Articol
 
Singuratatea si solidaritatea Scriitorului
Categorie articol: Lecturi
La Academia suedeză scriitorul a denunţat „infantilismul” conducătorilor şi gânditorilor europeni, comparându-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠l cu cel al „bunicilor care au uitat nebuniile rodnice ale tinereţii lor”. În finalul fulminantului discurs, acest adevărat exponent al continentului său, acoperit, crede el, şi nu descoperit de europeni, lărgea şi mai mult sfera.

Discursul lui Gabriel Garcia Marquez rostit, în 1982, la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Literatură, considerat unanim o capodoperă a genului, s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a intitulat cum nu se poate mai tulburător: „Singurătatea Americii Latine”. Laureatul îşi începea alocuţiunea prin evocarea cronicii unui navigator florentin care l-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a însoţit pe Magellan în prima călătorie a acestuia în jurul lumii. În ea sunt consemnate cele văzute de autorul cronicii în America de Sud – o imagine suprarealistă, literalmente magică, ce avea să-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi găsească transfigurarea artistică în atâtea romane şi nuvele ale unor prozatori deveniţi clasici. Apoi, ca „povestitor de fapte”, cum se consideră, Marquez oferea audienţei câteva repere ale unei istorii dominate de figura dictatorului. Tocmai mitul dictatorului s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a dovedit unul din cele mai fecunde ce au nutrit literatura unor mari scriitori ca Roa Bastos, Alejo Carpentier, Artur Uslar Petri sau Enrico Verissimo: „Generalul Antonio Lopez de Santa Anna, care a fost în trei rânduri dictator în Mexic, a dat ordin să-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠i fie înmormântat cu funeralii fastuoase piciorul drept pe care-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠l pierduse în aşa-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠numitul Război al Plăcintelor. Generalul Gabriel Garcia Moreno a guvernat în Ecuador preţ de şaisprezece ani ca monarh absolut, iar cadavrul său a fost privegheat, în uniforma de gală şi cu platoşa-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠i de decoraţii, aşezat în jilţul prezidenţial. Generalul Maximiliano Hernandez Martinez, despotul teozof din Salvador care a exterminat printr-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠un măcel barbar treizeci de mii de ţărani, inventase un pendul pentru a verifica dacă alimentele erau otrăvite, şi a poruncit ca felinarele să fie acoperite cu hârtie roşie spre a combate o epidemie de scarlatină. Monumentul generalului Francisco Morazan, ridicat în piaţa centrală din Tegucigalpa, este în realitate o statuie a mareşalului Ney cumpărată de la un depozit de sculpturi vechi”.

La Academia suedeză scriitorul a denunţat „infantilismul” conducătorilor şi gânditorilor europeni, comparându-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠l cu cel al „bunicilor care au uitat nebuniile rodnice ale tinereţii lor”. În finalul fulminantului discurs, acest adevărat exponent al continentului său, acoperit, crede el, şi nu descoperit de europeni, lărgea şi mai mult sfera. După ce denunţa ţările bogate că au acumulat nu doar avuţii imense, dar şi o putere de distrugere „care ar omorî de o sută de ori nu numai toate fiinţele omeneşti care au existat până astăzi, ci şi toate fiinţele vii care s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠au perindat pe planeta aceasta nefericită”, Marquez încheie cu o confesiune dublată de o speranţă: „Într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o zi ca aceasta, maestrul meu William Faulkner a spus chiar aici: «Refuz să accept sfârşitul omului». Nu m-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠aş simţi vrednic să ocup acest loc care a fost al lui dacă n-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠aş avea pe deplin conştiinţa că, pentru prima oară din zorii omenirii, dezastrul uriaş pe care el refuza să-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠l admită acum treizeci şi doi de ani nu este astăzi decât o simplă posibilitate ştiinţifică. În faţa acestei realităţi cutremurătoare care de-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a lungul timpului uman a părut pe semne o utopie, noi, născocitorii de poveşti care credem totul, ne simţim îndreptăţiţi să credem că nu este prea târziu pentru a făuri utopia contrară. O nouă şi năvalnică utopie a vieţii, unde nimeni să nu poată hotărî pentru alţii până şi felul în care să moară, unde iubirea să fie cu adevărat sigură şi fericirea posibilă, şi unde neamurile condamnate la un veac de singurătate să aibă în sfârşit şi pentru totdeauna o a doua şansă pe Pământ”. Din păcate „noua utopie a vieţii” a devenit tot mai… utopică. Ceea ce nu înseamnă că şi-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a pierdut sensul şi forţa de a fascina nu doar pentru inegalabilul născocitor de poveşti, ci şi pentru iniţiatorul şi, nu o dată, sufletul unor acţiuni civice şi culturale de amploare. O atestă cu asupra de măsură şi textele din volumul „Nu am venit să ţin un discurs”. Scopul discursurilor a fost cel de a direcţiona asemenea acţiuni sau de a încununa reuşita lor, şi nu de a fi doar nişte captivante exerciţii de retorică. În această ordine de idei, mi se pare cum nu se poate mai relevant ceea ce le spunea Marquez participanţilor la o reuniune care avea loc la Havana, în 1985: „Întotdeauna m-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠am întrebat la ce folosesc întâlnirile între intelectuali”, de vreme ce majoritatea lor „nu depăşesc faza de simple distracţii de salon”. Şi cu toate acestea ele sunt – observa Marquez – tot mai numeroase, „cu tot mai multă lume şi mai costisitoare pe măsură ce se adânceşte criza mondială”. (În 1985, autorul „Cronicii unei morţi anunţate” vorbea, atenţie!, de criza mondială). Dar să vedem ce le mai spunea Marquez în acel discurs cu titlul „Cuvinte pentru un nou mileniu”. Între altele, exemplifica: „Un Premiu Nobel pentru Literatură declară că a primit în acest an aproape două mii de invitaţii la congrese de scriitori, festivaluri de artă, colocvii, seminarii de toate tipurile: mai mult de trei pe zi în locuri răspândite prin toată lumea”. În consecinţă, se întreabă: „…ce facem aici?… ce fac eu cocoţat în locul ăsta de onoare, eu care am considerat întotdeauna discursurile drept cel mai groaznic dintre compromisurile omeneşti? Nu mă încumet să insinuez un răspuns, însă o propunere da: ne aflăm aici ca să încercăm ca o întâlnire de intelectuali să aibă ceea ce imensa lor majoritate n-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠au avut: utilitate practică şi continuitate”.

