici valoarea documentară a confesiunii directe (şi de-⁠⁠o parte şi de cealaltă), adăugând o perspectivă, dacă nu neaparat inedită, asupra vieţii intime a marelui romancier, în orice caz de nesfârşite nuanţări ale trăirilor emoţionale ale celor doi, regizate nu de puţine ori, dar abia relevanţa acestora poate fi de folos istoricului literar în conturarea personalităţii depline a lui Liviu Rebreanu. În acest sens, munca de corvoadă pe care o face, de o viaţă, Niculae Gheran, reuşind să definitiveze o restituire critică integrală a operei rebreniene, trebuie elogiată cu asupra de măsură (ca să mă exprim ca intelighenţia ardeleană de mai acum un secol şi jumătate).

■ Liviu Rebreanu – Fanny Rebreanu. Intime. Text şi aparat critic de Niculae Gheran, stabilirea textelor în colaborare cu Dana Hiticaş-⁠⁠Moldovan, Teodor Papuc şi Lorenţa Popescu. Indici de Teodor Papuc. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012 (în colaborare cu) Muzeul Judeţean Bustriţa Nasăud.

Autor(i):  Constantin Cublesan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National