Articol
 
Sunetul asurzitor al nimicului
Categorie articol: Lecturi
Romanul aduce în prim plan relaţia defectuoasă cu alteritatea. Personajele se pierd în propriile drame, sabotând inconştient contactul real cu ceilalţi şi ignoră construirea de semnificaţie prin negocierea cu alteritatea.

Pe 11 septembrie 2001, confortul orb al capitalismului a suferit o lovitură puternică tocmai în unul din simbolurile sale cele mai importante. Noi ameninţări au fost conştientizate şi noi maşinării de putere au fost puse în mişcare. Întreaga lume s-⁠⁠⁠⁠a cutremurat la vederea imaginilor tulburătoare ale turnurilor gemene prăbuşindu-⁠⁠⁠⁠se şi ale oamenilor care nu au putut decât să aleagă felul în care mor. Dar timpul a trecut, am văzut consecinţele politice şi sociale ale acestui moment de criză, l-⁠⁠⁠⁠am asociat cultural, l-⁠⁠⁠⁠am discutat, l-⁠⁠⁠⁠am analizat şi i-⁠⁠⁠⁠am găsit locul în istoria contemporană. Groaza a fost depăşită, lumea a căpătat din nou sens, integrând şi acest moment.

În schimb, ceea s-⁠⁠⁠⁠a văzut mai puţin la televizor, au fost dramele personale ale celor care au rămas. Familii pentru care 11 septembrie nu este doar un eveniment tragic al istoriei recente, ci momentul în care lumea lor a luat sfârşit. Ei au fost nevoiţi să înveţe să supravieţuiească după ce turnurile nu au luat cu ele doar un simbol al civilizaţiei occidentale, ci o parte din familie.

Teorii ale traumei spun că oamenii care suferă evenimente traumatice simt nevoia să le integreze în viaţa lor prin încercarea de a le găsi un sens. Dar înainte de descoperirea acestui sens, trauma generează o lipsă de semnificaţie care se extinde contagios din interiorul individului, ajungând să acapareze întreaga lume. Se naşte o criză identitară generalizată prin care lumea devine un spaţiu al nimicului. Pierdut în acest gol, individul se află într-⁠⁠⁠⁠o continuă căutare de răspunsuri, de rearanjare a universului în tipare post traumatice în care noi semnificaţii ar trebui să se sedimenteze.

O astfel de dramă aduce în prim plan Jonathan Safran Foer în volumul Extrem de tare, incredibil de aproape (Editura Humanitas, 2007). Într-⁠⁠⁠⁠un colaj postmodern de texte şi imagini, romanul spune povestea unui băiat care se luptă cu moartea tatălui său, dispărut în atentatele de la 11 septembrie. O poveste duioasă despre încercările copilului dr nouă ani de a da din nou sens lumii în care trăieşte, în absenţa tatălui. Căutarea de semnificaţie este transformată într-⁠⁠⁠⁠un joc detectivist pe urma unui posibil mesaj ascuns lăsat de tatăl său; dar căutările depăşesc în scurt timp marginile jocului dintre tată şi fiu şi cuprind întreaga lume. De altfel, povestea are în centru motivul crizei de semnificaţie, exploatat, nu doar ca temă, ci şi ca structură narativă. Cititorul însuşi este alături de Oskar în încercarea proprie de a decodifica lumea fundamentată pe o conştiinţă a textului în care sensurile prind contur doar printr-⁠⁠⁠⁠o negociere cu cititorul. Foer porneşte în construirea lumii de la o schemă laborioasă din care transpare conştiinţa poststructuralistă a jocului de-⁠⁠⁠⁠a semnificaţia. Lumea devine text în care personajele îşi desfăşoară propriile drame materializate tocmai prin relaţia cu textul. Oamenii sunt marcaţi prin litere, aranjaţi alfabetic, poartă însemne textuale şi sabotează prin text spontaneitatea relaţiilor interumane. Mai mult, semnificaţia întârzie să apară sau este tergiversată tocmai de incapacitatea oamenilor de a relaţiona direct. În încercarea de a găsi un răspuns, Oskar caută în ordine alfabetică toate persoanele care poartă numele de Black. În mod ironic, lipsa de comunicare dintre a şi w îl obligă pe Oskar să străbată întreg New Yorkul, şi, în extensie, întreg alfabetul. Răspunsul îl primeşte abia la sfârşit, de la William Black, un personaj aflat el însuşi într-⁠⁠⁠⁠o aventură similară. Poveştile celor doi sunt unite de criza declanşată de absenţa figurii paterne, integrând astfel drama lui Oskar într-⁠⁠⁠⁠un context mai general decât cel al propriei suferinţe. Mai mult, nevoia de răspunsuri se materializează în căutare de poveste, căci Oskar încearcă să afle de la fiecare câte ceva despre tatăl său. Dar oamenii nu l-⁠⁠⁠⁠au cunoscut pe Thomas Schell, iar întrebările lui Oskar devin factorul declanşator al propriei poveşti. Căutarea asiduă cuprinde tot universul, căci fiecare personaj se luptă cu propriile goluri de sens, generate, de cele mai mule ori, de scurtcircuitarea contactului interuman.

