Articol
 
Saga Cantemirestilor
Categorie articol: Lecturi
Istoria Cantemireştilor se încheie cu trista poveste a sfârşitului acestui neam care a vrut, la începuturile lui, prin domnitorul Dimitrie Cantemir, să instaureze o dinastie, dar a sfârşit prin urmaşi nedemni de tradiţia ilustră pe care au fixat-⁠⁠o cei doi mari reprezentanţi: Dimitrie şi Antioh.

S-⁠⁠a bucurat de mare succes traducerea cărţii lui Ştefan Lemny, Cantemireştii. Aventurile europene ale unei familii princiare din secolul al XVIII-⁠⁠lea, ceea ce a dus şi la fireasca sa reluare într-⁠⁠o colecţie populară a editurii Polirom. Mai întâi, e vorba de un istoric specializat în secolul al XVIII-⁠⁠lea. În 1990, el a publicat, la editura Meridiane, cel mai bun studiu asupra secolului lui Cantemir:
Sensibilitate şi istorie în secolul al XVIII-⁠⁠lea românesc, o carte care reface elementele de civilizaţie, de cultură, mentalităţile etc. A urmat, în 2003, un volum de studii intitulat Întâlniri cu istoria în secolul al XVIII-⁠⁠lea. Teme şi figuri în spaţiul românesc, în care era vorba şi despre Dimitrie Cantemir. Avem de a face, prin urmare, cu un foarte bun specialist în perioada pe care au ilustrat-⁠⁠o Cantemireştii. Un aspect extrem de important, dat fiind că Ştefan Lemny se mişcă suplu, firesc, într-⁠⁠o epocă extrem de interesantă şi amestecată, într-⁠⁠un spaţiu, est-⁠⁠european, dar şi occidental, cu paradoxurile sale. Cartea a apărut, mai întâi, în Franţa, la Éditions Complexe, în 2009, primind un premiu al Fundaţiei Berendel şi, apoi, şi pe cel al Academiei Române. Gândită ca o punere în oglindă a două biografii, în care este înglobată şi analiza operei, ea are marele merit de a readuce în discuţie în Franţa o familie foarte cunoscută la vremea ei; pe de altă parte, lucrarea pică foarte bine şi în România, unde a apărut, în 2010, în excelenta traducere a Magdei Jeanrenaud, care pune la punct unele detalii de informaţie, unele citate şi îndulceşte o frază nedreaptă referitoare la cultura română (privind vidul dintre Vlad Dracul şi Cioran) din prefaţa semnată de Emma-nuel Le Roy Ladurie.

Meritul cărţii lui Ştefan Lemny este mult mai mare decât acela (nici el lipsit de miză) de a stimula o reintrare în circuitul culturii occidentale a celor doi mari cărturari. Urmărindu-⁠⁠le traseul biografic, istoricul are ocazia de a cerceta unele tangenţe dintre spaţii culturale, mentalităţi socotite de regulă distincte: cele orientale şi cele occidentale. O spune, discret, el însuşi: „Ideea care ne-⁠⁠a însoţit de la un capăt la altul al lucrării a fost aceea de a folosi biografia ca pe un mijloc de a scote în relief acele faţete ale vieţii şi operei celor doi mari cărturari care sunt importante din perspectiva apropierii culturale dintre mai multe regiuni legate de spaţiul lor de origine (imperiul Otoman, Moldova şi Rusia) şi dincolo de acesta, pentru Europa intelectuală a secolului al XVIII-⁠⁠lea. Contribuţia lor nu este decât o verigă din vasta reţea de comunicare ce se structurează şi capătă astfel importanţă, însă o componentă semnificativă în căutarea unei anumite idei europene, în care Europa Orientală întinde mâna către Europa Luminilor”. Adevărul este că un istoric al mentalităţilor cu greu putea găsi exemple mai bune decât Dimitrie şi Antioh Cantemir care să ilustreze întâlnirea unor tendinţe care doar contemplate la nivel de manual ori de tratat istoric par divergente: cei doi sunt un perfect produs al unor culturi diferite, în care Orientul şi Occidentul se întâlnesc fericit, în care mentalitatea medievală (dominantă încă în Ţările Române) lasă locul unei noi paradigme intelectuale, raţionaliste etc.

