Articol
 
Nichita Stanescu. Semnificatiile debutului
Categorie articol: Lecturi
Numele lui Nichita Stănescu a devenit, încă de la început, cartea de vizită a unei întregi generaţii.

Nichita Stănescu • 31 martie 1933 – 13 decembrie 1983.

Poate părea straniu ca, intenţionând să marchez momentul rotund Nichita Stănescu, mă voi opri, în articolul de faţă, asupra începuturilor sale; o fac mai ales pentru că ele nu au fost atât de uşoare pe cât pot părea astăzi şi pentru că ceea ce unor critici-⁠⁠inchizi-tori din epoca postcomunistă, fără gust pentru nuanţe, le-⁠⁠a putut părea compromis de neiertat, merită interpretat, doar prin revizitarea responsabilă a contextului politic, ideologic şi pseudo-⁠⁠cultural, drept o contribuţie, plătită cu obolul specific, la reîntoarcerea poeziei româneşti către modernitatea abandonată brutal la finele anilor ’40. Citit astăzi cu o autosuficientă ignoranţă faţă de epoca în care a apărut, volumul de debut al lui Nichita Stănescu, Sensul iubirii (1960), nu mai impresionează în ansamblul său. Ba chiar i s-⁠⁠ar putea reproşa (de fapt, i s-⁠⁠a şi reproşat) faptul că el conţine multe, prea multe poeme convenţionale, angajate, pe temele consacrate ale vremii. Totuşi, publicat la finele „obsedantului deceniu”, când dezgheţul ideologic abia îşi făcea simţită prezenţa timorată în literatura română, el reprezenta chiar un moment încurajator. Vocea lui Nichita Stănescu se detaşa în corul versificatorilor aliniaţi la comandamentul politic. Ar fi caragios să încerc să justific acum concesiile (reale, dar evitabile doar cu preţul tăcerii editoriale) din cartea de debut, dar cred că e bine să nu uităm un lucru care pare rupt dintr-⁠⁠o altă realitate: Nichita Stănescu debutează la numai doi ani după al doilea val de arestări masive pe motiv politic. Pe de altă poarte, după un deceniu şi ceva în care poezia intrase pe mâinile unor A. Toma, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Eugen Frunză, Ion Brad etc. etc., cultivând discursul lozincard sau reportajul eroic, punându-⁠⁠se în slujba ideologiei oficiale şi deliricizându-⁠⁠se, unele poeme semnate de Nicolae Labiş sau Nichita Stănescu căpătau, prin comparaţie, o prospeţime care putea îndreptăţi speranţa în reorientarea vag sesizabilă a poeziei către normalitate. Şi Labiş, şi Nichita Stănescu mută accentul dinspre artificialele izbânzi şi idealuri ale colectivităţii (care nu mai este naţională, culturală ori confesională, ci reducţionist-⁠⁠politică), spre eul cu dilemele sale adolescentine, chiar şi cu traumele sale şablonarde, cauzate de experienţa războiului, de teama de fascism sau de mândria de a trăi sub soarele care răsare ideologic de la Răsărit. Multe dintre aceste poeme nu ne mai spun nimic astăzi, dar din ele se poate desprinde o lecţie despre „compromisul necesar”, obligatoriu pentru a ieşi, în acei ani crânceni, la suprafaţă. Cine crede că între controlul politic asupra literaturii din anii ’50 şi dezgheţul ideologic din deceniul următor a existat o ruptură categorică, da-torată unui eroism exemplar, se înşeală. În fapt, este vorba de o reorientare politică a Partidului Comunist către o anumită independenţă faţă de URSS şi, în consecinţă, de o reinstaurare treptată, discretă, ezitantă la început, a vechilor modele au-tentice ale literaturii ro-mâneşti. În această privinţă, Nichita Stănescu s-⁠⁠a aflat în linia întâi; sigur că da, a dat Cezarului ce era al Cezarului, dar şi poeziei ce era al poeziei. Cartea sa de de-but reuşeşte însă să discrediteze, chiar dacă ti-mid, şabloanele epocii: discursul, chiar dacă este pus în slujba unor idei politice stereotipe, inevitabile atunci, nu mai cultivă din inerţie limbajul de lemn şi locurile comune, lipsa de implicare specifice poeziei agitatorice a epocii. Nichita Stănescu ştie să imprime sevă şi unor poeme cu temă impusă. Desigur, tânărul poet versifică stângaci, lemnos şli lozincard, în perfectă asonanţă cu tipul poetic al vremii:

Şi a fost un război cumplit –
Iar stingerii lui poţi să-⁠⁠i spui PACE
Ori LENIN poţi să-⁠⁠i spui,
Are acelaşi înţeles.

