Articol
 
Provizorat permanent
Categorie articol: Lecturi
Deşi e limpede că Provizorat este o carte bună, nu aş spune că ea este cea mai reuşită operă a autoarei. În mod evident, noul roman trebuie citit în siajul mai vechilor cărţi, în special în cel al Dimineţii pierdute.

Gabriela Adameşteanu era, în 1990, un nume de mult impus ca o certitudine a prozei contemporane, în special datorită romanului Dimineaţă pierdută. Ani buni după revoluţie, autoarea a părut câştigată cu totul de publicistică, până când, în 2003, a revenit cu romanul Întâlnirea, care rescria o nuvelă mai veche. Oricum, ceea ce se putea remarca imediat era faptul că imaginaţia scriitoarei părea să fi rămas imună la noile realităţi ale tranziţiei, întorcându-⁠se către acelaşi trecut care a marcat categoric şi epoca tulbure care i-⁠a urmat. După cum vom vedea, şi cea mai recentă carte a Gabrielei Adameşteanu, Provizorat (reeditată acum la Polirom), tot către viaţa privată sub comunism se orientează, fiind o continuare a romanului Drumul egal al fiecărei zile; de unde trag concluzia că pentru scriitoare este o datorie de onoare, de conştiinţă chiar să încerce să problematizeze situarea individului într-⁠o istorie ostilă.

Primul lucru care îţi vine în minte, încă de la primele pagini ale romanului, este că nu există, în ciuda distanţei temporale dintre ele, nici o ruptură între cărţile autoarei. Ele par a fi scrise într-⁠o perfectă înlănţuire, de parcă şi contextul în care au apărut a fost unul egal cu sine, nefracturat de nici un şoc istoric. Nu numai că personajul principal al recentei cărţi este Letiţia Arcan, eroina primului roman al scriitoarei, acum maturizată, dar şi tematic, şi compoziţional Provizoratul prelungeşte Dimineaţa pierdută. Aceeaşi buclă deschisă către trecutul care apa­să sau chiar condamnă, aceeaşi etajare a destinelor paralele, dar care se infuenţează reciproc, aceeaşi obsesie a genealogiilor problematice şi a implicaţiilor politice care dau în vileag nebunia unui veac capabil să aglomereze într-⁠o singură viaţă de om atâtea experienţe divergente, imposibil de testat una după alta ori chiar simultan, în vremuri normale. Ceea ce aduce nou acest recent roman este o altă perspectivă, una dată în vileag, a unui narator extrem de reticent în a-⁠şi trăda prezenţa în spaţiul ficţiunii, care regizează foarte abil momentele epicului din perspectiva prezentului postcomunist, şi care are, prin urmare, posibilitatea de a observa absurdul unei lumi în care individului i se răpeşte dreptul la normalitate. Nu în ultimul rând, romanul acesta pune în pagină, cu o artă a discreţiei foarte subtilă, cazul devenirii, sub presiunea ideologiei, dar şi a spaimei generalizate, a omului nou, obişnuit, ca în Orwell, una să gândească şi alta să spună, să citească adevărul dincolo de aparenţe, să fie suspicios şi să interpreteze permanent prezentul prin prisma trecutului.

Este cazul lui Sorin Olaru, un fruntaş funcţionar, propagandist apreciat şi chiar un turnător care are conştiinţa împăcată. Inteligent, reţinut, cuminte, politicos până la pedanterie, ambiţios pe cât de timid pare, acesta pare a avea toate atuurile pentru a reuşi în minunata lume nouă a anilor ’70. Singura încălcare a „eticii comuniste” este faptul că, deşi băiat cuminte, locuind încă împreună cu mama sa, el are o amantă. Nimeni alta decât Letiţia Arcan, scriitoare debutantă, visătoare, indolentă, dezamăgită de indiferenţa şi brutalitatea soţului, care îşi caută refugiul în braţele grijuliului său coleg, la care o atrage nu atât masculinitatea ori personalitatea puternică, cât capacitatea sa de a i se dedica, de a o adora. E o relaţie confortabilă, lipsită de obligaţii.

