Articol
 
Balcanologie
Categorie articol: Lecturi
„În asta stă totul: a te întoarce; să tânjeşti, să pleci dintr-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠un loc şi să vii din nou acolo. Fără acest loc de care eşti legat, nu l-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠ai iubi nici pe el, nici pe vreun altul, nici n-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠ai avea de unde să pleci, căci n-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠ai fi nicăieri.” – scrie Meša Selimović în Dervişul şi moartea, text asumat autoidentitar de către Mircea Muthu în motto-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠ul volumului său de eseuri sincrone tematic, apărut în 2012 la Editurile Eikon şi Scriptor, sub titlul Panoramic sud-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠est european. Confluenţe culturale. „Întoarcerea” echivalează, în acest caz, cu revenirea la o arie tematică mai veche, prin intermediul unei suite de studii ce revelează o obsesie culturală de o viaţă, disecată cu exigenţă, asumată ca hermeneutică deschisă, dinamică, pe care omul de cultură Mircea Muthu a transformat-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o componentă mereu reînnoită a identităţii sale. E vorba, fireşte, de balcanism, concept-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠imagine recurent în bio-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠bibliografia autorului, început în cărţi exegetice mai vechi, dezvoltat apoi în cele trei volume de Balcanologie (2002, 2004, 2007) şi în cele două ediţii ale Balcanismului literar românesc (2002, 2008).

Impecabil orchestrată, reiterarea tematică de acum debutează cu un capitol intitulat Acolade teoretice, unde autorul furnizează o terminologie decantată diacronic şi critic, căreia îi aparţine balcanologia ca „domeniu multi– şi interdisciplinar”, aprofundat de specialişti români precum Victor Papacostea, Nicolae Iorga, Theodor Capidan, George Murnu, Petru Caraman, Adrian Fochi, Dumitru Caracostea sau Alexandru Duţu, dedicat în esenţă circumscrierii identităţii culturale, geografice, istorice şi spirituale est-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠europene. Extensia sa operatorie, balcanitatea, beneficiază de un veritabil tablou clinic în trei etape în volum, în vreme ce definirea balcanismului ca atare debutează, foarte logic, cu deconstrucţia negativităţilor stereotipizante fixate abuziv în mentalitatea colectivă, pentru a se ajunge în final la o rafinată reconstrucţie palimpsestică a dimensiunii culturale pe care termenul o are, graţie căreia balcanismul reprezintă mai întâi – spune Profesorul Mircea Muthu – „atitudinea interogativ-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠stenică faţă de o realitate politică fragmentată”, apoi „o veritabilă strategie de cultivare a derizoriului şi a hazului-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠de-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠necaz – [ca] parte integrantă dintr-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o filosofie a supravieţuirii ”.

Dacă aceste două straturi poartă marca sincopelor generate de specificul istoriei sud-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠est europene, cel de-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠al treilea, al balcanismului ca „şcoală de stil artistic” funcţionează soteriologic. Un subprodus complementar al istoriei agitate din Balcani este balcanizarea, etichetare de mentalitate fluidă, cu implicaţii geo-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠politice globale. La polul opus, perimetrul culturii academice oferă, prin bizantinologie, refugiul intelectualizant-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠aristocratic în imaginea unui Bizanţ politic, cultural şi moral, în care se intersectează moştenirea intelectuală hellenică, legislaţia romană şi spiritul autocratic propriu creştinismului oriental. Funcţie a perpetuării Bizanţului cultural, dar şi a decăderii Bizanţului istoric, bizantinismul continuă – arată Mircea Muthu – seria diacronică metamorfică specifică balcanismului, fiind conceput, pe rând, ca specificitate culturală, excelenţă intelectuală, tară politică sau de mentalitate şi-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠n cele din urmă ca discurs cultural degradat, decadent, alexandrinizat.

