Articol
 
Eugeniu Coseriu si poetica transmoderna
Categorie articol: Lecturi
Devine tot mai limpede faptul că lingvistica integrală a lui Eugeniu Coşeriu este una pentru mileniul trei. A spus-⁠o, mai demult, un mare lingvist japonez, Takashi Kamei: „Lingvistica lui Coşeriu nu e o lingvistică din secolul al XX-⁠lea, e o lingvistică a secolului XXI.” Desigur, ea a atras atenţia specialiştilor încă în stricta contemporaneitate a savantului, pentru uzul modernităţii, pentru ca postmodernitatea, potrivnică teoriei sensului în favoarea strictei textualizări moştenite din modernism, să adopte spiritul schizoid al structuraliştilor şi semioticienilor, postulat încă pe urmele lingvisticii binare de tip langue/parole a lui Ferdinand de Saussure. Corespondentul, în planul poetologiei, a fost celebra credinţă în disjuncţia barthesiană, dar nu numai, între gradul zero al scriiturii şi abaterea de la acesta, care ar fi esenţa actului poetic. Abaterea (deviere, écart etc.) a devenit concept central în poetica modernistă, contravenind integralismului coşerian, ceea ce ar putea fi unul dintre argumentele lui Takashi Kamei de a-⁠l plasa în mileniul al treilea. Poate asta şi explică slaba receptivitate a gândirii lui Eugen Coşeriu în spaţiul românesc, dincolo de cel politic conjunctural, chiar şi după 1989, lingvistica integrală pătrunzând îndeobşte la Cluj-⁠Napoca prin mişcarea creată de Mircea Borcilă, şi la Chişinău, unde s-⁠a adaptat mai ales în contextul combaterii teoriei moldovenismului etno-⁠lingvistic. Numai că mersul gândirii ştiinţifice şi filosofice contemporane îl confirmă pe Eugeniu Coşeriu, prin holismul american, prin teoria bootstrap şi, mai ales, prin abordările de tip transdisciplinar.

Viziunea integralistă a lui Coşeriu îşi are rădăcini şi consonanţe în Platon, Aristotel, Hegel, Eminescu şi Heidegger, cel de după Kehre, al Scrisorii despre „umanism” (1946). Tocmai „integralismul” fenomenologiei hegeliene era apreciat de Eugeniu Coşeriu. Pentru Coşeriu, Platon a fost marele semănător de arhei, Aristotel fiind adevăratul său continuator, nicicum „opozantul” materialist, cum a fost văzut în istoria filosofiei. Hegel îl admira pe Aristotel ca singurul capabil să vadă universul într-⁠o scoică, ceea ce aminteşte izbitor de viziunea eminesciană a pădurii în ghindă şi a universului într-⁠o boabă de rouă. Am motive temeinice să-⁠l consider pe Eugen Coşeriu continuatorul, deopotrivă, al lui Eminescu chiar şi în ceea ce priveşte concepţia despre limbă, pe care, stricto sensu, n-⁠a preluat-⁠o de la Hegel, ci din afirmaţia preheideggeriană a poetului nostru: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-⁠un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ceea ce a fost înainte – după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea, în genere şi în amănunte, care-⁠a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-⁠a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi exotice, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”1. Aproape în aceiaşi termeni vorbeşte Heidegger despre limbă ca lăcaş al fiinţei sau casa fiinţei: „Ceea ce însă, înainte de orice «este», e fiinţa. Gândirea aduce la împlinire raportul fiinţei cu esenţa omului. (…) Această oferire constă în faptul că în gândire fiinţa vine înspre limbă. Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuieşte omul.”2 Ca şi Eminescu, Heidegger atrage atenţia asupra comportamentului de stăpâni asupra limbii, cale a degradării limbajului/fiinţei şi perspectivă de a fi refuzaţi de limbă: „Omul nu este stăpânul fiinţării. Omul este păstorul fiinţei.”3 După cum, spune Eminescu, nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul este stăpânul nostru. Nu putem decât să-⁠l păstorim. Poeţii sunt cei dintâi păstori ai limbii, ai fiinţei: „Fiinţa, ca destin ce destinează adevăr, rămâne ascunsă. Însă destinul lumii se vesteşte în poezie.”4 Ca la Hölderlin, poetul pe care-⁠l ia ca martor.