Romanul aduce în prim plan relaţia defectuoasă cu alteritatea. Personajele se pierd în propriile drame, sabotând inconştient contactul real cu ceilalţi şi ignoră construirea de semnificaţie prin negocierea cu alteritatea. De aceea lumea întreagă este aruncată într-⁠⁠⁠⁠o criză de identitate, mult mai profundă decât cea generată de atacurile teroriste. Moartea tatălui zdruncină din temelii lumea copilului într-⁠⁠⁠⁠un moment identitar de cumpănă, în care doar Oskar înţelege importanţa semenilor în depăşirea crizei. El se întoarce către ceilalţi în căutarea de răspunsuri, revigorând pentru fiecare contactul cu un celălalt ca oglindă a sinelui.

Dar criza depăşeste momentul prezent şi cuprinde generaţii, ca o moştenire ereditară a incapacităţii de a înţelege. Tatăl lui Oskar însuşi este prins în acest mecanism al nimicului. Întreaga sa existenţă este fundamentată pe un gol de sens. Thomas nu şi-⁠⁠⁠⁠a cunoscut niciodată tatăl al cărui nume îl poartă, un nume gol de semnificaţia căruia este în totalitate răspunzător. Povara aceasta se manifestă într-⁠⁠⁠⁠o continuă căutare a breşelor de sens. Thomas îşi petrece timpul căutând asiduu greşeli de exprimare şi de ortografie în New York Times pe care încercuieşte cu roşu. Şi aici textul îşi depăşeşte graniţa, căci pagina de ziar devine loc al indiciilor care îl trimit pe Oskar în tot felul de aventuri detectiviste, lecţii de semnificaţie pe care tatăl le lasă mai departe fiului. Dar, în cele din urmă, contactul interuman este şi aici un eşec; ultimele cuvinte ale lui Thomas sunt o încercare de a stabili o legătură nemediată textual cu fiul său. Dar acesta, paralizat de frică, este incapabil să reacţioneze.

Construită labirintic, po-vestea îmbină două fire narative conturate în jurul a două evenimente traumatice care leagă două generaţii printr-⁠⁠⁠⁠o perpetuă criză de semnificaţie: bombardamentul de la Dresda şi atentatele de la 11 Septembrie. Firul narativ alternează între aventurile lui Oskar şi povestea bunicilor acestuia, supravieţuitori ai bombardamenului din al doilea război mondial. Şi aici evenimentul traumatic îşi lasă urmele asupra celor doi, marcând deopotrivă relaţia interumană mediată de text. De altfel, aici se identifică tocmai rădăcinile crizei de semnificaţie care marchează întreaga familie a lui Oskar. Bunicul acestuia se află într-⁠⁠⁠⁠o asiduă căutare de sensuri printr-⁠⁠⁠⁠o exacerbare a raţiunii. Pentru Thomas Schell gândirea este cel mai important, mai ales că este convins că tocmai aceasta l-⁠⁠⁠⁠a ajutat să supravieţuiească bombardamentelor. Dar după atacuri, Thomas nu-⁠⁠⁠⁠şi mai poate controla gândirea care îl face să se întoarcă mereu şi involuntar la momentul traumatic. Lipsa de sens a evenimentului se transferă asupra personajului printr-⁠⁠⁠⁠o încercare disperată de a opri rememorarea continuă a ororii şi afectează capacitatea acestuia de a relaţiona direct cu prezentul şi inclusiv cu ceilalţi. Thomas este cel care interpune textul în mijlocul relaţiilor interumane, relativizând astfel excesiv semnificaţia. El devine afazic, fie din neputinţă, fie din suprimarea voită a abilităţii de a vorbi. Această incapacitate se transferă fizic pe corp prin tatuarea cuvintelor da şi nu pe palme. Thomas limitează comunicarea la aceste mărci textuale şi la un limbaj inventat al semnelor. Relaţia cu ceilalţi este aşadar sabotată, căci Thomas riscă să nu se facă înţeles, anulând prin asta până şi propria-⁠⁠⁠⁠i semnificaţie. El încearcă să dea sens lumii din jurul său şi să se integreze în aceasta prin scris, transformându-⁠⁠⁠⁠se pe sine în produs al textului, text care, într-⁠⁠⁠⁠un joc identitar complex, nu are doar un singur autor. Comunicarea este mediată de un carnet care poartă palimpsestic urmele relaţiilor anterioare şi în care scrie şi bunica lui Oskar. Mai mult, nu doar textul scris este purtător de informaţie, căci carnetul amestecă imagini cu însemnări fugare, într-⁠⁠⁠⁠o reiterare de mise en abyme a romanului însuşi. Textul devine aşadar teren al relaţiilor interumane.