După un astfel de poem fără nici o sclipire, care se încheie cu sloganul lipsit însă de orice patos în formalismul său, „Hai la lupta cea mare!”, o situaţie tipică a baladelor proletcultiste, care constă în evocarea copilăriei sau tinereţii înfometate sub vechiul regim burghezo-⁠⁠moşieresc dă naştere unui text de reală poezie, în care se poate detecta cea dintâi tresărire a ceea ce ulterior avea să devină marcă înregistrată a poeziei lui Nichita Stănescu:

Pe câmpu-⁠⁠ngheţat caii mureau, câte unul
în picioare, cu ochii deschişi, de piatră.
Vântul îi răsturna pe rând, câte unul,
bubuiau pe rând, câte unul,
ca pe-⁠⁠o nesfârşită tobă de piatră.

Imaginea este şocantă prin lipsa totală de convenţionalitate, astfel încât tentativa care urmează imediat, de a marca, prin ea, un timp datat, pre-⁠⁠comunist, nu mai ţine; frigul pe care copilul îl resimte nu mai este unul istoric, ci unul care ţine de măreţia episodului impresionant al mişcării colosale, surprinsă parcă într-⁠⁠un instantaneu îngheţat. În loc să fie precis definit, timpul este, dimpotrivă, suspendat:

Eram copil pe-⁠⁠atunci, mi-⁠⁠era frig,
şi priveam, clănţănind, picioarele lor paralele,
cu potcoavele-⁠⁠n aer, aburind de frig…
unu, două, trei, patru, număram clăncţănind
de frig,
picioarele lor paralele.

În fine, după o asemenea viziune înspăimântată, a unei cavalcade care nu este una a istoriei, ci una a imaginaţiei puerile febrile, aşteptarea mamei plecată după hrană (pentru că, conform şablonului, creatorul trebuie să fi avut musai o copilărie încercată de foame, de umilinţe sociale, de nedreptatea clasei exploatatoare) nu mai reuşeşte să fixeze în social drama infantilă:

Nu mă mai gândeam la nimic.
Mama s-⁠⁠a dus la oraş şi-⁠⁠o să aducă pâine.
Peste tot e numai zăpăadă.. cai… şi altceva
nimic
… patru, cinci, şase, şi altceva nimic.
De-⁠⁠ar veni odată cu pâine!

Ce mai este proletcultist, ce mai ţine de reţeta realismului socialist într-⁠⁠un astfel de poem? Aparent, tema copilăriei dezabuzate, dar, în realitate, nimic. Poetul reuşea să depăşească nonşalant şabloanele epocii şi să scrie poezie autentică în marginea convenţiei.

Sensul iubirii (titlu despre care nu se poate spune că se referea la iubirea faţă de Partid şi faţă de idealurile sale) conţine, pe lângă poemele pe linie şi pe lângă cele de factura celui mai sus comentat, şi câteva suave, graţioase poeme de dragoste. Erosul îşi recâştiga dreptul de a intra în poezie, eliberat de tarele conştiinţei apartenenţei la aceeaşi clasă şi scuturat de negura mândriei cuplului de a participa la construirea unei lumi noi. Îndrăgostiţii nu se mai iubesc lozincard, demonstrativ, din datorie patriotică şi spirit civic, guralivi şi mototoli, la umbra blocurilor noi, ci îşi recapătă statutul romantic de pereche a cărei puritate şi al cărui angajament afectiv, erotic mişcă, ca la Dante, aştrii şi toarnă o muzicalitate lascivă în formele şi contururile lumii din jur. Natura devine o proiecţie a îndrăgostitului, nu o sursă bună de exploatat în folosul clasei muncitoare, ca în nefrecventabila maculatură versificată a epocii:

Cu mâna stângă ţi-⁠⁠am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-⁠⁠aş putea să-⁠⁠mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-⁠⁠ar părea căprui.
… Eu te privesc în ochi şi-⁠⁠n jur se şterg copacii.
În ochii tăi cu luna mă răsfâng
…şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-⁠⁠l întorn, pe braţul stâng.

În literatura română nu se mai scrisese un poem atât de suav, de pur, de curat de mai bine de 15 ani. Nichita Stănescu reînnoda, de fapt, legăturile cu marea tradiţie a poeziei româneşti, de la Eminescu neidologizat, la lirica interbelică. Inutil să mai adaug şi faptul că, la nivel prozodic, un astfel de poem demonstra un rafinament, o virtuozitate şi o naturaleţe care sfidau simplitatea de chiuitură, pe model folcloric, din epocă.

