Articol
 
Glosand despre moarte
Categorie articol: Lecturi
Moartea la purtător e un lung discurs despre fiinţă şi nefiinţă, despre înţelesul morţii ca viaţă şi a vieţii ca moarte. E un eseu ca un roman al propriei existenţe, descoperită în creaţiile altora.

Beneficiind de o impresionantă capacitate de a îngurgita literatura sub diferitele ei forme, aparţinând unor autori dintre cei mai diferiţi ca valoare şi vârstă, din varii spaţii geografice şi culturale, Irina Petraş are o nu mai puţin impresionantă (fascinantă în fond) capacitate de interpretare a acestora, de a face conexiuni tematice şi ideatice pe marginea lor, în excursuri eseistice care au aliura unor conspecte savant-⁠⁠⁠enciclopedice, menite a fixa, pe o axă de reflexivitate, însăşi condiţia propriei sale personalităţi creatoare, de autoare ce scrie romane exegetice (de ce nu?!) a căror substanţă (epicizată) se alcătuieşte din recompunerea într-⁠⁠⁠o nouă sistematică, inedită, a fragmentelor coloristice extrase mozaical din nenumărate alte lumi creatoare, pentru a-⁠⁠⁠şi construi din acestea propriul univers, cu nimic mai puţin original, ba chiar cu noi şi surprinzătoare deschideri asupra înţelegerii lumii, a vieţii şi a morţii în ultimă instanţă. Este ilustrativ în acest sens volumul Moartea la purtător. Stări şi cuvinte (Editura ASE, Bucureşti, 2013, Colecţia Migrene), o amplă glosă pe tema morţii, aşa cum apare aceasta tratată în câteva zeci (poate sute) de volume de critică şi istorie literară, de filosofie şi sociologie, de poezie, proză, teatru ş.a.m.d., urmărite într-⁠⁠⁠o înlănţuire conflictuală din perspectiva propriei asumări a sensului muritudinii, zice autoarea („Am inventat termenul muritudine /finitudine doar l-⁠⁠⁠am nuanţat/)” ce vrea să însemne „complexitatea destinului de muritor”, căci „Moartea intră firesc în definirea mea, o gândesc cu luciditate şi cu ceva care se poate numi seninătate. Toate întâmplările vieţii mele au altă greutate din perspectiva morţii asumate, intravitale”. Cadrul în care sunt asamblate opiniile sau dezvoltările metaforice ale diverşilor autori, privitoare la fenomenul morţii, se desemnează de la început într-⁠⁠⁠un soi de memorialistică, într-⁠⁠⁠un soi de confesiune în care Irina Petraş purcede în a-⁠⁠⁠şi contempla retrospectiv, în a-⁠⁠⁠şi mărturisi atitudinile în faţa morţii, de-⁠⁠⁠a lungul vieţii, de la copilărie („Copil fiind, ţin minte, îmi reprimam cu greu râsul – poate şi puţin isterizat de neînţelegere, de ameninţarea presimţită şi imposibil de descifrat din cauza artificiilor însoţitoare – când trecea o procesiune mortuară. În târgul meu de provincie, moartea era un eveniment la care participa toată lumea, înşirată avid de-⁠⁠⁠a lungul ultimului drum /…/ şi unii şi alţii îmi păreau de nerecunoscut. Nu mai erau vecinii mei, ci nişte marionete puse în mişcare de o forţă rea, venită din afară, care le schimonosea chipurile. Nu-⁠⁠⁠mi plac nici astăzi ceremeonialurile de nici un fel…”), din adolescenţă („În adolescenţă citeam ore în şir până când mâna sprijinită în bărbie ajungea pentru o clipă, cutremurată, tigva. O ştiam înlăuntrul meu, la pândă, răbdătoare. Tot aşa căutam în mine vârstele foarte fragede pe care le traversam”), până la maturitate („Cincizeci de ani e vârsta la care cumpăna poate fi/este desăvârşită. O parte din tine creşte în copiii tăi tineri şi puternici. Cealaltă parte e deja obosită de drum, apune dimpreună cu părinţii tăi foarte bătrâni şi tot mai fără de putere. Tu nu mai eşti nicăieri cu adevărat. Părinte şi fiu, atât. Moartea fiind o stare de spirit – nu o experienţă – şi tu fiind ceea ce te gândesc ceilalţi, cei legaţi prin sânge cu tine, vârsta de mijloc seamănă cu o sfâşiere”). Ei bine, firul acestei stări caută a-⁠⁠⁠l recunoaşte în sumedenia de lecturi pe care le face, căutându-⁠⁠⁠se, de fapt, pe sine, în jocul cu moartea al celorlalţi, al unor scriitori care şi ei vorbesc despre moarte imaginând o stare căci o experienţă le este şi lor imposibilă. Aceşti scriitori (martori/mărturisitori pentru ea) cu operele lor, se înşiră pe un fir insinuat descriptiv, într-⁠⁠⁠un comentariu analitic, în