Articol
 
Iubire si creatie
Categorie articol: Lecturi
Al treilea roman al lui Cornel Nistea Întâlnirile mele cu Orlando, Editura Unirea, 2012 (după Inocenţa şarpelui şi Ritualul bestiei) apărut iniţial în revista Discobolul, în foileton, marchează un moment de ruptură în evoluţia prozei sale, dar şi de continuitate. Ruptura de obsesiile tematice, de predispoziţia spre tragic a unor personaje (din vol. de povestiri Papagalii mei adoraţi, 2004) şi de continuitate: imensul har narativ, elaborarea îndelungată, tipărirea parcimonioasă, şlefuirea artizanală a stilului, potenţarea reflexivităţii, atribuirea rolului de povestitor unui narator la persoana întâi, martor implicat în lumea evocată „sub ochii căruia se petrec evenimentele iar relatarea la persoana întâi îmi dă ciudata senzaţie a autoflagelatului sau a celui care face penitenţă”. Întâlnirile scriitorului Horaţiu Inocenţiu Codru cu pictorul Orlando în atelierul artistului plastic, pe terase şi în cafenele bucureştene, în galerii de artă, la vernisaje şi expoziţii sunt proiectate într-⁠un Bucureşti de sfârşit al deceniului al şaptelea al secolului trecut ce prilejuiesc radiografia unei epoci, dar mai ales sondarea psihologiilor unor artişti pe care „Creaţia ne continuă în lume”, tânjind spre ideal, spre împliniri destinale.

Romanul stă sub pecetea unui motto din Henri Bergson: „Iubirea este singura aducătoare de fericire pură”, reluat şi în final şi imprimând circularitate structurii epice, în acest cerc consumându-⁠se existenţe frământate de aspiraţii, frânte de un sistem opresiv în care libertatea de creaţie a gândului şi sentimentului este împiedicată, iar politicul, deşi marginalizat, continuă să decidă agresiv şi umilitor destinele eroilor. Tematic romanul gravitează în jurul iubirii şi creaţiei (plastice şi literare), angrenând în dezbatere un evantai de motive: nostalgia şi extazul, gelozia şi fericirea, succesul şi eşecul, egoismul, invidia, dispreţul, ura şi bucuria, senzualitatea, seducţia, sacralitatea, pudoarea, frumuseţea, moralitatea, înscrise unei proze autoficţionale, în care romancierul este mereu atent „a nu suprapune prea mult arta realităţii, să lăsăm plăcerii estetice dreptul ei suveran la existenţă între care visarea are rolul ei seducător în provocarea impulsurilor creatoare şi apoi a receptării. Frumosul artistic e totdeauna sensibil şi durabil de ce nu inepuizabil, pe când realitatea fie ea oricât de emoţionantă e pasageră, se transformă atât de repede în iluzie, dacă a fost sau n-⁠a fost o trăire atât de profundă şi de bogată în semnificaţii ca s-⁠o păstrăm în noi la aceiaşi parametri ai intensităţii toată viaţa, ce mai rămâne din trăire?!”. Propensiunea spre reflecţie asupra actului creator este mereu evidentă în noul roman al lui Cornel Nistea, nuanţându-⁠l şi personalizându-⁠l.

Tehnica narativă este a decupajului cinematografic, în cele douăzeci de capitole incluzând cincizeci de secvenţe epice care se înlănţuie ca pe o peliculă de film, fiecare secvenţă rezumând în jurul unor dense nuclee epice momentele confesiunii. Acţiunea, când poticnită, când febrilă, acumulează secvenţele epice, radiografiind aprinderea, propagarea şi urmărirea consecinţelor crizei în care este prins personajul-⁠narator supărat pe „critica literară, care refuză să-⁠mi citească ce-⁠am publicat în ultima vreme. Domnule, le este o lene grozavă să citească… dacă ar fi să scrie azi un tânăr din cale afară de talentat o capodoperă, nimeni nu l-⁠ar băga în seamă. Destinul ăsta l-⁠am împărtăşit şi eu. Critica literară autentică nu mai există. Nu mai avem un Maiorescu, un Lovinescu sau un Călinescu care să recunoască şi să încurajeze valorile, iar criticii mai noi se ocupă doar de prieteni. Nu mai am nicio speranţă să fiu băgat de cineva în seamă”. Horaţiu Codru e scriitor bântuit de îndoieli, traversând momente de derută ce-⁠l pune în situaţia umilitoare să renunţe la scris sau, pentru a evita compromiterea, să-⁠şi ia viaţa. Trăieşte acut sentimentul ratării, peste volumul său Destine în derivă se „aşternuse un strat destul de gros de praf după patru ani de şedere acolo”, în librărie, unde întâlnind-⁠o pe Anamaria are un „şoc nemaitrăit, măcar că fuseseră destule femei în viaţa mea… ea a umplut tot golul sufletesc ce-⁠mi devasta fiinţa, sentimentul obsedant al neantului, ce-⁠mi măcina instinctele. După primele întâlniri cu ea, am uitat că sunt un scriitor ratat hotărât să-⁠şi pună capăt zilelor, până atunci cele câteva cronici favorabile la Destine, părându-⁠mi-⁠se simple complezenţe ale unor prieteni”. Psiholog ca şi Anamaria intuieşte strădania ei din răsputeri de a-⁠i dovedi un adevăr atât de simplu, „lumea e construită la o adică dintr-⁠o mulţime infinită de elemente la care fiinţa omului vibrează dacă există stimuli şi omul se duce în întâmpinarea acestor valori”. Apariţia Anamariei în viaţa lui aduce schimbări radicale, constituirea cuplului convingându-⁠l: „Îmi las de azi destinul în mâinile tale”. Anamaria îi aminteşte de finalul romanului său, Destine: „Omul are datoria să încerce să fie fericit”. Sentimental şi ironic, Horaţiu Codru rămâne un scriitor cu vanităţi şi orgolii, invidii şi gelozii, dispreţ şi ură, tânjind la începutul prieteniei lui cu Orlando după femeia frumoasă, unică „cu care să plec la braţ seara pe faleză, să ne găsească acolo răsăritul lumii, să ascultăm cântecul valurilor ce se lovesc de ţărm”. Prietenia lor este minată de succesele amoroase ale pictorului Orlando: „Îl invidiez desigur pentru privilegiul ăsta de a fi avut în atelierul său mereu femei, cărora le picta trupurile, privindu-⁠le din toate unghiurile, în luminile şi umbrele mereu schimbătoare, mereu înşelătoare… Oare le şi atingea trupurile? O da! Începea munca prin a-⁠i aranja cu ambele mâini femeii capul şi a-⁠i direcţiona privirea, a-⁠i propune o discreţie, o pasiune, o nostalgie sau cine mai ştie ce, sedus de frumuseţe şi… mister”. Şi după construirea cuplului cu Anamaria scriitorul continuă să fie deranjat de succesele erotice (relaţia acaparatoare cu nimfeta Diana, studenta mult mai tânără decât Orlando) şi profesionale (premiul Academiei, cel de la Veneţia etc.) ale prietenului său pe care-⁠l înconjoară constant cu gelozie şi în vacanţa petrecută împreună la mare şi la mănăstirile din Moldova, când Anamaria încearcă să-⁠i tempereze ironiile (pentru aceeaşi relaţie cu Diana).