Şi Eugen Coşeriu consideră că poezia este suprema plenitudine a limbii, fără a fi o deviere de la limbajul comun sau de la cel ştiinţific de „grad zero”. Dimpotrivă, acestea sunt doar cazuri particulare ale limbajului. Heidegger laudă afirmaţia lui Aristotel că „poezia este mai adevărată decât cercetarea sistematică a fiinţării”5, recte decât istoria. Calea de a spera să ajungi la adevăr. La adevărul ascuns în limbă, precizează Coşeriu, dincolo de specializarea strictă, necesară, dar limitativă, căci „prin limitare pierdem din vedere celelalte perspective şi ajungem să considerăm că este singura viabilă, că spunem totul despre limbaj.”6

Una dintre ultimele cărţi majore ale savantului român, aflată abia acum în curs de apariţie în româneşte, la Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, în traducerea lui Eugen Munteanu şi a Aneimaria Prisăcaru, se intitulează Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica textului, având drept ţintă tocmai „esenţa limbajului poetic”. Coşeriu este solidar cu încercarea mai veche a lui Michael Riffaterre de a elimina din poetică termenul de abatere, sau, mai bine zis, de a-⁠l atribui exclusiv textului poetic. Orice text, consideră Riffaterre, nu doar cel poetic, conţine şi o „abatere” de la uzul obişnuit. Stlisticienii moderni, subliniază Coşeriu, consideră că sensul poetic este rezultatul unei abateri de la uzul obişnuit al limbajului. În realitate, orice text este purtător de sens. Cu alte cuvinte, sensul nu poate fi atribuit abaterii: „Dacă însă toate textele au sens, atunci faptul în sine al abaterii de la o normă nu poate fi, evident, purtător al sensului.”7 Eugeniu Coşeriu operează analogic cu distincţia saussuriană signifiant / signifié, funcţională la nivelul semnului lingvistic: „distingem de obicei şi în cazul semnului textual între signifiant şi signifié: semnificaţia şi desemnarea constituie împreună componenta signifiant, iar sensul, componenta signifié a semnelor textuale. / Semnele lingvistice au semnificaţii prin intermediul cărora desemnează ceva extralingvistic. Această stare de lucruri complexă reprezintă, la rândul său, la un nivel semiotic mai înalt, expresia unei unităţi de conţinut de tip superior, anume sensul.”8

Distincţia lui Coşeriu nu mai produce o fisură de tipul logicii binare în ceea ce priveşte raportul dintre text şi sens, ca în semiotica dominantă în secolul al XX-⁠lea. De aceea, el nu mai are nevoie de conceptul artificial de abatere. Recurge, mai degrabă, la un dublu referenţial pentru a ajunge la esenţa limbajului poetic. Altfel spus, el are intuiţia nivelelor de Realitate când operează cu distincţia clasică signifiant / signifié. Sensul poetic e „transversalie”, fiindcă integrează cel puţin două nivele de Realitate, pe când limbajele „specializate” operează la un singur nivel de Realitate. În limbajul ştiinţific, de pildă, dominantă e logica binară, aristotelică, în cel poetic – ajungem la terţul tainic inclus, cum ar spune Ştefan Lupaşcu şi Basarab Nicolescu. Comentând textualitatea Metamorfozei lui Kafka, Eugeniu Coşeriu integrează astfel dublul referenţial (om/gânganie): „Considerăm aşadar întregul text, cu expresia şi conţinutul său pur lingvistice, drept un vehicul pentru o «semnificaţie» de la un alt nivel, pentru «sens».”9 Consecinţa: „în texte trebuie constatat un raport semiotic dublu.”10 La un prim nivel, „semnificaţia coincide cu desemnarea”, ceea ce înlesneşte ca un text să aibă „aceeaşi semnificaţie” în limbi diferite. Luate separat, semnele lingvistice nu au nici un sens. Acesta deja apare ca translingvistic: „prin text înţelegem nu doar semnificaţia şi desemnarea elementelor lingvistice constitutive, ci, în acelaşi timp, şi ceva în plus, ceva care trimite dincolo de aceste elemente, şi anume sensul textului.”11 Trecerea integratoare prin diverse nivele de Realitate ar putea fi numită şi „deviere de la «deviere», cât şi invers.”12 Asemenea transpoziţii nu sunt legate doar de limbajul poetic („nu sunt în nici un caz ceva specific limbajului poetic”).

