Articol
 
Onirismul estetic
Categorie articol: Lecturi
Desigur, la Dimov, originală, înglobantă, este poetica neo-⁠onirică, pe care încerc să o reconfigurez mai pe larg. Visul inventat subîntinde întreg existentul.

Onirismul estetic este şi structural, opus suprarealismului literar (nu şi pictural), acesta fiind destructurant datorită dicteului, continuului început al scrierii automate. Structurarea e contraponderea raţională a criteriului visului treaz la iraţionalul suprarealist, extrema Valéry vis-⁠⁠à-⁠⁠vis de extrema Breton, mediate de poetica onirismului românesc. Radical în rigoarea sa, Paul Valéry, deodată cu poezia ca produs de emoţie şi tehnică (voluntară fabricare), o „fête de l’intelect”, o sărbătoare a spiritului, susţine: „la plus poétique des idées: l’idée de composition” (Oeuvres, I, p. 1504.) Dar structurarea delimitează noul onirism şi de baroc, în relaţie cu care a fost şi rămâne aşezat. Iată ce notează Jean Rousset: „Un tip de poem apropiat, încărcat cu indicii baroce, este poemul sfârtecat, a cărui structură este pe cale de a se destrăma.” (op. cit., p. 197) Noii onirici ştiu ce vor, ca atare ei nu sunt fundamental baroci, în sensul lui Eugenio d’ Ors (creatorul baroc nu ştie ce vrea), doar iau ceva, la modul lor general, prin simulacru (als ob), din baroc.

Deocamdată, închei această punere în context literar creator a experimentului noului onirism, estetic şi structural. Pe parcurs, voi reveni la aceste aspecte, pentru a le lămuri şi întregi cu altele nu mai puţin necesare.

Desigur, la Dimov, originală, înglobantă, este poetica neo-⁠⁠onirică, pe care încerc să o reconfigurez mai pe larg. Visul inventat subîntinde întreg existentul. Creând vise prin şi din cuvinte, în texte cu dubla structură (de concentrare şi extensie, litotică şi narativă), poetul, direct sau indirect, pătrunde chiar în acele vise născocite, care pot să fie nu doar străine, dar şi neomeneşti: „Vise de tapir defunct” apar în Desfăşurări: Versuri (1966). Să nu ne cramponăm de tapir, un animal tropical cu buzele şi nasul ca o trompetă scurtă, dar, riguros, de regulă urmând cronologia, să observăm câteva moduri ale creaţiei poetice.

Sonetul Derulare (volumul Versuri, 1966, din care citez în continuare), înscenând o probabilă exhumare, cu reminiscenţe din poetica „arheologică” a lui Tudor Arghezi, e proiectat în neant. El emană acum dintr-⁠⁠un eu locutor prezent, al cărui ochi scrutează „întinderi din orbite” dintr-⁠⁠un craniu strămoşesc, al unui get, descoperit într-⁠⁠un coif. Motivul care mobilizează textul aici nu este doar istoric, dar el pare şi psihanalitic, prin Jung şi inconştientul colectiv revelat. Reveria, care urmează, este a locutorului care călăreşte înspre un obiect de vis (gardul vesperal), urmărit de regi mutilaţi (orbiţi, cu „degete dogite”), în procesiuni demonic-⁠⁠desacralizante: „Cântând pe la răscruce, din ţimbal,/ Litanii pentru pângărite scite.”

Revenirea în planul real ori în memoria realului observă cum toată această umanitate, cândva vie, s-⁠⁠a esenţializat, metonimic, în două identităţi concrete, unghia şi coiful. La Arghezi, expresionistul, unghia este un instrument de scris. La Dimov, ea configurează eul, locutor şi actant, asimilat lumii gete. El e prezent deopotrivă în real şi în vis. Ucis de vis, cade sub copita unui cal, înfiptă în inima sa, în râsul celorlalţi cai cuprinzând „stepele albastre”, adică o formă a spaţiului oniric. Al doilea element de configurare metonimică a lumii este un coif gol, cavaleresc şi medieval.

Veghe e un titlu care evidenţiază regimul lucid al visului eminamente poetic. Iar în acest discurs exortativ, rostit în toiul libaţiei, într-⁠⁠un deplin neant, obiectul voyeurului-⁠⁠poet devine arta: „Lăsaţi aici balerca fără toartă/ Din gol, privirea să-⁠⁠mi înfig în artă.” La venirea nopţii, cu iataganul, el, singur, apără visele, pe cele evident construite, într-⁠⁠un fel vizionar, aduse „în străchini de pădure”, de răpirea vântoasei. Eul vanitos-⁠⁠absurd îşi contemplă umbra, stând în jilţ împărătesc, rămas printre ulcioare şi simţind „în unghii liniştea cum moare”.

