Articol
 
Un debut: Biserica de cuvinte
Categorie articol: Lecturi
Descinsă din spaţiul bucovinean al satului Râşca, provenind din familia unui eminent dascăl de limbă şi literatură română, Ioan Ţicalo, el însuşi un prozator de talent şi un aplicat eminescolog, Mihaela Grădinaru excelează prin simţ alchimic al limbii române, într-⁠⁠o tensiune fiinţială cu totul aparte.

Revoltatul întru Domnul, Tudor Arghezi, se indigna, cândva, împotriva acelora care „urinează pe biserici”, faptul fiind valabil şi pentru „biserica literaturii”. Nu ştiu ce-⁠⁠⁠ar fi zis Arghezi despre generaţiile/promoţiile (cum le-⁠⁠⁠a spus Laurenţiu Ulici) care au făcut şi încă mai fac un gest similar: optzecişti, nouăzecişti, douămiişti, solidari sub umbrela postmodernismului. Cu succes răsunător, de prim-⁠⁠⁠plan, chiar în faţa celor mai prestigioşi critici diriguitori ai Uniunii Scriitorilor, ca noutate artistică a zilelor de după 1989, într-⁠⁠⁠o contaminantă exuberanţă pornografică şi scatofilă. Şi totuşi, din fericire, trebuie spus, moda aceasta a fost a unei minorităţi aflate în disperare de cauză, poate în deficit de talent şi de perspectivă existenţială. Din păcate, o bună parte a criticii de întâmpinare, câtă a mai rămas, s-⁠⁠⁠a concentrat cu prea multă zgârcenie asupra literaturii, pur şi simplu, normală, să-⁠⁠⁠i zicem, practicate de numeroşi scriitori din toate generaţiile, inclusiv din promoţiile amintite. Un debut editorial care iese din moda experimentelor atât de lăudate, este al Mihaelei Grădinaru, asupra căruia îmi atrage atenţia universitarul ieşean Mircea Ciubotaru: Biserica de cuvinte (Editura Timpul, Iaşi, 2012).

Autoarea, deşi, prin vârstă, „douămiistă” sau „nouăzecistă”, cum vreţi să-⁠⁠⁠i spuneţi, a preferat să debuteze mai târziu în volum, probabil şi intimidată de lipsa de consonanţă cu cei din generaţie, lipsă care ar fi condamnat-⁠⁠⁠o la marginalizare. A nu te grăbi are însă şi un avantaj: Mihaela Grădinaru intră în literatură cu o carte deja matură, construită cu o rară forţă de concentrare expresivă şi existenţială, fără disonanţe interioare, cu atât mai mult, cu cât alege calea cea mai grea – versificaţia şi prozodia clasice. Descinsă din spaţiul bucovinean al satului Râşca, provenind din familia unui eminent dascăl de limbă şi literatură română, Ioan Ţicalo, el însuşi un prozator de talent şi un aplicat eminescolog, Mihaela Grădinaru excelează prin simţ alchimic al limbii române, într-⁠⁠⁠o tensiune fiinţială cu totul aparte. Refuzând ceea ce Arghezi a diagnosticat „urinarea pe biserici”, autoarea îşi propune, din contră, să ridice o biserică de cuvinte. Iar strădania i-⁠⁠⁠a reuşit.

Arhitectura lăcaşului ei de cuvinte stă sub semnul Treimii: trei secţiuni echilibrate: Cuuvintele din vămi, Fântână la duminici preste an şi Amândoi fulgeraţi. Logosul, Viaţa, Iubirea. Nimic convenţional: totul trecut prin sfâşieri şi bucurii lăuntrice atent surdinizate stilistic, sub semnul Logosului adus la dimensiuni strict umane, ca o nouă kenoză la kenoză. Poate cu un oarecare risc al monotoniei.