bruioane eseistice, marcând tot atâtea momente de reflexie, centrate cu evidenţă pe suportul numitorului comun care este… moartea. Se aşează astfel, într-⁠⁠⁠o ordine oarecum aleatorie, personalităţi ilustrând spaţiul gândirii universale, de la – iau la întâmplare – Jose Saramago, Ortega y Gasset, Marguerite Yoursenar, Jean Baudrillard ş.a., până la Dostoievski, Shakespeare, Freud, Paul Watzlawick, Lyall Watson, Gilbert Durand, August Comte ş.a.m.d., ori din spaţiul autohton – reţin răsfoind alert paginile – de la Eminescu, Macedonski, Blaga, D.D. Roşca, Octavian Goga, Arghezi, Bacovia ş.c.l., până la Marin Sorescu, D.R. Popescu, Emil Cioran, A.E. Baconsky, Dinu Flămând, Ioan Es. Pop, Dumitru Ţepeneag, Livius Ciocârlie etc, etc. Cartea pare astfel un amplu jurnal de lecturi aluvionate într-⁠⁠⁠un spaţiu contextual ideatic definită ce nu are nevoie de datarea lor, ci doar de o susţinere atitudinală specifică, din partea autoarei (a lectorului). Aşa, Irina Petraş reţine bunăoară, cum „se moare” în cărţile lui Rebreanu, „dar moartea este mai întotdeauna dată din afară, ca o pedeapsă pentru faptele consumate în plan social ori ca efect violent al dereglărilor din acelaşi plan”, în vreme ce la Em. Levinas „moartea înscrisă în ţesătura timpului şi viaţa ca lentă destrămare” sunt „imperceptibile, şi una, şi cealaltă, în condiţiile monotoniei cutumelor”; Ileana Mălăncioiu este „în toată poezia sa, o poetă a morţii, a descompunerii, care îşi extrage forţa indiscutabilă a rostirii poetice dintr-⁠⁠⁠o atitudine resentimentară funciară”, în vreme ce la Aura Christi „cărţile ei, fie că e vorba de versuri, de eseuri, de proză, sunt tot atâtea largi, răbdător înfrigurate, nesăbuite şi pedante exerciţii de descriere a călătoriilor repetate şi halucinante în profunzimile înalte ale fiinţei”, pe când la Marta Petreu, într-⁠⁠⁠o altă ipostază creatoare, „fiecare nouă carte e o biografie a angoasei fecunde”; citind cartea lui Ion Biberi, Thanatos, o descoperă „convenind vederii mele despre moarte”, dar şi convenind împreună cu Octavio Paz că moartea „e un accident, un fapt divers şi, în cele di urmă, un nimic. Într-⁠⁠⁠o lume de nimicuri (gadget-⁠⁠⁠uri) şi mecanisme robotizate, nu mai încape momentul înfiorat al intimităţii gândului la moarte”. Şi, totuşi, Irina Petraş e un sensibil şi profund rezoner/comentator al stării de moarte, aflată continuu într-⁠⁠⁠o prezenţă, inevitabilă, a vieţii. Textele citite îi favorizează (facilitează) astfel exprimarea (expresia) propriilor reflexii. Iar moartea nu este niciodată văzută altfel decât într-⁠⁠⁠o conlocuire (încerc să formez cuvinte după procedeul propus de domnia sa) cu viaţa, într-⁠⁠⁠un soi de pandant al ei sau, şi mai bine, într-⁠⁠⁠o continuă subsumare reciprocă pe un fir destinal al fiinţei. Aşa încât, faţeta visului devine, pentru Irina Petraş o pseudotrăire în moarte latentă, ivită din subsolurile propriei conştiinţe. Iată o posibilă… explicaţie: „Omul nu este om fiindcă se cunoaşte pe sine, ci fiindcă vrea să se cunoască în ciuda instrumentelor imperfecte. Farmecul vieţii stă în indicibil, în misterul pe care şi-⁠⁠⁠l apără împotriva oricăror chei. Literatura şi ştiinţa se umanizează prin redescoperirea umbrei, a vagului, a abia-⁠⁠⁠presimţitului. Învolburarea gândului mai presus de faptă. Visul şi fantasma coexistând paşnic cu realul şi raţionalul, ba, mai mult, legitimându-⁠⁠⁠le în ordine umană. Metafora ca speranţă”. Sondarea acestui tip de abis oniric trăit, o conduce pe autoare spre propria-⁠⁠⁠i existenţă ca metaforă în visul… aievea: „Sunt, iarăşi, în casa-⁠⁠⁠cu-⁠⁠⁠multe-⁠⁠⁠încăperi, pe care o am, e a mea, dar am uitat-⁠⁠⁠o. Aceeaşi uimire – cum am putut uita de toate aceste încăperi în aşteptare de trasee deschise spre mare, de pădurile la doi paşi, toate ale mele? (…) Fac un efort, mă întorc la uşa mare, de la intrare, să refac drumul, să încerc lecturi cu final fericit. Nu mai e casa mea. Deschid încet şi intru. Lanţ de încăperi tăcute, cu mobile elegante şi reci. Trec repede dintr-⁠⁠⁠una în cealaltă, ştiu că altceva caut (…). Privesc orizontul de o limpezime ireală, ca un geam de acvariu, trag