Articol
 
Orientul poetilor si Orientul mintii
Categorie articol: Lecturi
Concentrarea tematică are şi darul să evite înecarea exerciţiului hermeneutic în multitudinea Orienturilor imaginaţiei romantice, prin structurarea materialului imaginar pe un vector geografic şi pe o dimensiune rezervată figurilor orientale.

„E ste necesar un amestec de spaţiu şi de timp, de pseudoadevăr şi de falsă certitudine, de nenumărate detalii şi de perspective extrem de vaste. Astfel se înfăţişează Orientul minţii.” În această reflecţie a lui Paul Valéry ancorează metodologic şi sensibil incursiunea comparativă în proiecţia lirică romantică a Orientului din ultimul volum semnat de Cătălin Ghiţă, Orientul Europei romantice. Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză şi română, apărut în 2013 la Editura Tracus Arte din Bucureşti, o cuceritoare exegeză (neo)tematică, distanţată programatic de implicaţiile ideologice şi de controversele imagologiei clasice, guvernată în schimb de supleţe hermeneutică, de selectivitatea simetrică a operelor analizate (patru autori din literatura engleză, patru autori din literatura franceză şi patru autori din literatura română) şi de un echilibrat amestec de erudiţie şi decomplexare.

Repudiind din start sanctificările terminologice, Cătălin Ghiţă dezbate în cel dintâi capitol al volumului său, Tentativă de circumscriere teoretică, ramificaţiile teoretice, aplicaţiile abuzive şi vulnerabilităţile „orientalismului” lui Edward W. Said, şi optează pentru deschiderea metaforică şi neînregimentarea ideologică a „interesului pentru Orient” manifestat de romantici, mai cu seamă când aceştia sunt Samuel Taylor Coleridge, Robert Southey, George Gordon Byron, Percy Bysshe Shelley, Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny, Victor Hugo, Alfred de Musset, Ion Heliade-⁠Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu. De altfel, în intricata disecţie exegetică a orientalismului, implicaţiile ideologice ale literaturii revin obsesiv şi coagulează un reper fundamental în abordarea critică a autorului, care, deşi citează opinia radicală a lui Harold Bloom („A citi în serviciul unei ideologii înseamnă, în opinia mea, a nu citi deloc”), pledează „pentru o poziţie de echilibru între autonomia esteticului de sorginte modernistă [...] şi radicalismul ideologizant postmodern”, compatibilă cu universul interesului romantic pentru spaţiul oriental. Ivită în siajul unei iminente crize a imaginarului european, fascinaţia romanticilor pentru varietatea reprezentărilor culturale orientale este încurajată de posibilitatea documentării. În secolul al XIX-⁠lea, cărţile, articolele şi călătoriile în Orient furnizează constant informaţii, infuzează imaginarul poetic, iar imaginaţia romantică se converteşte „în mediator cultural, în vehicul liric, apt de a genera punţi de comunicare între familiar şi străin, între aproape şi departe”, metamorfozele acestui proces fiind sistematizate de autor în compania unor nume mari din domeniu – Raymond Schwab, Colette La Yaouanc, J.J. Clarke. Însă atenţia acordată aspectului documentar nu monopolizează producţiile lirice romantice consacrate Orientului, ingrediente esenţiale ale acestora fiind divertismentul, funcţia compensatorie şi raţiunile estetice.

