Articol
 
Particule elementare sau esecul umanitatii prin istorie
Categorie articol: Lecturi
Chiar şi după 15 ani de la apariţie, romanul lui Michel Houellebecq generează rumoare în rândul cititorilor. În cea mai mare parte datorită multitudinii de pagini, să le spunem „inconfortabile” în care autorul descrie experimentele sexuale ale lui Bruno, unul din cei doi protagonişti. Dar poate mai mult datorită tezei pe care romanul o propune. Houellebecq se aliniază scriitorilor care încearcă să răspundă unei întrebări stringente: care este viitorul nostru; sau mai bine spus, avem un viitor?

Din ce în ce mai pregnant, omul pare să-⁠⁠şi conştientizeze sfârşitul ca specie. Imaginarul colectiv este bântuit încă din antichitate de scenarii apocaliptice, la baza fiecărei culturi fiind aşezat şi scenariul propriei distrugeri. Chiar dacă aceste scenarii se modifică, prezenţa lor este constantă, o permanentă sursă ce alimentează imaginaţia. Cert este că, fie că e vorba de un sfârşit al lumii anticipat în fiecare an, fie că ne conturăm transformarea noastră în altceva prin instrumente post şi trans-⁠⁠umane, ne acceptăm tacit dipariţia.

Pornind de la această premisă, romanul lui Houellebecq propune o proprie interpretare a sfârşitului speciei umane, elaborând un scenariu pornit de la ideea că umanitatea îşi conţine sfârşitul în propriile idealuri. Autorul îşi deschide povestea printr-⁠⁠o privire înapoi spre anii ‘60, descriind într-⁠⁠o lumină obscură şi total distopică producerea de noi generaţii din abuzurile celei anterioare, prin indivizi care prevestesc, prin propriul lor destin, o nouă treaptă în evoluţia umanităţii. Dar această evoluţie este departe de a fi pozitivă. Omul nu devine o fiinţă superioară sieşi. Dimpotrivă, evoluţia capătă conotaţii distopice generând mai degrabă regresul umanităţii până la un punct ireversibil. Explicaţia se ascunde tocmai în natura idealurilor construite pe egoism, consumism, şi pornite chiar din dezgustul omului faţă de proprii semeni şi faţă de el însuşi.

Protagoniştii lui Houellebecq, doi fraţi vitregi, Bruno, un maniac sexual, incapabil de relaţii profunde cu semenii, şi Michel, un strălucit om de ştiinţă, dar inapt în contactul interuman, sunt materializarea în eşec a idealurilor generaţiei ‘60. Întruchiparea acestor idealuri, care poartă în sine propria lor distrugere, este Janine Ceccaldi, mama celor doi. Janine este ceea ce autorul numeşte precursor, un individ care anticipează schimbarea prin conştientizarea nevoii ei. Tatăl acesteia se face la rândul său remarcat printr-⁠⁠un traseu diferit în viaţă de cel al semenilor. Ex-ponentă a generaţiei anilor 1950-⁠⁠1960, Janine, caracterizată de o inteligenţă ieşită din comun şi de o fire foarte independentă, afirmă prin propria existenţă şi prin comportamente atipice idealurile propriei generaţii: libertatea individuală şi un experimentalism extrem. Pentru Janine, viaţa întreagă este o experienţă, mai degrabă sexuală, şi o afirmare constantă a individualităţii într-⁠⁠un context aproape stereotipic pentru anii ‘60: sexualitate exacerbată, abuzuri de narcotice, cultivarea unui libertinaj neconvenţional în detrimentul ideii de familie, de unitate, de solidaritate. Dar tocmai această libertate individuală generează încă de acum propriile comportamente deviante: ideea de cuplu ca celulă structurală a societăţii este distrusă, iar maternitatea, departe de a fi conştientizarea dependenţei interumane, este doar un alt experiment, abandonat imediat ce se dovedeşte un impediment în calea libertăţii individuale. Aşadar, Janine îşi părăseşte copiii, conturând prin aceasta, o viitoare generaţie deja fundamentată pe eşec. Iar exponenţii acestei generaţii, la rândul lor precursori ai viitoarei, sunt tocmai Bruno şi Michel.

Caracterizaţi prin propriul comportament deviant, cei doi sunt consecinţa stilului de viaţă al mamei lor. Bruno şi Michel sunt incapabili să formeze o relaţie reală de cuplu. Relaţiile lui Bruno sunt pur sexuale, iar pentru Michel, totul trece printr-⁠⁠un filtru sever al raţiunii. Disfuncţionalitatea socială merge şi mai departe generând o alienare extremă, căci nici unul din cei doi protagonişti nu leagă relaţii inter-⁠⁠umane valide. Michel priveşte lumea prin lentila microscopului, iar pentru Bruno, ceilalţi reprezintă doar ocazia unei perpetue căutări de noi plăceri de natură sexuală.

