Articol
 
Matei Calinescu si lectura ca desecretizare
Categorie articol: Lecturi
Lectura desecretizatoare este, fireşte, constant practicată după tentativa remarcabilă de întemeiere a poeticii (şi retoricii) sale.

Crearea secretului devine o obsesie a lecturii lui M. Călinescu. Dar şi a scrisului. Limba română, în jurnal, în SUA, îi apare ca fiind acolo „secretă”, notează el, de altfel. Jurnalul, ca „gen”, nu face excepţie: „un jurnal creează secrete (…) şi trădează secrete, în măsura în care le divulgă, voluntar sau involuntar” (12 martie 1975). Sunt luate în seamă secrete, omisiuni, minciuni prin tăcere, adevăruri învăluite. Iată un exemplu chiar din propriul său jurnal: „În afară de exil, am trecut printr-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o altă profundă criză personală, despre care n-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠am vorbit în acest caiet. Ce rost să rup acum tăcerea pe care am păstrat-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o de-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a lungul acestor file galbene.” (5 mai 1977) N-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠am putea şti la ce şi în ce fel se referă.

Fascinaţia pentru secretele textului va fi capitală în teoria şi practica lecturii sale. Ce secrete îl preocupă de pe acum, în Aspecte literare, 1965? Criticul ghiceşte, dacă nu i se descoperă facil, secretele personalităţii creatoare: psihologie, tehnică, stil. Conştiinţa că un critic este un desecretizator se manifestă prin el în mod recurent. Stilul simbolist există, totuşi, în pofida negării poeticii, la „fantezistul” şi umoristul liric Ion Minulescu, magistru al cuvântului cu sonoritate rară. „Secretul muzicalităţii minulesciene stă în materia verbală propriu-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠zisă, în căutarea neologismului eufonic.” La Arghezi, misterul ţine de sugestia aurorală şi de figuraţia analogică: „secretul poeziei, care descoperă mereu, cu prospeţime iniţială, cu emoţie primordială, lumea, sentimentele, valorile”; există la el un „magnetism secret al corespondenţelor”. G. Călinescu posedă unele aspecte aflate „sub categoria secretului”, cum sunt acele atracţii şi fascinaţii de personalitate, „secrete raporturi de congenialitate între el şi marele poet (Eminescu)”. La Geo Dumitrescu, secretul este pur omenesc, aşa zicând psihologic: „acea bărbătească dezinvoltură care e un atribut (şi un secret) al maturităţii”. La „romanticul” revoluţionar M. Beniuc, „Secretul constă în transfigurarea…” etc. N. Stănescu devine pentru cronicarul literar de moment „un reflexiv şi un cerebral care-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi îngăduie gesturile spontane numai spre a le putea descifra sensurile şi raporturile adânci, misterioase”. Tot la el, sunt evidenţiate „tehnica lirică, mecanismele asociative, alteori ascunse, învăluite într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠un mister…”.

Marota secretului, în devenire la M. Călinescu, poate fi identificată şi în Clasicismul european, 1971, cu toate că omul clasic nu este un om secret. Nu există secret pentru La Rochefoucauld, pe care nimic nu-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠l miră, şi nici pentru Descartes, la care voinţa ajunge esenţială. Însă, în teatrul comic clasic, caracterele sunt ascunse sub aparenţe înşelătoare. „Secretul forţei artistice” la Molière rămâne firescul. Egoismul, în aforistica lui La Rochefoucauld, îl joacă pe „regizorul ascuns”. Moralistul Saint-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠Simon dezvăluie, pe ascuns şi prin subversiune, şi el, „secrete”.

Secretul mobilizează într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠un sens fundamental poetica, mai mult individuală decât generală, a (re)lecturii (2003). Iată cum este motivată lectura ca urmărire a secretelor: „A reciti de dragul secretului, în sensul acesta formal, aproape artizanal, înseamnă a satisface o cerinţă primară a criticii literare.” Un întreg capitol, cel cu numărul 14, ajunge centrat pe multiple enigme. Se cunosc sursele autoritare ale facerii recititului. Pentru aflarea unui secret, procedura, prin Borges, conduce spre Kabbala. Jocul, şarada, comune în policier-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠uri, sunt centrale la Nabokov în Pale Fire. Recitirea reflexivă, critică, ori psihanalitică, este mai presus de orice una dezvăluitoare. În regimurile totalitare, sunt „secrete serioase” acelea politice.

Lectura desecretizatoare este, fireşte, constant practicată după tentativa remarcabilă de întemeiere a poeticii (şi retoricii) sale. Secretul, notează în Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, 2002, e prezent mai cu seamă în religii, în „misticismul evreiesc şi Kabbala, misticismul sufit şi religiile islamice, religiile arhaice, şamanismul şi «creştinismul cosmic»”. Secretul textului rămâne mai ales un secret al autorului, Eliade fiind în acest sens un caz exemplar. El ascunde în ficţiune (dar şi în jurnal, s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠ar spune în naraţiunea documentală, dacă statutul autenticist n-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠ar complica identitatea şi natura textelor) alunecarea prolegionară. Eliade însuşi notează în jurnal „mesajul atât de abil camuflat” din Nouăsprezece trandafiri. Hermeneutica desecretizării nu are ca mobil originar esteticul. În acest scurt roman, „Meritele literare sunt mai îndoielnice…”. Plăcerea dese-cretizării, nealiniată plăcerii artistice, de altfel şi aceasta recunoscută la modul general, rămâne suficientă sieşi. Pare a avea mai curând o cauză morală, filosofică, în dezvăluirea adevărului, ca semn capital antropologic. „Lectura, aş spune, nu e răsplătită decât la o relectură pentru descifrarea «secretului», cu ramificaţii nebănuite în istorie, politică şi mistagogie.” Multe sunt scrise ascuns la Eliade, timpul, fantasticul, căutarea, aceasta, de pildă, în Noaptea de Sânziene.