Dar dacă eşecul comunicării verbale directe duce la încercarea de comunicare prin scris, şi aceasta, în cele din urmă, eşuează. Semnificaţia nu este protejată nici aici. Nimicul porneşte din interior, se exteriorizează, se extinde, atinge cu molima sa spaţii, anulând bucăţi de lume. Iar nevoia de text, ca mediu de negociere şi camuflare, se transformă în nevoia de nimic. Împovăraţi de sentimentul de vină, cei doi supravieţuitori îşi găsesc refugiul în spaţii ale non-⁠⁠⁠⁠existenţei numite locuri ale nimicului, unde viaţa cu totul poate fi anulată. Dar treptat, aceste locuri încep să se extindă, să înghită existenţa celor doi. Aşezându-⁠⁠⁠⁠se într-⁠⁠⁠⁠un loc al nimicului, bunica lui Oskar îşi aşează pe hârtie povara trecutului pentru a o oferi soţului său. Dar caietul în care scrie rămâne gol, împrumutând din inexistenţa locului în care se află. În cele din urmă se dovedeşte că, de fapt, întregul text produs de bunica lui Oskar în acest loc gol este însuşi o reiterare a nimicului. Ea înlocuieşte generarea de cuvinte printr-⁠⁠⁠⁠o repetată apăsare a barei de spaţiu. Paradoxal, asta nu îl opreşte pe Thomas să îl citească, dând astfel sens spaţiilor goale. Pagina albă devine singurul loc posibil al conectării interumane asupra căreia nu s-⁠⁠⁠⁠a impus încă nimic din exterior. Mai mult, orice altă comunicare prin textul scris este sortită eşecului, căci se bazează pe contactul vizual. Or, tocmai asta este ceea ce pierde bunica lui Oskar. Asemeni soţului său care îşi asumă incapacitatea de a vorbi, ea găseşte refugiul în incapacitatea de a vedea.

Inclusiv comunicarea între generaţii este scurtcircuitată, perpetuând astfel criza de semnificaţie. Thomas scrie scrisori fiului său, dar pe care acesta nu le citeşte niciodată. Tatăl lui Oskar perpetuează inconştinent lipsa de sens, fundamentându-⁠⁠⁠⁠şi practic existenţa pe un gol şi sfârşindu-⁠⁠⁠⁠şi-⁠⁠⁠⁠o printr-⁠⁠⁠⁠o încercare disperată de a stabili un contact interuman real; dar încercarea se pierde în nimicul întunecat al morţii şi ceea ce ajunge la Oskar este tocmai o lipsă de sens. Dar, încercând să păstreze cât mai mult amintirea tatălui său, Oskar porneşte în propria-⁠⁠⁠⁠i aventură, de astă dată de a construi sens, nu de a-⁠⁠⁠⁠l anula.

Astfel, aventura descoperirii mesajului ascuns lăsat de tatăl său se transformă în încercarea de a compune o imagine caleidoscopică a acestuia. Oskar transformă întâlnirea cu fiecare black într-⁠⁠⁠⁠o încercare de îmbogăţire sistematică a paradigmei numelui lui Thomas Schell. Dezlegarea misterului îl lasă pe Oskar dezamăgit şi dezorientat, căci marchează şi momentul în care criza trebuie depăşită. Dar inconştient, tatăl este transferat în fiu, căci Oskar îi repetă gesturile, iar găsirea tatălui este înlocuită de reluarea legăturii cu bunicul. Încercarea lui Oskar de a ordona alfabetic lumea, ordonează intertextual universul lui Thomas Schell. Între cei doi se restabileşte legătura firească a comunicării interumane, ceea ce închide cercul lipsei de semnificaţie.

Un roman al durerii lăuntrice, al nevoii de celălalt. Prin încăpăţânarea sa caracteristică de a nu renunţa la amintirea tatălui său, Oskar redă lumii sensul aflat extrem de aproape, dar incredibil de ignorat prin căutări inutile. Mesajul transmis este necesitatea celuilalt ca oglindă a sinelui, dar şi ca sprijin al unei conştiinţe tulburate de evenimente traumatice. Construindu-⁠⁠⁠⁠se fidel pe teorii ale traumei şi ale relativităţii semnificaţiei, romanul fascinează prin subiectul sensibil, evitând să devină doar un alt produs cultural generat de atacurile de la 11 septembrie. 

Autor(i):  Oana Elena Strugaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National