În discursurile sale, Marquez se referă adeseori la literatură, la scriitori, la propia-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠i experienţă. Despre sine spune că a ajuns scriitor din ambiţia de a fi solidar cu generaţia căreia îi aparţine, după ce directorul suplimentului literar al ziarului „El Espectador” afirmase că din noile generaţii nu s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a ivit nici un povestitor, nici un romancier. Atunci, Marquez, care la acea dată era student, s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a hotărât să scrie o povestire „numai pentru a-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠i închide gura” celui ce conducea suplimentul. I-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a trimis-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o, acesta a publicat-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o imediat, şi-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a făcut mea culpa, declarând că povestirea anunţa apariţia unui geniu al literaturii columbiene. Nu s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a înşelat, se pare că omul avea organ de mare critic.

Va mai dura însă timp până când cel ce va să scrie „Un veac de singurătate”, „Toamna patriarhului”, alte romane şi nuvele astăzi celebre îşi va da seama că „meseria de scriitor este poate singura care devine tot mai dificilă pe măsură ce se practică”. Va trece şi mai mult timp până când va fi el însuşi uimit de succesul enorm al cărţilor sale, lecturi deloc comode, necum comerciale, scrise însă într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o limbă, spaniola, vorbită de sute de milioane de oameni, cea mai frumoasă de pe Pământ, cum o considera un alt mare prozator, românul Petru Dumitriu. Nu întâmplător discursul în care îşi va exprima uimirea, din volumul „N-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠am venit să ţin un discurs”, se intitulează „Un suflet deschis mesajelor în spaniolă” şi a fost rostit la Cartagena de Indias, în patria sa natală, la 26 martie 2007, când scriitorul număra 80 de ani de viaţă. Să-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠l ascultăm: „Nici în visul meu cel mai delirant de pe vremea când scriam Un veac de singurătate nu mi-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠am imaginat că aş putea vedea o ediţie de un milion de exemplare. A crede că un milion de persoane s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠ar putea hotărî să citească ceva scris în singurătatea unei încăperi, cu cele douăzeci şi opt de litere ale alfabetului şi două degete drept unic arsenal, părea, de bună seamă, o nebunie. Astăzi, Academiile de Limbă o fac ca un gest faţă de un roman care s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a perindat pe dinaintea ochilor a cincizeci de ori un milion de cititori şi faţă de un artizan fără odihnă ca mine, care nu-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi revine din surpriza provocată de tot ce s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a întâmplat. Dar nu este vorba şi nici nu poate fi de recunoaşterea unui scriitor… Este dovada că există milioane de cititori de cărţi în limba spaniolă care aşteaptă această hrană”. Şi încă: „Cititorii romanului Un veac de singurătate sunt o comunitate care, dacă ar trăi în aceeaşi parte a globului, ar face ca aceasta să fie una dintre primele douăzeci de ţări cele mai populate ale lumii. Nu este vorba de o afirmaţie lăudăroasă. Dimpotrivă. Vreau doar să arăt că acolo s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠ar afla o mulţime de fiinţe omeneşti care au demonstrat prin dragostea lor de lectură că au un suflet deschis mesajelor în spaniolă”.