Poeta nu primeşte cuvântul de-⁠⁠⁠a gata, ci îl preia trudnic (arghezian?) din humusul lumii, ipostaziindu-⁠⁠⁠se în „grădinarul cel de sub pământ”: „Un limax blestemat şi orb şi mut, / Ce sapă-⁠⁠⁠n van în rădăcini de vreme, / Răscol de cruci prin ţintirim aud, / Pe oasele tocite scriu poeme, // În huma limbii calde-⁠⁠⁠mi fac culcuş / Ca într-⁠⁠⁠un pântec milostiv de mamă, / Cu solzi de litere pe ochii duşi / Strămut în rai silabe fără teamă” (Sunt grădinarul). „Globul cel de tină”, cum i-⁠⁠⁠ar fi spus Eminescu, redevine transparent sub forţa cuvântului întors în „copilărie”, un nou altar: „Mă învelesc în pământul-⁠⁠⁠altar” (Între mână şi foaie). Cartea în care se ascunde poeta e pergament străvechi, scris în „limbă albă”: „Iar pergamentul tainic din ochii neguroşi / E scris în limbă albă, în grai cu taină veche, / Ce-⁠⁠⁠l ştiu doar menestrelii, bătrâni şi scorburoşi, / Vagi umbre de poveste cântată la ureche.” (Pe frunte-⁠⁠⁠ţi creşte rouă). Iată această admirabilă imagine în care scrisul devine platoşă a fiinţei: „Şi vălătuc mă înfăşor cu scrisul, / Cu foi şi scoarţe, parte peste parte, / Cocon flămând, hrănindu-⁠⁠⁠se din visul / De zboruri vitregite înspre moarte.” (Mă-⁠⁠⁠nfricoşează-⁠⁠⁠n noapte). Finalmente, Biserica de cuvinte, dialog între Eu şi Tu, Tu putând fi fiinţa iubită şi Dumnezeu, e potrivire argheziană de cuvinte: „Le potrivesc cu verbe, un puzzle în deriva / De dinaintea lumii, făcutului divin, / Şi roiul de cuvinte o galaxie fi-⁠⁠⁠va. / Icoanei de silabe, nou idol, mă închin…” (Eu-⁠⁠⁠Tu, pe mine-⁠⁠⁠tine). „Potrivirea de cuvinte” se „feminizează” în iscusinţă: „Şi dintr-⁠⁠⁠o mreajă plină de-⁠⁠⁠nţeles / Silabele ca ochiuri vii îmi scapă, / Cu igliţa, din carne, pe ales, / Îmi croşetez linţoliu peste ape.” (Cuvinte vulnerabile).

În „fântâna” duminicilor însă se ascunde dubla faţă a vieţii, „Ianus cu altarul rupt din albă carne”, nou drum al Golgotei în disperare: „A tăcea – durere, judecată ruptă, / Prigoniţi, căuta-⁠⁠⁠vom cuiburi în deşert, / Cine şi cu cine mâine se mai luptă, / Dacă azi culoarea zilele şi-⁠⁠⁠o pierd?” (A tăcea – tăcere). Jocul nu mai este „divertisment” postmoden de cuvinte: „Cu ţarcuri zăbrelite de cuvinte / Încolăcite-⁠⁠⁠n spaimă rea, fierbinte… / Un joc de-⁠⁠⁠a ce? De-⁠⁠⁠a râs şi plâns cruciş, / De-⁠⁠⁠a lacrimi zdrenţuite pe furiş, / De-⁠⁠⁠a socoteli nătânge, calpe, şui, / Sfărmând azi-⁠⁠⁠mâinile al nimărui… / Un joc de-⁠⁠⁠a ce? De-⁠⁠⁠a soarta nouă dată / Fără oprelişti, garduri şi lăcată…” (Un joc). În comedia lumii, „…râd în hlei de-⁠⁠⁠a valma şi ciungii şi întregii, / Şi povestesc cum patimi şi umbre şi-⁠⁠⁠au iubit, / Se mânie când nimeni nu vrea a-⁠⁠⁠i înţelege, / Şi rabdă greutatea din lutul nesfinţit.” (Se-⁠⁠⁠nfoaie-⁠⁠⁠n câmpul veşted). În confuzia hleiului, adevărat haos de stihii, nu poate fi decât aşteptare godotiană: „Şi nu-⁠⁠⁠s nici lut, nici apă şi nici foc, / Ci doar răsuflet murului sub care / Te-⁠⁠⁠aştept, cu noaptea-⁠⁠⁠n flăcări să mă joc, / Răsfăţ de osândiţi la neuitare…” (Prin unghiuri). Zidarul universului a uitat parcă să deschidă cu degetul o fereastră spre lumină: „Zidarul a uitat sau nu a vrut / Să-⁠⁠⁠mi spargă o fereastră cu un deget, / De-⁠⁠⁠atunci prin pietre-⁠⁠⁠mi caut ochiul mut, / Şopârle verzi mă cată fără preget.” Citabilă integral pentru expresivitatea chinului golgotic, la capătul căruia aşteaptă fulgerarea, este Văpaie curge lacom: „Văpaie curge lacom, strop cu strop, / Mă bat în cuie între gând şi faptă, / Aleg vrăjit balaur din potop, / Însuliţându-⁠⁠⁠i platoşa nedreaptă. // Şi nu-⁠⁠⁠s decât metal cu luciu mort, / Ce nu-⁠⁠⁠şi răstoarnă-⁠⁠⁠n nimeni rea lumină, / Nedesluşite săbii-⁠⁠⁠scuturi port / Şi alte arme-⁠⁠⁠n lacrima bătrână. // Apoi din lut şi sânge ard prestol, / Cu jertfă aurie la-⁠⁠⁠ndemână, / Cuţitul îl aştept cu pas domol / Ca izbăvire harnică deplină. // Şi-⁠⁠⁠atunci, când fulgerată o să cad, / Îmbrăţişării o să-⁠⁠⁠i dau drept vamă / Amare sărutări din lemn de brad, / Străfurişate-⁠⁠⁠n lama ce mă cheamă.”