Ceea ce atrage atenţia, ba chiar impresionează de la bun început în studiul lui Ştefan Lemny este perfecta stăpânire a contextului istoric, cultural în care se derulează cele două destine. El pare a şti totul despre orice, nimic din ceea ce ţine de veacul al XVIII-⁠⁠lea nu pare a-⁠⁠i fi străin. De altfel, sursele la care recurge sunt extrem de bogate, adunând tot ce a apărut mai important în România, în Rusia, în Franţa, în Republica Moldova. Ca nivel al informaţiei, lucrarea aceasta depăşeşte cam tot ce s-⁠⁠a scris până acum despre Cantemireşti. În plus, metoda aceasta, de a îmbina biografia cu opera dă rezultate optime în cazul unor autori precum cei în cauză. Deşi contestată cu ceva vreme în urmă, când autorul fusese declarat mort, o asemenea metodă are avantajul de a în evidenţă logica operei, coerenţa, organicitate sa. Cel puţin în cazul lui Dimitrie Cantemir, acest lucru este extrem de important, esenţial pentru cine vrea să înţeleagă fiecare text în parte fiind raportarea sa la întreg.

Multe divergenţe biografice sunt rezolvate prin confruntarea diverselor opinii formulate în bibliografia istoriografică, altele sunt aşezate într-⁠⁠un mai amplu context care aruncă o lumină potrivită asupra lor. De pildă, atunci când intră în dispute de genealogie, Ştefan Lemny foloseşte nu doar documentele existente (puţine şi sărace, din păcate), cât şi o metodă comparatistă sugestivă: discutând despre pretenţiile lui Cantemir de a se trage din Tamerlan, el nu ezită să facă un proces de intenţie. Ce anume l-⁠⁠ar fi putut determina pe Cantemir cel ambiţios şi frustrat de originile sale modeste (era fiu de răzeş) să-⁠⁠şi fixeze un astfel de strămoş fantezist? Autorul găseşte un răspuns vizitând literatura în care hanul tătar era un erou absolut: de la o piesă a lui Marlowe, la cele semnate de Jean de Magnon ori Nicolas Rowe. Prin urmare, era vorba de un simbol al vitejiei unanim acceptat, mitizat chiar. Astfel de descinderi în istoria culturii sunt recurente în studiu. Ceea ce contribuie la o bună plasare a operei şi personalităţii lui Cantemir într-⁠⁠un cadru mai larg decât cel strict autohton.

Ştefan Lemny nu e interesat, ca istoric, doar de rolul politic al lui Cantemir, ştiind să interpreteze, când este cazul, unele opere ca manifeste politice. Or, exact aşa gândea Cantemir, după cum a demonstrat-⁠⁠o, printre alţii, Virgil Cândea. A-⁠⁠i atribui ambiţii strict estetice, o atitudine puristă, de recluziune într-⁠⁠un iluzoriu turn de fildeş înseamnă a-⁠⁠i falsifica demersurile. Ori a deturna un model intelectual valabil pentru epoca sa de la datele sale fireşti. În afara hachiţelor încurcate ale evenimentelor istorice, din care principele nu iese prea bine, sunt analizate toate operele. Sigur, interpretările sunt succinte, dar acest lucru are avantajul că permite emiterea unor verdicte clare, tranşante şi mai întotdeauna corecte. Autorul surprinde foarte bine paradoxurile operei lui Cantemir: deşi foloseşte surse dintre cele mai necanonice, de la autori antici, la alţii protestanţi, ba chiar eretici (Wissowatius), Divanul „nu se îndepărtează cu nimic de spiritul Bisericii ortodoxe”. Mai îndrăzneţ încă (dar la fel de corect), Ştefan Lemny citeşte în prima carte a principelui, în contradicţie cu unii interpreţi, un simptom pentru o întreagă tendinţă culturală a epocii: „Aceste contradicţii ne incită să considerăm Lumea şi Înţeleptul nu ca pe doi eroi aflaţi în opoziţie, ci mai curând drept două faţete ale unuia şi aceluiaşi personaj – în cazul de faţă, autorul însuşi – şi să privim în consecinţă opera ca pe un ecou oriental al crizei de conştiinţă prin care trecea continentul european la sfârşitul secolului al XVII-⁠⁠lea”. Absolut corect! De altfel, Virgil Cândea a scris un extraordinar studiu despre acest fenomen, al pătrunderii „crizei conştiinţei europene” în spaţiul est-⁠⁠european, la finele veacului în care debutează şi Cantemir. Mai departe, scrierile filosofice de tinereţe sunt rezumate foarte corect, ideile sunt puse în legătură cu altele care dominau discursul filosofic al vremii. Un spor de atenţie ar fi meritat poate Istoria ieroglifică, o carte unică în Europa începutului de secol XVIII, cel mai îndrăzneţ bestiar european, după cum mă străduiesc să demonstrez într-⁠⁠un studiu la care lucrez. Dacă ar fi fost tipărită la data conceperii sale (1705), această scriere polifonică, barocă, de o complexitate care inhibă azi ar fi putut trage după ea cultura română, fixându-⁠⁠i un model care obliga la excelenţă. Astfel, şi celelalte opere ale lui Dimitrie Cantemir sunt bine puse în lumină, rezultatul fiind portretul unui om politic luminat, cu idei îndrăzneţe, dar lipsit de şansă, dublat de un cărturar care ilustra perfect o paradigmă a eruditului care a impresionat cele mai exigente spirite ale Europei, începând cu Voltaire, continuând cu Victor Hugo şi încheind cu A. Toynbee.