Aşadar, idealurile generaţiei lui Janie Ceccaldi, nevoia de a experimenta, căutarea de noi forme de exprimare a individualităţii şi de forţare a limitelor fiinţei umane, caracterizează tocmai generaţia lui Bruno şi a lui Michel. Dar această lume, ideală, se pare, pentru generaţia anterioară, îşi demonstrează propriile neajunsuri prin îngroşarea până la macabru a acestor idealuri. Experimentalismul extrem generează abuzuri, libertatea individuală este obţinută prin subjugarea celorlalţi, iar omul ajunge să îşi gândească semenul ca obiect la dispoziţia propriilor plăceri. Este vorba de o dezumanizare generată tocmai de afirmarea obstinată a umanului însuşi. Mai mult, pe lângă exacerbarea plăcerilor de natură sexuală, corpul însuşi este loc de experimente. Corporalitatea devine macabră, iar omul îşi atinge limitele prin declinul fizicului. Actul sexual, ca afirmare concomitentă a libertăţii individuale şi a nevoii de experiment, devine un eşec tocmai al acestor idealuri, căci degenerează într-⁠⁠o formă aproape autistă de narcisism care duce la o constantă stare de nemulţumire şi dezgust. Dusă la extrem, până la macabru, sexualitatea devine o anulare a umanităţii înseşi. Bruno este cel care întruchipează în această lumină exacerbarea idealurilor generaţiei anterioare. Întreaga viaţă a lui Bruno este un continuu periplu sexual care afirmă constant distrugerea valorilor morale ale umanităţii. Dar acest periplu, asemănător în parte stilului de viaţă al mamei sale marchează o ireparabilă ruptură. Dimensiunea spirituală este anulată, iar actul sexual nu mai este ca în generaţia anterioară o formă de contemplare a imaterialului şi de afirmare a libertăţii, ci marchează un regres al umanului. Mai mult, acest stil de viaţă marchează personalitatea lui Bruno, un individ supus abuzurilor încă din copilărie şi care îşi trăişte viaţa ca pe un continuu abuz. Corporalitatea excesivă dezumanizează, reduce fiinţa la un stadiu inferior de dezvoltare pe toate planurile. În ciuda faptului că Bruno are veleităţi artistice, este portretizat ca un barbar, printr-⁠⁠un vocabular limitat şi vulgar şi printr-⁠⁠un discurs violent în centrul căruia se găseşte mereu experienţa sexuală.

Pe de altă parte, Michel este opusul lui Bruno, dar afirmând în egală măsură o formă de eşec. Asemeni fratelui său, şi Michel este incapabil să lege relaţii stabile şi funcţionale cu semenii săi, trăindu-⁠⁠şi întreaga viaţă într-⁠⁠un „vid sideral” (350) al sentimentelor şi nevoii de celălalt. El îşi atribuie rolul de observator, de om de ştiinţă care priveşte lumea prin lentila microscopului şi interpretează totul prin afirmarea raţiunii, atât profesional, cât şi personal. Observând viaţa fratelui său şi eşecurile pe plan personal, Michel îşi concentreză toate eforturile în crearea unei noi specii din care să fie eliminate tocmai reproducerea pe cale sexuală şi degenerarea fizică. Aşadar, în această lume distopică a degenerării umanului, nevoia unei alte lumi prinde contur, o lume superioară, atât pe plan fizic, cât şi intelectual. O astfel de lume este anticipată de Michel prin experimentele sale ştiinţifice. În condiţii de laborator, acesta reuşeşte să creeze prototipul pentru o viitoare rasă reproductibilă prin clonare şi nemuritoare.

Şi tocmai acestea sunt caracteristicele generaţiei cu care facem cunoştinţă în ultimile pagini ale romanului. După ce în aproximativ trei sute de pagini naraţiunea alternează între viaţa profund ştiinţifică a lui Michel şi existenţa depravată a lui Bruno, epilogul ne mută într-⁠⁠un viitor an 2079 de unde ajunge la noi o voce narativă aparţinând unei alte specii şi care închină această poveste omului văzut ca o fiinţă anterioară şi inferioară, dar care a avut puterea să-⁠⁠şi accepte propria devenire. Această rasă superioară, generată pe baza unor experimente genetice pare să fi atins un ideal de existenţă pe care îl şi afirmă. Atribuindu-⁠⁠şi „ironic” numele de zei, ei sunt rezultatul încununat de succes al experimentelor genetice anticipate de Michel încă din 2009. În crearea lor s-⁠⁠au eliminat toate neajunsurile generaţiei anterioare, atât în plan fizic, cât şi intelectual. Prin replicare mecanică s-⁠⁠au eliminat egoismul şi cruzimea, dar poate cel mai important, a fost înlăturată iminenţa morţii. De asemenea, diferenţele între indivizi au fost şterse genetic. Individualismul este transformat într-⁠⁠un colectivism ce uneşte rizomatic toate exemplarele speciei ce pare să trăiască într-⁠⁠un adevărat paradis, invidiaţi de ultimii oameni, aşezaţi undeva la marginea acestei forme utopice de organizare socială. Noua fiinţă nu mai este chinuită de noi aspiraţii, căci, par să transmită aceştia, goana neobosită după un ideal de cunoaştere este motivată de o formă indezirabilă de individualism, tocmai ceea ce s-⁠⁠a eliminat, prin clonare, ca principal defect. Iată că, dacă prin generaţia anterioară afirmarea umanului generează dezumanizare, viitoarea generaţie marchează o ruptură de uman. De altfel, această specie nici nu se intitulează „umană”, ci îşi afirmă constant separarea de uman.