Sintetica incursiune în istoria şi implicaţiile interdisciplinare ale balcanologiei continuă în Identităţi/alterităţi balcanice cu o dezbatere concentrată asupra ecuaţiei instabile geografie fizică – geografii simbolice – identitate, dublată de o analiză critică pe două volume consacrate identităţii balcanice, Balkan Identities. Nation and Memory (2004), respectiv Francophonie et multiculturalisme dans le Balkans, din 2006. Interesul autorului pentru apariţiile editoriale din domeniu generează câteva nuanţări conceptuale necesare în Însemne bizantine în spaţiul românesc, unde punctul de plecare îl reprezintă lucrarea Corinei Nicolescu, Moştenirea artei bizantine în România, sau în Bizanţul şi ideologia politică, incitantă lectură a cărţii lui Hélène Ahrweiler, Ideologia politică a Imperiului Bizantin. Ambele texte reprezintă un preambul incitant pentru arheologia „echilibrului instabil”, complex caracteristic pentru definirea spaţiului balcanic, din eseul intitulat „Cădere” şi compensaţie, unde opţiunea de hermeneutică filosofică a autorului clujean îşi propune să definească „«metafizica abisală a Răsăritului», căreia i se cere o finalitate soteriologică şi pentru care evenimentul nu este decât o întâmplare, iar existenţa însăşi stă sub semnul provizoratului etern”. Interpretarea se dezvoltă ulterior într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o subtilă articulare românească a conversiei înspre negativ, a „căderilor” din diferite creaţii, reperele culturale autohtone ale demonstraţiei fiind Lucian Blaga, Constantin Noica, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu şi Mircea Eliade.

Preocupat de progresive aprofundări culturale concentrice, exegetul identifică inflexiuni de mentalităţi sud-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠est europene în studiile de istorie literară ale diasporei româneşti (Întregiri bibliografice), în vreme ce teoreticianul obsedat de concatenări deschide discuţia înspre evoluţia discursului comparatist (Comparatismul în trei ipostaze), abordând apoi, în „De la gliptic la major”, implicaţiile policentrismului culturilor din spaţiul teoretic de pe mapamond, cu inerente opriri şi în istoria culturii româneşti, fascinaţia căzând, în ambele cazuri, pe valenţele spirituale ale geografiilor spirituale de tot felul. Focalizarea aplicativă e dedicată etnologiei, într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠un comentariu, intitulat Etnologie balcanică, al studiilor consacrate izomorfismelor folclorice din Balcani.

Metodologia specifică balcanologiei, istoria şi coordonatele sale ideatice identifică în comportamentul lingvistic un adjuvant nu numai surprinzător, ci şi aparent inepuizabil, după cum o dovedesc cele trei perimetre ştiinţifice analizate în eseul intitulat Lingvistice: tracologia lingvistică, latinitatea balcanică şi filologia slavă. O zemoasă schimbare de ton ne oferă Geografia culinară, cuceritoare translare a culturii balcanice a hranei în difuza oralitate (tipic balcanică) a discursului, Mircea Muthu dovedindu-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠se capabil să-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi proiecteze cititorul într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠un univers regional simultan prezent şi arhaic. Aceeaşi senzaţie paradoxală de sincretism temporal ne este transmisă prin eseul intitulat Periplu balcanic, subtilă analiză a diferenţelor de registru din jurnalele călătoriilor balcanice ale lui Dimitrie Ralet şi Dimitrie Bolintineanu.

Trecerea dinspre Teorie înspre Inserţiile în imaginar, din cea de a doua secţiune a volumului, ia forma unui elogiu adus lui Nikos Kazantzakis, cel care a învăţat de la personajul său Zorba „să iubească viaţa şi să nu se teamă de moarte” (Odiseea cealaltă). Tot o poveste despre viaţă şi moarte este Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, analizată în Făt Frumos şi „vremea uitată”, într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o cheie a modelului platonician inversat. Întâmplător sau nu, din orizontul lui Kazantzakis se desprinde şi unul dintre protagoniştii studiului O componentă a tipului tragic: Chira Chiralina, Panait Istrati, plasat în centrul unei hermeneutici complexe, ce reclamă competenţa nuanţată a teoreticianului literaturii, dar şi lejeritatea traversării interdisciplinare a unor spaţii culturale majore, pentru proiectarea unui tablou interpretativ coerent, în care Procopius din Cezareea se întâlneşte cu variantele balcanice ale baladei Chira Chiralina, cu proza românească inspirată de ea şi cu extensiile sale mitologice şi literare. În sfera mitologiei comparate se menţine eseul intitulat Kostandin şi Dorutina, unde miza demonstraţiei o reprezintă configurarea eliadescă a raportului dinamic dintre mit şi istorie.

