Articol
 
Fragmente de cer
Categorie articol: Lecturi
Grădina Împărătesei Aall-⁠⁠i-⁠⁠Naah. Se găseşte undeva la marginea lumii. Sunt acolo păuni şi veveriţe de tot felul. Şi mulţi chiparoşi. Se vede ceva şi dincolo de marginea lumii. Nu toată lumea vorbeşte la telefonul mobil. Acolo nimeni nu vrea să facă rău nimănui.

Grădina Boboli. Giardino di Boboli o găseşti la Florenţa. N-⁠⁠am apucat s-⁠⁠o văd. Dominând oraşul de pe celălalt mal al Fiume Arno. Care împarte oraşul în două. Undeva în Italia. Traversezi Ponte Vechio, o iei în sus pe Via Romana şi ajungi la Pallazzo Pitti. Acolo în grădină te trezeşti într-⁠⁠o altă lume. Ai Florenţa la picioare, te uiţi spre Piazza della Statina şi privirea ţi se opreşte pe turnul bisericii Santa Trinita sau pe acoperişul Pallazzo Strozi, Pallazzo Rucellai, mai departe pe Santa Maria Novella, mai pe dreapta, apoi ajungi la Biserica San Lorenzo, poate cea mai veche biserică din Florenţa, construită de Brunelleschi. Mi s-⁠⁠a spus că este foarte frumoasă. Giardino Boboli e un miracol. De pe terasa cea mai de sus te trezeşti cu toată Toscana în faţă. Cerul undeva sus, albastru pur, inocent, ireal. Şi atunci te opreşti, parcă nu mai ştii unde eşti şi ce ţi se întâmplă, cuvinte nu mai ai, timp suspendat, răsuflarea ţi se încetineşte, simţi că te eliberezei de orice e omenesc şi începi să zbori. Gardul e de sticlă de Murano şi poarta cea mare de la intrare are cristale Swarowski. Poate doar aşa mi s-⁠⁠a părut mie. Nimic nu mai pare a avea semnificaţie, te afli deasupra lucrurilor şi nimic, nimic nu mai contează. Îţi revii greu, de abia când ajungi din nou pe Via Romano, în mulţime, în zgomotul oraşului, nerealizând tot ce ţi s-⁠⁠a întâmplat. Nu înţeleg nici acum cum am fost în stare să părăsesc locul acela. Grădina Boboli. Noaptea se plimbă prin ea fel de fel de păsări cu aripi greu de măsurat cu ochiul liber. Doar copiii le văd bine. Italia e mândră de grădina asta. Păsările fac cercetări despre flori.

Grădina Împărătesei Aall-⁠⁠i-⁠⁠Naah. Se găseşte undeva la marginea lumii. Sunt acolo păuni şi veveriţe de tot felul. Şi mulţi chiparoşi. Se vede ceva şi dincolo de marginea lumii. Nu toată lumea vorbeşte la telefonul mobil. Acolo nimeni nu vrea să facă rău nimănui. Dar nu de aceea sunt şi unii care privesc la televizor. O fetiţă se joacă pe un sloi de ghiaţă şi face un om de zăpadă. Este protejată prin satelit să nu păţească ceva. Mama ei lucrează pentru UNESCO.

Visul. Nu-⁠⁠i obliga nimeni la nimic. Totul a venit pe neaşteptate, s-⁠⁠a deschis o poartă, s-⁠⁠a auzit o voce, Intraţi! şi asta a fost tot. Nimeni nu voia să creadă în realitatea din jur. Stăteau cu ochii închişi şi visau. Apoi n-⁠⁠a mai fost nimic după ce s-⁠⁠au întâlnit. Fiecare s-⁠⁠a dus în ţara lui şi au trimis un SMS. Totul e OK. Anul acela nu s-⁠⁠au acordat premii.

Cum s-⁠⁠a aruncat un pescăruş în mare şi a fost filmat de un marinar beat care nu pricepea ce vede.

Înregistrarea nu era de foarte bună calitate. Se vedea ceva, dar nu se desluşea mai nimic. Statuia Libertăţii era mereu în ceaţă. Juriul nu era convins că a fost chiar aşa. Un judecător, recent divorţat, nu şi-⁠⁠a bătut capul să priceapă mai mult şi cazul de la New York a fost considerat închis.

Oceanul Pacific. Aşa se numea restaurantul din inima deşertului. Undeva în Munţii Atlas. In Africa, unde e mereu cald. Nisip mult, călduri îngrozitoare, arşită, aprovizionarea lăsa mult de dorit. S-⁠⁠a apucat să deseneze ceva ca să treacă noaptea şi totul s-⁠⁠a schimbat de la sine. Ba a început să şi plouă. Despre inundaţiile care au urmat au scris şi ziarele. Ce chestie, şi-⁠⁠a spus când s-⁠⁠a trezit şi toată ziua a avut un gol în burtă.
Parcă toate erau aiurea şi nu pricepea de ce.