Şi cu toate acestea, în ciuda atingerii perfecţiunii şi a inutilităţii de noi idealuri, unele neajunsuri încep să contureze altceva. Prin înlăturarea morţii, nimic nu mai e imperativ. Timpul se opreşte, iar individul este prins într-⁠⁠o distorsionată lipsă a nevoii de evoluţie. Cu toate acestea, menţionarea autorilor Foucault, Lacan, Derrida şi Deleuze, într-⁠⁠un context de negare a valorilor lor, aduce în prim plan un punct: apologia diferenţei. Anularea diferitului ca ideal anterior atins prin clonare, pare să conţină tocmai inevitabilul eşec al acestei noi rase prin înlăturarea nevoii de evoluţie.

Mai mult, în ciuda rezonanţelor negative, povestea este un „omagiu adus omului”, ca specie ce îşi acceptă diferenţa, o conştientizează şi o valorifică prin acceptarea nevoii de depăşire a propriului statut. Şi totuşi, pare să se încheie cu o anulare tocmai a acestui tip de indivizi, şi totodată a necesităţii devenirii. Cu toate acestea, de ce naratorul pare atât de acut conştient de trecerea timpului şi afirmă istoria ca forţă imuabilă, tocmai într-⁠⁠un moment în care istoria pare să-⁠⁠şi fi atins sfârşitul? Mai ales că istoria presupune tocmai ideea de succesiune a generaţiilor. Iar dacă naratorul aparţine unei specii din care a fost eliminată diferenţa, ne întrebăm şcolăreşte, cine spune povestea? Cine face acest omagiu omului şi este conştient de imuabila trecere a timpului? Avem atunci de-⁠⁠aface cu un „narator colectiv”, cu vocea unei întregi specii din care individualitatea a fost eliminată prin reproducere mecanică? Cu o voce în care se unesc toate glasurile unei conştiinţe comune, în afirmarea unei identităţi unitare marcată tocmai prin separarea de rasa anterioară? Mai mult, vocea naratorială lasă să se strecoare o notă subtilă de nostalgie pentru această specie „nefericită şi curajoasă”, puţin evoluată dar care purta „atâtea inspiraţii nobile”. Să fie oare cel care povesteşte şi el un precursor, afirmând inconştient nevoia de schimbare? Putem specula, pornind de la aceste afirmaţii, prototipul unei viitoare rase. Oare nu va fi o re-⁠⁠afirmare a umanităţii, o reconfirmare a nevoii de diferenţă?

Aşadar, chiar dacă pare doar un alt roman despre sfârşitul umanităţii, Particule elementare este tocmai o afirmare a acesteia. Umanitatea în formă cunoscută se va sfârşi, fără îndoială, dar numai pentru a face loc unei alte specii, într-⁠⁠o continuă succesiune de generaţii şi idealuri. Rasa umană, atât de adâncită în propria-⁠⁠i imperfecţiune, va dispărea prin înlocuirea cu o variantă superioară în care raţiunea înlătură instinctul, iar identitatea colectivă anulează egoismul şi abuzurile generate de afirmarea obstinată a individualităţii. De altfel, succesiunea este necesară, căci lumea s-⁠⁠a transformat în haos, iar umanitatea a decăzut. Dar trecerea iminentă a timpului va genera o nouă nevoie de schimbare printr-⁠⁠o intrinsecă afirmare a umanului. Bruno şi Michel sunt particulele elementare aşezate la baza oricărei lumi. Iar tocmai prin fundamentarea unei lumi prin aceste componente, schimbarea, indiferent cât de improbabilă ar părea, este inevitabilă. Fiecare generaţie îşi conţine în structura profundă atât idealul, cât şi eşecul. Istoria este departe de a ajunge la sfârşit, iar dacă vorbim de ultimii oameni, aceştia sunt în acelaşi timp şi primii dintr-⁠⁠o generaţie următoare. 

■ Michel Houellebecq, Particulele elementare, trad. de Emanoil Marcu, Editura Polirom, 2005

Autor(i):  Oana Elena Strugaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National