Cartea este construită simetric: a doua parte îi este acordată fiului preferat al lui Dimitrie Cantemir, cel pe care el însuşi îl alesese drept urmaşul cel mai bun „în privinţa inteligenţei şi ştiinţei”. De altfel, şi pe coperta variantei în franceză este reprodus un autoportret miniatural al lui Antioh. Ca istoric, e firesc ca Ştefan Lemny să fie interesat de un atât de bun diplomat precum acesta. Altfel, faptul că îi oferă acelaşi spaţiu pe care îl acordă părintelui său nu înseamnă că, în plan cultural, cei doi sunt egali. Cu fiul destinul a fost şi mai nedrept, curmându-⁠⁠i viaţa la numai 35 de ani. O vârstă a promisiunilor pentru cei mai mulţi dintre noi. Pentru el însă, un moment de bilanţ, la care nu iese deloc rău: în afara unei cariere diplomatice, care a culminat cu rangul de ambasador al Rusiei la Londra şi la Paris, Antioh a tradus unele cărţi care au influenţat cultura rusă la vremea lor (printre care Conversaţii despre pluralitatea lumilor a lui Fontenelle a avut impactul cel mai mare). Ceea ce îl fixează însă pe Antioh în panteonul culturii ruse este faptul că, în special prin satirele sale, el marchează „începuturile versificaţiei moderne în Rusia”. Joacă, exact ca şi părintele său în cultura română, rolul unui întemeietor, al unui pionier. Biografia pe care i-⁠⁠o alcătuieşte Ştefan Lemny este de departe cea mai bună şi mai informată din câte au apărut la noi. Ea relevă un personaj fascinant, un diplomat fin, cu calităţi apreciate de toată lumea şi cu rezultate excelente în tentativa Rusiei de a fi recunoscută drept putere autocrată de marile ţări occidentale, bine înşurubat în cele mai elitiste medii culturale engleze şi franceze (are legături dacă nu de amiciţie, măcar de respect mutual cu Voltaire, Montesquieu, care îl elogiază în mod repetat), care este prieten apropiat cu celebrul tenor castrat Farinelli, frecventează saloanele literare ale epocii şi, în fine, care se ocupă exemplar de opera tatălui său. De fapt, ca să fiu cinstit, aceasta mi se pare că ar fi cel mai mare merit cultural al lui Antioh: graţie devotamentului său, numele lui Dimitrie Cantemir devine unul ilustru în Europa secolelor al XVIII-⁠⁠lea şi al XIX-⁠⁠lea. Tradusă în engleză, franceză, germană, lucrarea sa despre Imperiul Otoman (scrisă în latină) va deveni un punct de referinţă al istoriografiei europene pentru mai bine de 100 de ani. Ştefan Lemny reconstituie cu maximă acribie receptarea acestei cărţi, mergând până la amănunt. Avem de a face cu cea mai elaborată cercetare în această privinţă, mergând până la relevarea unor discuţii din Parlamentul englez în care numele lui Cantemir este folosit într-⁠⁠o dispută între Edmund Burke şi Warren Hastings. Totul este nu doar descris corect, ci raportat la un climat caracterizat de un interes special al Europei faţă de Orient.

Istoria Cantemireştilor se încheie cu trista poveste a sfârşitului acestui neam care a vrut, la începuturile lui, prin domnitorul Dimitrie Cantemir, să instaureze o dinastie, dar a sfârşit prin urmaşi nedemni de tradiţia ilustră pe care au fixat-⁠⁠o cei doi mari reprezentanţi: Dimitrie şi Antioh. E, de fapt, povestea unui neam care, în numai trei generaţii, face saltul de la rangul mărunt de răzeş la cel de ambasador al unuia dintre cele mai mari imperii europene. Dar care se stinge la numai un veac după aceea.

Cartea lui Ştefan Lemny poate fi un catalizator nu doar în cultura franceză, unde despre cei doi Cantemir se ştiu, firesc, puţine lucruri: ea a început, am impresia, să resuscite un interes susţinut pentru opera lui Cantemir tatăl şi în cultura română. Ceea ce nu e puţin lucru, dar fiind că mai avem destule datorii faţă de el: în primul rând, acela de a duce la bun sfârşit o ediţie critică, începută atât de promiţător de regretatul Virgil Cândea. Pe lângă acest imbold, Cantemireştii reprezintă cea mai bună sinteză despre Dimitrie şi Antioh Cantemir care a apărut în ultimele decenii la noi. 

Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National