în piept mirosul sărat şi proaspăt al mării. Se aude foşnetul palmierilor de pe mal, dar şi paşii grăbiţi, nervoşi, ai cuiva. Apare, ţăcănind din tocuri, o femeie mică, negricioasă, aspră (…) Mă aplec încet spre ea, o prind uşor de obraz şi îi şoptesc blând, degustând îndelung clipa, simţindu-⁠⁠⁠i aromele iuţi pe vârful limbii: «Îmi pare rău (…) dar stau aici cât poftesc, nu poţi să mă împiedici, fiindcă, ha, ha, eşti în visul meu, nu eşti cu adevărat… Iar aici, eu sunt stăpână!». Las la o parte frumuseţea acestei pagini de autentică proză fantastică (onirică) pentru a puncta faptul că Irina Petraş caută argumente în favoarea acestei coabitări cu moartea, în textele tuturor celorlalţi autori (citiţi) citaţi, chiar dacă aparent discursul se pierde în destule divagaţii pe marginea acelora, ca bunăoară astfel: „Moartea e o aleatorie. La certitudinea faptului de a muri răspunde incertitudinea (confortabilă – vezi personajul lui Marin Preda din Înainte de moarte) evenimentului ca atare. Ne naştem pe rând şi murim pe sărite, într-⁠⁠⁠o neorânduială salvatoare. Mors certa, hora incerta.// În fine, moartea e universală. Tot ce e viu moare. Ba, mor şi plantele şi sorii şi galaxiile. Cu toate acestea, fiecare moarte e unică «Fiecare dintre noi e primul care moare» (Eugen Ionescu). În fond, nici o teorie nu ţine cu totul locul experienţei directe, indiferent despre ce este vorba. Cu atât mai «monstruoasă» e singurătatea în cazul unui act despre care n-⁠⁠⁠a vorbit nimeni din proprie experienţă, «teoria» fiind ipoteză, imaginaţie, poveste amăgitoare”. Alteori lasă impresia că tema i-⁠⁠⁠a scăpat atenţiei concentrate şi caută a diagnostica diverse creaţii, ca într-⁠⁠⁠un soi de critică de întâmpinare. Desigur însă, nici o clipă nu scapă din vedere firul de legătură al tuturor acestor lecturi în tornadă – moartea ca existenţă intrinsec umană, pe care îşi dezvoltă propriile meditaţii: „Că morţii există doar fiindcă există viii care să-⁠⁠⁠i invoce, să le perpetueze amintirea e un adevăr câteodată stânjenitor. Atâta vreme cât nu există un «barem» clar şi răspicat al «plângerii morţilor», iar comunitatea te măsoară pe tine, supravieţuitorul, după durerea pe care o arăţi (…) Punerea sub semnul întrebării a rostului vieţii, condamnarea pe care o conţine în alb fac din moarte un catalizator. Smuls din confortul suficienţei sale, omul se priveşte, se recunoaşte, se iubeşte tocmai fiindcă e ameninţat. Numai prin violenţa cu care trăieşte întrebarea morţii poate spera eliberarea. Numai aşa poate depăşi, repet, finitudinea şi-⁠⁠⁠şi poate apăra existenţa destinală, adică rostul”. Sau, în altă parte: „Moartea e o carte, iar Viaţa, cititorul ei. Ea, Moartea, există doar prin interpretările calme ori angoasate ale acestui cititor condamnat. Sigur că am putea şi răsturna ecuaţia: Viaţa e o carte citită de gândul morţii, valorată de el. Greutatea ei, în sensul semnificaţiilor pe care le poate primi, depinde de asumarea muritudinii ca partener lucid, activ al fiecărei zile care trece”.

Moartea la purtător e un lung discurs despre fiinţă şi nefiinţă, despre înţelesul morţii ca viaţă şi a vieţii ca moarte. E un eseu ca un roman al propriei existenţe, descoperită în creaţiile altora. E o carte de exegeză în măsura în care aceasta poate fi şi proprie mărturisire de sine. În fine, e o carte obsedantă, ce te obligă la reflecţii, nu atât asupra vieţii reprezentată în artă cât asupra acesteia ca reprezentare a vieţii condusă spre moarte într-⁠⁠⁠un final existenţial (posibil) fericit. Iar fraza finală a excursului, împrumutată de la Ion Biberi, pare să fie totuşi o întrebare vizând o metafizică în care Irina Petraş se mişcă mereu cu dezinvoltură de invidiat: „Dar dacă aceste îndreptări către moarte ale tuturor formelor lumii nu sunt decât o înşelăciune a minţii ce vrea să se convingă pe sine de generalitatea destinului care o apasă?” E o întrebare ce angajează promisiunea unei alte, viitoare, descinderi eseistice, într-⁠⁠⁠un alt eseu reflexiv al Irinei Petraş, pe aceeaşi temă. 

Autor(i):  Constantin Cublesan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National