Eseul Tipologii sud-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠estice în proza românească jonglează cu miniaturile analitice ale unor romane cu vârste şi discursuri diferite (Iarna Fimbul – Alice Botez, Lunatecii – Ion Vinea sau „noua Istorie Ieroglifică” a lui I.D. Sârbu, Adio, Europa!), dar care, graţie măiestriei hermeneutice a autorului, ancorează stilistic în arealul literar sud-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠est european. Atenţia prioritară acordată literaturii române nu exclude interesul autorului pentru celelalte literaturi balcanice sau pentru reflexele literare regionale ale Bizanţului, eşantionate în Diptic epic sârbesc, Înăuntru/înafară, Bizanţul – un pretext? şi, mai ales, în Antologii lirice balcanice. În acelaşi areal cultural, limbajul confirmă la rândul său teza unităţii în diversitate în eseul intitulat Dor şi Mall (corespondentul albanez al celui dintâi), în vreme ce reverenţa în faţa plasticităţii şi forţei identitare a limbajului marchează fiecare observaţie din Teologie şi filologie, studiu dezvoltat în siajul diortorisirii Sfintei Scripturi de către Bartolomeu Valeriu Anania (2001). Elegantul eseu construit în jurul Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov e o mostră de erudiţie şi rafinat discurs interdisciplinar.

Largul intermezzo hermeneutic este urmat în a treia secţiune a volumului, Despre românii din Balcani, de o revenire la eşafodajul teoretic al balcanologiei, printr-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o serie portretistică deschisă de George Vâlsan, fondatorul studiilor moderne de etnografie şi antropologie la universitatea clujeană, şi continuată de Ioan S. Neniţescu, poet şi publicist, autor al unui „studiu” intitulat De la românii din Turcia europeană (1895). Sunt investigaţi, apoi, Silviu Dragomir, titular, în perioada interbelică, al Catedrei de istorie a popoarelor sud-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠est europene a Universităţii din Cluj, şi Gheorghe Caragiani, cărturar interesat de studiile aromâne. Schiţa monografică consacrată publicaţiei „Revue des Études Sud-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠Est Européennes” confirmă amploarea ştiinţifică a disciplinei, în vreme ce documentele prezentate în secţiunea consecutivă – Istorie, cum au luat turcii Ţeligradul, şi cum s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠au risipit grecii în împărăţia lor. Scrisă de aceasta la anul de la mântuirea lumii 1620. Iar [acum] întoarsă în limba românească şi „advis”-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠ul despre Mihai Viteazul din Discours des affaires de Transilvanie, contaenant ce qui c’est passé entre le Prince et quelques siens subiects – oferă un savuros background pentru aparent paradoxalul interes al omului de cultură transilvănean „generic” pentru balcanologie. Interesul e, de altfel, reiterat în articolul rezervat termenului Balcania, dar şi în cronicile unor volume semnate de către Daniel Vighi (Tentaţia Orientului), Adrian Majuru (Bucureştiul albanez), Marius Dobrescu (Drumul speranţei) şi Antoaneta Olteanu (Homo balcanicus). Instrumentalizând desăvârşit rigoarea ştiinţifică şi infinitatea nuanţărilor erudite, cartea lui Mircea Muthu reprezintă un profund periplu cultural şi didactic, dar şi o obstinată pledoarie pentru recunoaşterea complexităţii balcanismului şi pentru ignorarea stereotipiilor negative care au obturat recunoaşterea componentei sud-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠est europene în configurarea identităţii noastre, identitate asumată de către autor nu numai în spaţiul obiectiv al studiilor sale ştiinţifice, ci şi în notele de jurnal din penultimul act al acestui volum. Deloc surprinzător pentru un autor care şi-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠a transformat disciplina într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠o operă deschisă, dinamică şi sinonimă cu propria sa existenţă, cuvântul final al Panoramicului sud-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠est european reia o prefaţă din 2011, intitulată Memorie şi proiect. Obsesia rămâne, în acest fel, deschisă…

 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National