Fulgerarea este metafora ultimă a iubirii sub care se desăvârşeşte Biserica de cuvinte (Amândoi fulgeraţi). Urme nichitastănesciene aureolează cuplul primordial: „Şi cum, tot mai stins, o să ne strigăm unul pe altul, / Ca două toarte rupte dintr-⁠⁠⁠o amforă cu lumină, / Eu cu fruntea-⁠⁠⁠n podmol, tu, undeva, mereu înaltul, / Doi ochi rătăciţi, fiecare pe-⁠⁠⁠o altă faţă, străină…” (Cum plângi, ochiule stâng). Trupul aspiră spre euharistie: „Din trupul meu ies aburi, ca dintr-⁠⁠⁠o pâine caldă, / S-⁠⁠⁠au jilăvit în noapte pereţi de catifea, / Şi mâinile fugare în amintiri se scaldă / Îmbrăţişând fioruri de sete tot mai grea.” (Din trupul meu ies aburi). Mângâietorul, „unul singur, risipit în doi”, e cel care e aşteptat sau cel care aşteaptă, mai degrabă, cum zice Părintele Dumitru Stăniloae: „Crede! înfloreşte mână de petale / Mac zburlit prin lanuri, plete arămii, / Tainică pecete a Măriei-⁠⁠⁠Tale, / Vară ce aşteaptă mângâios să vii… // Crede! tace-⁠⁠⁠n suflet retopit în ploaie, / Nimeni nu-⁠⁠⁠i aude plânsetul şuvoi, / Nimeni n-⁠⁠⁠o să-⁠⁠⁠i ştie ceasul când se-⁠⁠⁠ndoaie, / El e unul singur, risipit în doi…” (Crede!). Semnul sosirii Mângâietorului se arată asupra cuplului regăsit în transparenţă: „Mângâie-⁠⁠⁠mi părul, împodobeşte-⁠⁠⁠mă cu lumină, / Maramă de flori chindisite anume, / Ca să păşim în mireasma deplină, / Amândoi fulgeraţi, amândoi fără nume…” (Mângâie-⁠⁠⁠mi părul).

Astfel, blestemul căzut asupra promoţiilor postmoderniste de a nu vedea în iubire decât parodie împănată cu spermă, fecale şi alte mizerii de hazna, chiar şi la „feministe” precum Elena Vlădăreanu et comp., începe să se risipească, printr-⁠⁠⁠o întoarcere a tinerelor generaţii la ceea ce Aura Christi numea modernismul de substanţă interbelică (Arghezi, Blaga, Barbu) şi de substanţă neomodernistă al lui Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu. De ce să fie o ruşine să citeşti un poem precum Şopârlă verde-⁠⁠⁠albastră?:

Şopârlă verde-⁠⁠⁠albastră mă încălzesc la soare,
Pe pieptul tău culcată sub liturghii de aur,
Din iarbă şi săruturi îmi împleteşti covoare,
Podoabe-⁠⁠⁠nfierbântate din mâinile de faur.

Cuvinte încâlcite se-⁠⁠⁠ascund prin ierbi lăcuste,
Şi vântul se prăvale ziuatic din copaci,
Iar degetele mele visează ca să guste
Şi scoarţă, şi sprâncene, şi zâmbetele dragi.

Din limpezimi înalte, cu fire funigeie
Mă-⁠⁠⁠mbraci în straie lunge, cu bumbi de părăluţe,
Salcâmi ţepoşi se-⁠⁠⁠apleacă, din carne să mă beie,
Şi sorb din vise tulburi şi amintiri desculţe.

Şi-⁠⁠⁠aştept o primăvară ca un culcuş în ploaie,
Să-⁠⁠⁠mi crească piele nouă de catifea şi jar,
Să măsurăm prin frunze ce timp ne mai îndoaie,
Ca să plecăm prin semne de cremeni şi amnar.

Nu ştiu cum va evolua poezia autoarei acestui volum de debut. Dar sigur e un semn de schimbare, observat şi la alţi tineri. Să-⁠⁠⁠i dăm, să le dăm creditul nostru. 
Autor(i):  Theodor Codreanu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National