Faptul că Sensul iubirii nu era un volum pe linie, chiar dacă se pot găsi în el multe texte angajate, se poate vedea şi din reacţiile criticii ideologizante a epocii. Încă din prefaţa precaută, Silvian Iosifescu ţine să noteze necesitatea perfecţionării unei conştiinţe de clasă şi deschiderea către marile construcţii ale socialismului, reproşul cântărind, de fapt, cât o laudă, poate involuntară: „Îndrăzneala imaginii riscă să devină pe-⁠⁠alocuri forţare, încărcare, să degenereze în obscuritate. Şi mai ales ar fi necesar ca ataşamentul poetului pentru socialism care dă căldură interioară versurilor să se traducă printr-⁠⁠un contact mai intim cu concretul construcţiei socialiste.” Când asemnea reţineri de ordin ideologic apar în prefaţa unei cărţi publicată la singura editură de stat care tipărea cărţi ale tinerilor scriitori, ele transmit în surdină, dincolo de litera lor oficială, şi un mesaj de destindere: poezii care nu respectă habotnic dogma obligatorie de mai bine de un deceniu pot vedea, iată, lumina tiparului, chiar dacă sunt interpretate drept slăbiciuni datorate lipsei de maturitate şi de emancipare politică. Dar lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par. Mai importante decât textul de întâmpinare a unui debutant sunt reacţiile criticii din revistele Partidului. Paul Georgescu, cel care a sprijinit pu-blicarea cărţii şi care i-⁠⁠a întins, de pe poziţii oficiale, o mână debutantului Nichita Stănescu, nu ezită să sancţioneze şi el lipsa de apetit a poetului faţă de marile realizări ale comunismului. De fapt, ceea ce făcea criticul-⁠⁠ideolog era să-⁠⁠i dea, demonstrativ, protejatului său o lecţie publică, care să atragă, prin exemplaritatea ei totuşi temperată, şi altora atenţia că, deşi se mai acceptau şi câteva texte neangajate, literatura se afla încă sub strict control ideologic: „Ca poet reprezentativ, ca exponent al gândirii şi sentimentelor înaintate ale maselor, Nichita Stănescu mai are mult de realizat. Există, mai întâi, încă în acest volum, dar mai ales în publicaţii, poezii nesemnificative; preocuparea pentru prezentul de luptă şi efort e încă insuficientă; figura constructorului comunist e încă vagă, insuficient conturată, bogata lui viaţă sufletească e redusă doar la câteva trăsături. Evident, aceste lipsuri nu sunt numai ale poeziei lui Nichita Stănescu, dar noi trebuie să cerem tututor poeţilor, şi fiecăruia în parte, să realizeze poetic imaginea excepţională a excepţionalelor zile pe care le trăim.” Un atare reproş echivala, deci, cu o atenţionare explicită a tuturor tinerilor scriitori. Criticii Partidului aveau încă în mână pâinea şi cuţitul şi se asigurau de câte ori era cazul că deţin controlul total asupra literaturii; epoca demascărilor, a linşajelor ideologice nu trecuse încă. Broşura lui Ovid S. Crohmălniceanu, Pentru realismul socialist, apărută exact în 1960, era menită să reamintească, ameninţător, faptul că literatura trebuia să slujească în continuare ideologia, că ea trebuia să respecte temele, stilul şi priorităţile propagandistice ale Partidului. În cazul cronicii lui Paul Gerogescu e bine să nu ignorăm detaliul că avem de a face cu o punere la punct sub forma unei mângâieri părinteşti, pedagogice, a unui protector, nu cu o execuţie ideologică în toată regula. Sigur, impresia noastră ar putea fi, azi, exact pe dos: primele două cărţi ale lui Nichită Stănescu par mult prea obediente faţă de comenzile politice ale momentului decât părea (şi chiar erau) atunci. Asta pentru că, între timp, literatura şi-⁠⁠a recâştigat dreptul la propria identitate. Şi, risc să o spun, şi l-⁠⁠a recâştigat şi cu preţul unei etape de tranzit, în care versificarea propagandistică se amesteca interesat cu eschivele autentic lirice, care poate fi ilustrată de aceste câteva cărţi de la debutul deceniului al VII-⁠⁠lea. Literatura şi-⁠⁠a reintrat în drepturi recucerindu-⁠⁠şi terenul palmă cu palmă, esteticul a fost greu acceptat în grila oficială de valori şi, dacă privim atenţi către acea perioadă tulbure şi amestecată, care s-⁠⁠a întins de-⁠⁠a lungul câtorva ani denşi, primele breşe apar în spaţiul poeziei, nu al prozei, care va mai rămâne o vreme subordonată temelor politice obligatorii. Pe lângă cărţile de poezie ale colegilor de generaţie apărute în 1960, cum ar fi Comuna de aur a lui Cezar Baltag, Căile pământului, volumul închinat colectivizării de Ion Gheorghe ori Steaua polară, a lui Gheorghe Tomozei, Sensul iubirii aduce un iz proaspăt, care nu îşi avea concurenţă decât în câteva poeme fragede ale lui Nicolae Labiş. De aceea, numele lui Nichita Stănescu a devenit, încă de la început, cartea de vizită a unei întregi generaţii.

Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National