Arheologia „interesului pentru Orient” conduce la tratarea unui cuplu terminologic de la originea fenomenului, alteritate – exotism, rafinat de un termen terţ de extracţie franceză, l’ailleurs (altundeva). Delimitarea filosofică a alterităţii survolează abordarea contextuală a lui Platon şi Aristotel, semnalează limitele teoriilor lui Husserl şi Heidegger şi aprofundează compatibilitatea ideilor lui Lévinas cu exerciţiul hermeutic literar, Cătălin Ghiţă constatând că cel puţin două dintre aceste idei se aplică eului creator romantic, sedus de alteritate: „dorinţa metafizică şi postularea unui «celălalt» metafizic, a cărui alcătuire ontologică radical diferită transcende orice cicumscriere pur raţională”. Tabloul conceptual al alterităţii înglobează emergenţa ei în teoria literară prin nuanţatele dezvoltări ale raportului dintre „sine” şi „celălalt” în lucrările lui Tzvetan Todorov şi Rahul Krishna Gairola, pas suficient pentru abordarea unei diferenţe spaţiale paralele („de acasă” – „de departe”) care transcrie atracţia sensibilităţii romantice pentru exotism. Autorul antrenează în lectura alterităţii ca exotism o impecabilă armătură critică, din care fac parte cercetări recente, cum este Alterity and Narrative: Stories and the Negotiation of Western Identities a lui Kathleen Glenister Roberts sau The New Princeton Encyclopedia of Poetry and Poetics, dar şi concepţii clasice asupra exoticului, precum cea construită în incitantele eseuri ale lui Victor Segalen, citite prin ochiul atent al lui Tzvetan Todorov. Lor li se adaugă două lucrări dedicate exotismului romantic, una aparţinându-⁠I lui Pierre Jourda (L’Exotisme dans la littérature française depuis Chateaubriand), cealaltă lui Henry H.H. Remak (Exoticism in Romanticism).

Întregul aparat teoretic etalat cu rigoare în prima secţiune a volumului îl conduce pe Cătălin Ghiţă înspre o abordare conceptuală proprie, sistematică şi nuanţată, oferită prudent ca ipoteză de lucru, prin care el redefineşte şi clasifică termenii de mai sus, sfârşind într-⁠o interpretare a alterităţii „ca expresie a pasiunii pentru exotism”, tradusă la nivel textual, „în preferinţa eului producător pentru anumite modele de organizare a materiei lirice”, esenţiale în excursul (neo)tematic al volumului. De altfel, concentrarea tematică are şi darul să evite înecarea exerciţiului hermeneutic în multitudinea Orienturilor imaginaţiei romantice, prin structurarea materialului imaginar pe un vector geografic şi pe o dimensiune rezervată figurilor orientale.

Construită pe logica binarităţii natural – artificial, geografia orientală din poezia romantică ocupă secţiunea secundă a volumului, Estetica spaţiului oriental. Personalizată, fascinaţia orientală a romanticilor poate viza luxurianţa, supraîncărcarea spaţiului, preaplinul, elemente valorificate pe coordonata senzorialului (a emoţiilor), dar şi austeritatea, deşertul, spaţiul gol, elemente valorificate pe coordonata spiritualului (a intelectului), coordonate ale imaginarului în funcţie de care se organizează şi motivele literare analizate de autor: tablourile de ansamblu, deşertul, grădina, acvaticul şi fauna (subsumate naturalului), ruinele, locuinţa şi oraşul (produse antropice, artificiale). Rigoarea inventarului acestor motive este dublată pe tot parcursul discursului de o hermeneutică fină, atentă la racordurile tematice şi la extrapolările teoretice. Astfel, tablourile de ansamblu dinamice, generate graţie pretextului călătoriei, sunt urmărite la nivel poietic, la palierul toposului, la cel al tropilor, o atenţie aparte consacrându-⁠se acordurilor dintre geografia descrisă şi starea de spirit a eului creator, fie că este vorba despre cât se poate de serioasa incursiune lirică a lui Shelley (Alastor; or the Spirit of Solitude) într-⁠un Orient „îndepărtat şi misterios, perceput ca spaţiu al alterităţii seducătoare, acomodând potenţe revelatorii şi spiritualizare vitală”, fie că se are în vedere umorul difuz al călătoriei lirice din Le Cédre (din ciclul La Légende des Siécles, semnat de Hugo). Simetric, tablourile de ansamblu statice, obţinute prin tehnica panoramării, sunt urmărite în creaţia lirică a lui Lamartine, de Vigny, Bolintineanu şi Eminescu.