Psiholog, Horaţiu Codru este şi un moralist intransigent. După angajarea la Institutul de psihologie din Bucureşti, prin intervenţia Anamariei, intră în cercetare cu gândul de a-⁠şi finaliza un doctorat după ce vechiul lui studiu Laşitatea la români fusese receptat contradictoriu, mai ales că laşitatea era socotită şi descrisă ca o trăsătură etnică definitorie la români. Mânat din urmă de Anamaria pleacă la Praga, cu o bursă la Institutul de psihologie pentru stagiu de perfecţionare în cercetare, ea însăşi cu un doctorat la Sorbona, urmând altul în Canada, unde va pleca în scurtă vreme, după ce a ajuns Horaţiu la Praga. Aici povestea se va învârti în jurul unei noi iubiri cu Katerina Tadeus, o ispită de care se leagă repede. Trăieşte sentimentul trădării iubirii de la Bucureşti, cu atât mai acut cu cât romancierul printr-⁠un procedeu remarcabil de simetrie compoziţională pune cele două iubirii ale lui Horaţiu în paralelă: la Bucureşti şi Praga lucrează la Institutul de psihologie şi publică în revista Psihologique alături de Anamaria şi Katerina (ambele intelectuale rafinate cu câte două doctorate), le însoţeşte la directorii celor două Institute, petrece cu fiecare escapade montane – în Bucegi şi Tatra – memorabile, portretizându-⁠le şi proiectând prin descriere de natură antromorfizată scenele de viaţă în peisaje mirifice. Vizita în familia Katerinei, propunerea ei de căsătorie şi fuga în Elveţia pentru libertatea absolută nu se va realiza numai pentru că el oscilează, ci pentru că Ambasada află că fragmentele din Destine i-⁠au fost citite la Europa liberă şi, firesc, numai poate fi lansat la Praga. Scrisorile Anamariei din Canada îi sunt date cu întârziere de către Ambasadă. Acţiunea se precipită: eroul se întoarce vijelios în ţară, îşi reia febril activitatea literară la proiectul abandonat: Speranţe spulberate. În urma unui intemezzo erotic cu Anghelina Banu (frizeziţă şi lucrătoare la saună) este înlăturat din Institut şi supus presiunii în spitalul de psihiatrie, expulzat la Paris unde nu cunoaşte libertatea visată în diaspora, revine în ţară după vreo cincisprezece ani fiindcă „întâmplarea face să fiu român, Orlando, simţeam că locul meu e aici, nu departe de locurile în care am copilărit. Scriu aici pe terasă, mă plimb prin parc, merg la teatru, toamna mă duc în Ardeal să colind podgoriile pe care le-⁠au creat străbunii mei… Asta e viaţa mea de acum, fără să fiu prea mândru de ea”.

Romanul lui Cornel Nistea Întâlnirile mele cu Orlando este rotund nu numai prin circularitatea compoziţională (începe şi sfârşeşte cu o întâlnire a naratorului martor şi personaj cu Orlando – de fapt un alter ego al autorului, ca şi Horaţiu Codru, pentru care „scrisul e forma de refulare a sinelui”), ci şi prin inserţiile eseistice, reflecţiile numeroase despre actul creator, despre frumosul etern al artei, despre iluzia succesului care ne îmbată de fericire, despre sublim, etern, ori formulările aforistice, paremiologice, prin care autorul susţine eşafodajul estetic al romanului. Memorabile sunt descrierile-⁠rezonator sinestezic al sufletului eroilor, mai ales al eroinelor pe care le portretizează fizic şi moral ca un autentic pictor al eternului feminin. Cornel Nistea este un artizan al stilului în care topeşte lirism, expresivitate metaforică şi sonorităţi magice, unduirile nostalgice epistolare şi profunzimea cugetării şi adagiului, taina confesiunii intime ori ironia acidă şi umorul şăgalnic, ludicul parodic. 

Autor(i):  Ironim Muntean
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National