Cine a citit articolele, eseurile, interviurile lui Marquez ştie cu cât respect, cu câtă admiraţie, iar, în unele cazuri, cu câtă recunoştinţă, scrie sau vorbeşte el despre marii scriitori contemporani din spaţiul iberoamerican, dar şi european, inclusiv despre cei cu care nu s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a înţeles întotdeauna ori cu care s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a aflat în conflict. Pe nu puţini însă i-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a iubit şi îi iubeşte neclintit. Evocările şi schiţele de portret privindu-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠i pe aceştia vădesc în primul rând o vastă cultură literară, capacitatea de a merge la esenţa personalităţii şi operei, şi asta în cuvinte puţine, dar de o expresivitate care le face memorabile. Cu o modestie convingătoare chiar şi atunci când e puţin jucată şi ia forma unei umilinţe orgolioase, el nu se lansează în speculaţii şi jocuri de artificii, nu teoretizează, ci relevă din perspectiva „artizanului”, apelând de cele mai multe ori, pentru a-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi ilustra ideile, la anecdota mereu inedită, narând fapte de viaţă sau de lectură trăite de el sau trăite şi povestite de alţii. Instinctul de mare povestitor îl îndreaptă irepresibil spre memorie, spre memoria colectivă, cu atât mai mult cu cât i se pare că, pe măsură ce se globalizează, datorită ori din cauza tehnologiei informaţiei, nefericita noastră planetă arată ca un „sat fără memorie, uitat de zeii săi în cel mai îndepărtat colţ al marii patrii universale”.

Memorabile sunt portretele psihologice din volumul „N-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠am venit să ţin un discurs”, editat de RAO imediat după apariţia cărţii în America Latină şi în Spania. De pildă, portretul lui Julio Cortazar, autorul faimosului „Ocolul zilei în optzeci de lumi”, un titlu care-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠l inversează pe cel al lui Jules Verne şi care parcă repovesteşte lumea. În fine, născut într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o ţară în care, ca şi în România, literatura, cultă sau populară, este eminamente lirică, Marquez e un mare iubitor de poezie şi admirator al poeţilor. În decembrie 1982, după ce primise Premiul Nobel, el ţinea un discurs intitulat „Închinare pentru poezie”, elogiind ceea ce Luis Aragon „a definit drept unica mărturie concretă a existenţei omului: poezia”. Mărturie atât de concretă, de reală, în metafizica ei încât un poet columbian, Daniel Arango, a preluat ca pe o adevărată bijuterie poetică un endecasilab înscris în grabă pe vitrina unui magazin: „Existenţa s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a epuizat de tot”.

Remarcabil, profund instructiv este discursul pe tema „Jurnalismul: cea mai frumoasă profesie din lume”, ţinut la Los Angeles, în 1996. Fondatorul faimoasei Academii de jurnalism de la Cartagena, având la activ o prodigioasă experienţă de ziarist de cotidian şi de agenţie de ştiri, le-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a atras atenţia nord-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠americanilor să nu uite că „jurnalismul scris este un gen literar”, unul care „se învaţă făcându-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠l”. Aşadar, nu la vreo facultate de jurnalism. Cu o precizare: pentru tânărul care vrea să practice această profesie, lectura trebuie să fie un viciu. Cei care îi urmăreau discursul la Los Angeles au putut auzi, între altele, o definiţie care nu se găseşte în manualele de jurnalism – altminteri toate mai mult sau mai puţin plicticoase, dar mai ales inutile – şi care ar trebui să fie deviza oricărui gazetar, al oricărei redacţii, anume că „o ştire proaspătă, interesantă, nu este cea care se transmite prima, ci aceea care se transmite cât mai bine”. În acel discurs, Marquez denunţa „enormităţile” din presa nord-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠americană, ca şi frecventele „încălcări ale eticii”, care „nu sunt săvârşite întotdeauna din imoralitate, ci şi din cauză că ziariştii nu-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi stăpânesc profesia”. Astăzi – observa el – ziariştii „orbecăie prin labirintul unei tehnologii dezlănţuite fără control spre viitor” şi uită sau n-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠au ştiut niciodată „că hrana vitală a jurnalistului este creativitatea şi, prin urmare, impune o apreciere asemănătoare cu cea a artiştilor”. Oare o asemenea idee să fi fost în capul unor absolvente de liceu de pe la noi care, întrebate spre ce facultate se vor îndrepta, declarau că spre cea de jurnalism fiindcă, motivau ele cu candoare, vor să fie… vedete?! Mă îndoiesc, nu fără un sentiment de melancolie…

Autor(i):  Constantin Coroiu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National