Fugă, care începe descriptiv cu „Cer cu planor legat de zepeline”, trimite direct la spaţiul de zbor şi la aparatele zborului propriu-⁠⁠zis, vechi şi în bizară simbioză, aerostatele şi micul avion fără motor. Discursul incipient este interogativ, destinatar fiind cerul. Privirea largă, înaltă, a poematorului, se opreşte, cum spuneam, la obiecte reale, acuplate ciudat („planor legat de zepeline”), dar şi la elemente naturale, în ipostază extremă, apocaliptică („nori nocturni te-⁠⁠au zăvorât pe veci”), fără a ocoli chiar realitatea, verosimilul: mirişti acoperite de verze, bodegile dintr-⁠⁠un capăt de cetate. Într-⁠⁠o stare indecisă, barocă, interogaţia neagă realitatea privirii. Discursul poetic devine exortativ: cerul antropomorfizat, uriaş, e îndemnat să alerge departe, dar şi să abandoneze totul, să se deschidă, într-⁠⁠o împăcare sărbătoresc-⁠⁠glacială cu oamenii, gata să-⁠⁠i închine „cănile cu frig”. Fuga e enigmatică, ambiguă, zadarnică, precum într-⁠⁠o proză de amplitudine medie a lui D. Ţepeneag.

A doua Fugă din volum („În cetăţi de piatră cu cer de cărbune...”), repetă un titlu cu rost metodic şi poietic. Spaţiul deschis imediat e, cum se vede, dur, întunecat. El e parte din acest cosmos oniric. Unul multiplicator. Vom constata la Dimov o pluralizare a singularităţilor, într-⁠⁠o expansiune familiară. Aici, deja, poetul repetă că vede mai multe lune. Voi remarca şi alte recurenţe similare. Onirismul visului textualist, opus aceluia romantic şi suprarealist, îşi îngăduie şi acte de integrare a ceea ce îndepărtează. Aici, de exemplu, erosul aminteşte de un episod din nuvela Sărmanul Dionis de M. Eminescu: „Te-⁠⁠am strâns în palmă şi te-⁠⁠am făcut mică”; gest de eufemizare antropomorfică. Întorcându-⁠⁠mă, dacă cumva m-⁠⁠am îndepărtat, la spaţiul poematic, constat că el e oniric, concret, funerar: „Să-⁠⁠ţi răsuceşti coapsele prin visuri arse”. Visul ars afirmă moartea sau eliminarea visului, fie romantic, ideal, fie suprarealist, real. Versul are rost metapoetic. Palma bărbatului alergând, „uriaş, prin cetăţi streine”, într-⁠⁠un spaţiu oniric, straniu, opus celui familiar, domestic, palma purtându-⁠⁠şi iubita-⁠⁠pasăre (există şi în prozele de început ale lui D. Ţepeneag) e o barocă închisoare protectoare. Miza textului este o identificare fantast-⁠⁠ontologică: „Şi linia vieţii o şerpui grăbită”.

În Lumească cerul e şi el transformat de privirea care fabrică imaginarul prodigios: „Cirezile norilor fată.” Totul apare oglindit în „ochiuri de geam”, unde abstractul, ca şi fabulosul, simulacrul mitic, devin concret-⁠⁠imaginare: „Sunt şi alte privelişti în ochiuri de geam/ Cu legea lui Gauss, cu măgarul lui Valaam...” Ochiul oniric are acces la fenomene care par, la prima vedere, nemaiîntâlnite. El poate să vadă, colorat, dar nu simbolist ori simbolic, „scânduri lămâind în soare”.

Tramvaiul, mireasa din pod şi altele, în poemul A. B. C. (citez acum şi mai departe din volumul 7 poeme, 1968) sunt comune în scrierile celor din grupul „oniricilor”. Le găsim mai cu seamă la D. Ţepeneag, prozatorul.

În Turnul Babel, Dimov introduce şi un „crunt Oziris”. Osiris e mitul remodelator al onirismului adecvat erei internetului din „romanul” lui Ţepeneag, Camionagiul bulgar (2010). Onirismul alimentează dinamica poematică, aprinsă de „culori visate” (În munţi). Visul lunecător e cel care scoate tramvaiul din urbe. Nu trec cu vederea aspiraţia la „vis subţire” a lui Claus, în Istoria lui Claus şi a giganticei spălătorese.

Visul e programatică visătorie verbală. Turnul Babel notează explicit, prin locutorul care se adresează lui Urgarogal: „Să-⁠⁠ţi spun un vis, o glumă, o poveste?”. Tot aici apare un termen teoretic esenţial: elipsa, într-⁠⁠o analogie: „ca o grea elipsă”, sau cu un termen înrudit: „elipsoide, sfere de nimic”. (Elipsa cu două focare e proiecţie programatică a onirismului estetic şi structural.) Din sfera visului este şi vedenia. Aici, visul e un coşmar al prăbuşirii: „Se prăbuşise totul până jos”. Visul pare real, dar e totuşi controlat: „Opreai de teamă visul”. În fapt, visul umple realitatea, o face, o construieşte. „Femeile privesc în goluri pline/ De visul toamnei ce li se cuvine”. Iar expresia sa verbală, adesea oximoronică (vezi mai sus „goluri pline”) rămâne mereu expusă sau cel puţin presupusă.

Vedenia similară visului, în modul filosofic-⁠⁠poetologic als ob (ca şi cum) este programată în Vedeniile regelui Pepin, poem despre care se specifică în paranteză că a fost scris „În memoria lui Ion Barbu”. Pepin visează că zboară peste o livadă, metamorfozându-⁠⁠se: „Şi va pieri între livezi şi moarte/ Tot mai oval în vale, mai prelung,/ Când acefal, când pasăre, când ciung”. 
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National