Toscana. Aici se antrenau cândva soldaţii romani pregătiţi pentru misiuni speciale. Nu se ştie nici azi unde erau trimişi. Şi pentru ce. Ei doar plecau. Imparatul Cezar când a întrebat ce se întâmplă cu ei, a fost înjunghiat. „Şi tu, Brutus?”, a reuşit să spună. N-⁠⁠a primit nici un răspuns. Apoi a fost înmormântat cu toate onorurile.

Poveste de dragoste. Ea era elevă la şcoala de muzică. El era elev la şcoala de muzică. Părinţii ei erau profesori la şcoala de muzică. Părinţii lui erau profesori la şcoala de muzică. Cei doi tineri se iubeau. Părinţii lor se duşmăneau. Cei doi au dispărut şi nimeni nu mai ştie de multă vreme de ei. În locul şcolii de muzică acum funcţionează un atelier mecanic. Patronul iubeşte mult opera lui Shakespeare şi a pus o firmă pe care scrie William. Pe un panou mic de lângă aparatul de sudat scrie „Things that make heart beat fasten”. Casierieţa întrebată despre ce este vorba a spus că nu ştie. Părinţii celor doi copii se duşmănesc şi azi. Când primesc câte un semn de la copiii lor se bucură.

Rodia. Rodia este un fruct cu gust acrişor. Vine din Orient, eschimoşii nu-⁠⁠l cunosc. Nu se mănâncă uşor, are coaja foarte tare, nu se curăţă uşor, are şi mulţi sâmburi, unii chiar sunt deranjaţi de asta. Cui îi place rodia însă, mai ales culoarea ei, caută pe net filmul lui Paradjanov şi spune că este foarte frumos. Şi apoi bea o sticlă de vodcă, aşa, în semn de respect pentru toate minunile lumii.

Zile şi nopţi. Sunt peste tot. Ştie toată lumea. Şi animalele ştiu când e zi şi când e noapte. Unele dorm în picioare, caii de exemplu. Altele dorm culcat. Cămilele, de exemplu. Nu ştiu de ce. Nici de sunt atâtea zile şi nopţi. Care vin şi pleacă. Vin şi pleacă. Vin şi se duc, şi nu ştim de ce. Iubim, trăim şi murim şi nu ştim de ce. Zile şi nopţi. Timp. Frig. Timpul e frig. Spaţiul e cald.
Ar trebui consultat şi Newton.

Cifrele. Unu e unu. Doi e unu plus unu. Trei e altceva, când apare un copil. Patru joacă pocker. Cinci e ora când pleacă lumea la muncă. Şase e un zar câştigător. Şapte înseamnă mult noroc. De aceea au şi apărut tot atâtea minuni ale lumii. Opt e ora când sună ceasul ca să-⁠⁠mi iau doctoriile. Nouă e ziua când ne-⁠⁠am despărţit. Zece e ceva mai special. Nimeni nu ştie de ce apare un zero lângă unu după ce ne-⁠⁠am despărţit. Nu-⁠⁠mi place cifra zece. Prefer unsprezece. Eventual şi jumătate. Din punctul ăsta de la Ecuator răsare soarele. Nu sunt sigur, dar aşa îmi place mie. Şi nimeni nu poate să-⁠⁠mi facă nimic.

Salonul de coafură. O sunam la telefon. Spunea că se dă cu rimel, trebuie să plece repede, sunt probleme la banca unde lucra. O sunam în altă zi, se scuza că e pe fugă şi abia poate să-⁠⁠şi dea cu ruj pe buze, să nu mă supăr. Nu mă supăram. Am sunat-⁠⁠o la fel de emoţionat s-⁠⁠o întreb ce mai e pe la bancă. S-⁠⁠a scuzat că tocmai a venit Roxana, pedichiurista, şi nu poate să se lungească la vorbă. Îi pare rău. OK, am zis şi am citit ziarul liniştit. Aşa mi-⁠⁠a venit ideea. Ce-⁠⁠ar fi să sun să-⁠⁠mi fac şi eu o programare dacă tot s-⁠⁠a deschis un salon de înfrumuseţare? Tot voiam eu de multă vreme să-⁠⁠mi fac manichiura. Am dat telefon. Mi-⁠⁠a răspuns un bărbat. Am spus ce vreau. Mi s-⁠⁠a răspuns că acum acolo funcţionează un service. Am mulţumit. Eu am mecanicul meu, nu mă duc oriunde. Asta e tot. 

Autor(i):  Bedros Horasangian
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National