De aici încolo începe gândul genial, „revoluţionar” al lui Eugeniu Coşeriu, menit să schimbe fundamental poetica modernă şi s-⁠o aducă în transmodernitate. Separat de Ştefan Lupaşcu, el are intuiţia actualizării şi potenţializării în materie de sens, la care postmodernii au renunţat pentru a simplifica lucrurile. El nu mai are nevoie de concepte precum abatere sau funcţie poetică a limbajului (precum Roman Jakobson). Limbajele specializate, inclusiv cel cotidian, actualizează doar parţial potenţialităţile limbii. Propriu-⁠zis, precizează Eugeniu Coşeriu, limbajul cotidian şi cele specializate dezactualizează limbajul. Nu se ajunge niciodată la semiactualizare şi semipotenţializare, în sens lupascian, ci asistăm, deci, la o restricţionare a actualizării şi la o creştere a potenţializării. În schimb, „Toate relaţiile dintre semne, ca şi evocările corespunzătoare, apar complet actualizate în limbajul poetic.”13 Am motive să cred că prin actualizare completă Coşeriu înţelege ceea ce Lupaşcu zice prin semiactualizare şi semipotenţializare, la nivelul celei de a treia materii, cea a terţului inclus. El se apropie acum deplin de fiinţa limbii, în sens heideggerian, dar cu uneltele lingvistului, nu ale speculaţiei filosofice: „În limbajul poetic trebuie să vedem aşadar limbajul în întreaga lui funcţionalitate. Poezia – şi prin poezia înţeleg nu doar poezia, ci literatura ca artă – este locul desfăşurării depline a funcţionalităţii limbajului. Uzul poetic al limbii nu este o deviere de la uzul «normal» al limbii, ci lucrurile stau exact invers: toate celelalte modalităţi ale limbii, ca, de exemplu, limbajul cotidian sau limbajul ştiinţific (ar trebui să spunem mai bine «modul ştiinţific de a vorbi», respectiv «modul de a vorbi orientat spre latura practică») reprezintă abateri în raport cu limbajul integral, cu limbajul ca atare.”14

Aici ni se dezvăluie gândul genial coşerian. Limba este casa fiinţei, casa adevărului, iar poetul – păstor peste întreaga turmă. Poetul este ridicat astfel pe cea mai înaltă treaptă a rostirii umane. A pretinde că nu avem nevoie de poeţi (opinie curentă) înseamnă a pretinde că nu avem nevoie de limbă, a ieşi din cultură şi din civilizaţie. Ceea ce pare să se întâmple cu omul postmodern, ca triumf al lui Zombi, cum ar spune Alain Finkielkraut. Poetica modernă şi cea postmodernă au pretins că important e cum spui, nu ce spui. Fals. Cum ascunde doar rafinamentul a ce spui. Coşeriu îi dă dreptate lui Eminescu: „E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune”: „Toate acestea trebuie înţelese mai degrabă în alt sens, şi anume în insistenţa asupra a ceea ce se spune în limba însăşi, acolo unde semnele nu sunt utilizate doar ca simple instrumente pentru a desemna ceva diferit, ci apar aşa cum sunt ele în realitate, în realizarea deplină a tuturor posibilităţilor lor funcţionale.”15

A te lăsa, eminescian, în deplină stăpânire a limbii, nu a te erija în stăpânul ei. Acesta este semnul marilor poeţi. 

1. M. Eminescu, Opere, XV. Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 98.
2. Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, traducere şi note introductive, de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Editura Politică, Bucureşti, 1988, p. 297. 3. Ibidem, p. 322.
4. Ibidem, p. 320.
5. Ibidem, p. 341.
6. Vezi interviul acordat lui Constantin Severin cu prilejul colocviului Internaţional de Ştiinţele Limbajului, organizat de Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, în octombrie 2001.
7. Eugeniu Coşeriu, Despre esenţa limbajului poetic, în „Convorbiri literare”, serie nouă, nr. 4 (208), aprilie 2013, pp. 30-⁠31.
8. Ibidem, p. 28.
9. Ibidem, p. 29.
10. Ibidem.
11. Ibidem, p. 30.
12. Ibidem, p. 31.
13. Ibidem.
14. Ibidem, p. 32.
15. Ibidem.

Autor(i):  Theodor Codreanu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National