E, se pare, înţeleasă o necesitate imperioasă a însemnării şi a însemnătăţii secretului adeverit cu dificultate la om, în general, şi la artişti, în particular. Secretul autorului rămâne determinant şi la Ionesco (2006), „autor important, care dialoghează şi cu sine (cu eul său secret), înainte de a dialoga cu publicul”.

Într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠un interviu (cel din Steaua, nr. 11, 2007), se dezleagă mai departe legăturile cu secretele lui Eliade, ale scriitorului şi deopotrivă ale interpretului său. Eliade, explică acesta, se ascundea, crezându-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠se superior şi, deci, greu de înţeles. Ca bătrânul universitar Dominic Matei din nuvela sa Tinereţe fără de tinereţe, care scrie în jurnalul său de personaj: „Această continuă camuflare a imenselor posibilităţi care mi-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠au fost puse la dispoziţie nu m-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a silit să duc o viaţă dublă; în prezenţa copiilor, nici părinţii, nici pedagogii nu trăiesc o viaţă dublă.”

La limita ateismului ajunge prin M. Călinescu marota (de)secretizării. „Este loteria babiloniană închipuită de Borges. Parabola lui Borges este că există o societate secretă care organizează o loterie şi fiecare individ din societate primeşte un loz. Şi pe acel loz este înscrisă o recompensă sau o pierdere: individul poate sa-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi piardă o mână, poate sa-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi piardă viaţa. Loteria din Babilon este viaţa noastră. Noi trăim într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o loterie. Poţi să ai noroc sau să pierzi. Nu ştim dacă exista o societate secretă, cum sugerează Borges, poate e Dumnezeu, poate nu e nimic, dar efectul e acelaşi: se împart recompense şi pierderi. Până la urmă toţi pierd totul.” (Cf. interviul din Observator cultural, nr. 259, martie 2005) Loterie ori soartă, în fond hazard, credinţă în fantastic, câştig şi pierdere în viaţă, pierderea vieţii însăşi, iată termenii esenţiali dintr-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o gândire deloc originală, existentă la Borges şi nu numai el.

Religia este pricepută ca un fenomen cu totul secret. Religiosul apare tratat lucid, dar neutru, în Aspecte literare, 1965. Poetul Ion Minulescu „niciodată n-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a avut sentimentul religiosului”, dar are o „tendinţă blasfemiatoare”, iar „libertinajul savuros cu ideea divină” nu displace. Arghezi deţine condiţia titanului în raport cu divinitatea nerevelată. La Blaga există misticism combinat cu naturism, dar nu religie sau mistică ortodoxă. După Contrareformă, constată pe temei bibliografic în Clasicismul european, 1971, religiosul coexistă cu esteticul în baroc. Janseniştii afirmă graţia divină negând liberul arbitru omenesc. Clasicismul rupe cu miraculosul creştin. Religiosul, în Cinci feţe ale Modernităţii, nu depăşeşte sensul de păcat al lenei, prin aceasta fiind un substitut de diabolism. Naţionalismul spiritual, Legiunea ca „sectă mistică”, reconcilierea dintre sacru şi păgân, sacrul şi nu secularizarea, ca la postmoderni, acestea toate sunt prezenţe de relief în Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, 2002. Surprinzătoare ajunge impunerea religiosului la Mateiu I. Caragiale (2003), unde totul e sacru şi nimic hazardat, aflăm, prin intermediul unei perspective adoptate după J. L. Borges. Credinţa în secret, hazard, fantastic, prin Borges, Kabbala, şi alţii nemaipomeniţi, cum am mai constat în interviul din Observator cultural (martie 2005), îl conduc la limita ateismului. Şi tot de acolo îi desprindem poziţionarea faţă cu credinţa transcendentă. Îndoiala şi negaţia sunt pentru el momente ale încrederii ori ale credinţei, din totdeauna. Ele ajung alibiuri ale greşelilor, fără exigenţa iertării, devreme ce aceasta apare ca general umană, absolut şi nu relativ umană. Totul atunci se aranjează. Mintal: prin înţelegere, prin inteligenţă, acestea măcar sunt condiţii, nici minimale, nici maximale, doar necesare. Credinţă de intelectual, credinţă intelectualistă, iată ce (re)descoperim la M. Călinescu.

În Aspecte literare, 1965, mitul, pus şi în proximitatea secretului (obsesie a criticului, capitală în viitor) este deopotrivă vehicul poetic şi ideologic, în funcţie de operă şi autor, dar mai ales de istorie. El citează observaţia lui Crohmălniceanu despre Camil Petrescu, anume că toată opera sa ar fi „distrus miturile” intelectualilor. O operă eminamente proletară, cu toate că lumea ei rămâne una intelectuală. Iată o bună aducere din condeiul ideologic, înregimentându-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠l pe gânditorul noocratic. Despre acelaşi scriitor, M. Călinescu mai conclude, inconcludent, că nu se raportează la Proust ori Stendhal, tocmai pentru că „sfâşie miraje, ruinează mituri”. (Mă tem că cineva ar crede că ar fi aici un soi de protopostmodernism, o îndepărtare de „marile naraţiuni”, de metafizică şi religie.)

Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National