Încărcătura expresivă a deşertului, percutanţa sa în sfera psihologică, ontologică sau religioasă dobândeşte adâncime spirituală în lirica romantică franceză, în vreme ce contraponderea sa vegetală, grădina (profană şi sacră), pare a fi apanajul romanticilor englezi şi români, autorul observând că „grădinile orientale ale romanticilor sunt anticamera pe care imaginarul lor o proiectează în aşteptarea revelaţiei depline, aptă de a desecretiza deja intuitul continuum emoţional dintre planul imanent, circumscris erotic, şi cel transcendent, circumscris mistic”.

Martor al construcţiei identitare, mediu metamorfotic spiritual sau strict fizic, acvaticul, urmărit în lirica lui Byron şi în cea a lui Bolintineanu, deschide calea nu spre elementul asociat tradiţional cu el, flora, ci spre dublul său biologic, fauna, fabulos tradusă de lirica lui Hugo. În contrapartidă, regimul artificialului transformă ruinele într-⁠un spaţiu oriental privilegiat de lirica ro­mantică, Shelley şi Southey, Lamartine, Bolintineanu şi Eminescu reactivând deseori în tonalităţi tragice dialogul cu trecutul, în vreme ce creaţiile arhitecturale orientale intacte, locuinţa şi oraşul, sunt asimilate unei materialităţi supraîncărcate, pu­ternic investite senzual (locuinţa), marcate de glorie sau de agresivitate (oraşul).

Trecând din sfera geografiei în cea a personajelor, a treia parte a volumului, Poetica figurilor orientale, se construieşte subtil pe diada ontologică din poezia romantică (dihotomiile conceptuale fiind un alt reflex al obsesiei autorului pentru simetrie): portretistica antropică (colectivitatea, cuplul, femeia, artistul, intercesorul spiritual, Evreul Rătăcitor, războinicul, tiranul şi antieroul) şi iconografia non-⁠antropică (zeii, monştrii şi spiritele). Entuziasmaţi de diversitatea şi de mărcile exotice ale figurilor orientale, poeţii romantici, în opoziţie cu savanţii epocii lor, conturează, la palierul evidenţelor, o imagine favorabilă a acestor alterităţi, translată subtil într-⁠un exerciţiu autoscopic, într-⁠o (auto)distribuţie compensativă. Acestui impuls necesar îi corespunde plasarea cuplul oriental într-⁠un decor exotic, departe de perimetrul european, în care actantul masculin se configurează cel mai adesea ca o prelungire a eului liric, deşi elementul „care solicită în cel mai înalt grad imaginaţia eului producător” este femeia, probabil cea mai fascinată figură orientală – şi cea mai productivă în ordinea reprezentării textuale.

În spectrul spiritualului, artistul este unul dintre cei aleşi (în general, figuri masculine, o excepţie fiind Şeherezada eminesciană); un altul, profund compensator în contextul despiritualizării europene, este intercesorul spiritual (profetul, dervişul, muftiul, vizionarul, vrăjitorul), negociator între imanent şi transcendent. Din aceeaşi sferă religioasă se desprinde şi Ahasverus, Evreul Rătăcitor, figură damnată extrem de seducătoare pentru „exoţii” romantici. Deseori ancorate în idealuri înalte şi în frustrări socio-⁠politice cât se poate de terestre, dubletul războinic – tiran şi figura antieroului romantic încheie seria portretelor antropice din cartea universitarului craiovean. Cultivarea alterităţii orientale se radicalizează odată cu intrarea în scenă a zeităţilor Orientului, lirica romantică înlocuind parţial convenţionalismul cadrului creştin.

Umorul subtil pigmentează pe alocuri bătăliile teoretice ale lui Cătălin Ghiţă cu exegeza „sanctificată” a orientalismului şi pune în valoare multe dintre descoperirile sale hermeneutice aplicate. El marchează apăsat şi pedagogia parabolică a volumului, conferă savoare autocriticii sale preventive, contrabalansând prin detaşare morga unei cercetări de acut interes şi astăzi. 

 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National