Aparent, am avea de a face cu romanul unui adulter, păstrat, cum altfel?, secret, căci morala comunistă nu ar fi admis astfel de derapaje de comportament. Sigur, o mare parte a cărţii este ocupată de povestea acestei iubiri ilicite, consumate săptămânal în apartamentul unui amic generos, a acestei „dragoste de la 9,30 la 13, 30”, cum notează Letiţia în carnetul său. Doar că, în afara unei tacticoase gimnastici sexuale reciproc avantajoase, cei doi mai şi discută în patul străin, ca la Camil Petrescu, însă nu filosofie, ci istorie, istorie recentă. Alte vremuri, alte interese: Camil miza pe „dosarul de existenţă”; în Provizorat, se derulează în faţa cititorului ceea ce Gabriela Adameşteanu numeşte inspirat, şarjând limbajul lemnos al epocii, „dosarele de familie”, de care depind carierele celor doi. Aflăm, astfel, că Letiţia Arcan este urmaşa unei familii cu multe bube în cap, familia Branea, care a dat miniştri, primari legionari, oameni politici care au aderat la legionarism din patriotism ori din bună credinţă, dintre care cam toţi au pierit în puşcăriile comuniste. Deloc întâmplător, de unul din unchii săi fusese amorezată, în tinereţe, mama adoptivă a lui Sorin. Părinţii naturali ai acestuia, Sorana şi, probabil, Vasi Stamatiu sunt legionari înrăiţi, mândri să moară pentru cauza Legiunii. Ceea ce se şi petrece cu Sorana, în timp ce prezumtivul tată reuşeşte să fugă din ţară. Adoptat de Nelly şi Virgil Olaru (coleg la Şcoala Militară cu Zelea Codreanu), sora, respectiv cumnatul nenorocitei care moare violată şi torturată în temniţele comuniste, Sorin creşte în totală ignoranţă faţă de acest trecut, care nu îi aparţine, dar care nu are cum să nu-⁠l afecteze. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Letiţia. Şi totuşi, deşi ignoranţi pentru o bună vreme, aceştia nu reuşesc să se scuture cu totul de această povară.

Mai mult decât prin pasiunea arzătoare, mai mult decât prin atracţia erotică, cei doi amanţi sunt uniţi prin acest trecut comun. Destinelor acestora le corespund, în trecutul ascuns cu atâta grijă, destinele familiilor lor, legate nu doar prin păcate politice capitale, ci şi prin apartenenţă la o lume nobilă şi decentă, care mai păstra sentimentul demnităţii. Aş spune chiar că întâlnirea celor două personaje nu reprezintă partea cea mai consistentă a romanului: greutatea acestuia aparţine trecutului, nu prezentului. De aceea, cartea Gabrielei Adameşteanu are ceva din atmosfera apăsătoare a tragediilor greceşti: eroii par să fie, fără s-⁠o ştie, dar fără să se poată eschiva, victimele sigure ale unui blestem care apasă asupra întregului neam, din cauza unui păcat al strămoşilor. Ei sunt vinovaţii fără vină, doar că de data aceasta rolul implacabilului destin este luat de ideologia comunistă şi de etica sa exclusivistă, care îl face să nu ierte, până la a şaptea spiţă, ca în Vechiul Testament, păcatul de a te fi situat, întâmplător, în cealaltă tabără. De aceea, uneori chiar ai impresia că acest adulter este un simplu pretext, un alibi pentru autoare pentru a putea să se întoarcă către un trecut care intră în contradicţie cu prezentul comunist asupra căruia aruncă noi lumini şi mai ales umbre. Prin urmare, nu avem de a face cu un roman de dragoste ori cu unul despre infernul vieţii casnice (cu toate că nici aceste aspecte nu lipsesc), ci cu unul al presiunii istoriei asupra destinului oamenilor. Aceasta este marea temă a cărţii: fără a putea schimba nimic din datele propriei condiţii, eroii sunt nevoiţi să supravieţuiască într-⁠o lume ostilă celor ca ei.

Pentru ca totul să se rotunjească, viaţa cotidiană în comunism este refăcută de autoare cu maximă atenţie la detalii. Şi, totuşi, eu unul aş citi acest roman nu ca pe unul de un realism neiertător, precis, ci ca pe un fel de parabolă neagră. Personajele, chiar dacă sunt convingătoare şi nu par fantoşe schiţate demonstrativ, au şi ceva generic. E limpede că nu avem de a face cu un caz izolat, că Letiţia şi Sorin nu sunt victime singulare ale unui trecut pe care, deşi l-⁠a radiat şi l-⁠a înlocuit cu unul convenabil, noul sistem comunist nu îl poate uita şi mai ales nu îl poate ierta. Deloc întâmplător, atmosfera oficială în care cei doi îşi duc vieţile publice este una de contrautopie: cei doi lucrează într-⁠o instituţie care dirijează cultura, publicaţiile, care controlează, de fapt, tot ce se tipăreşte din punct de vedere ideologic şi care pregăteşte, în acest sens, un Tratat care să fie Alfa şi Omega (sau Biblia) ideologiei comuniste. Locul lor de muncă este denumit Clădirea. Un fel de Minister al Adevărului în domeniul culturii. Sigur, dincolo de denumirea ameninţătoare, se recunoaşte cu uşurinţă Casa Scânteii. Şi totuşi, asta nu face ca lucrurile să piardă din forţa de sugestie. Abilitatea Gabrielei Adameşteanu este de a face să se întâlnească în acest prezent uniformizat toate firele care pornesc din acel întunecat şi secretizat trecut: nu numai că Sorin şi Letiţia se iubesc în adâncă ilegalitate, fără să aibă, iniţial, habar de trecutul lor comun, dar asupra Clădirii supraveghează un maior de securitate, Vistig, care participase la violarea şi uciderea Soranei, mama naturală a lui Sorin. În plus, acolo lucrează şi evreul Harry Fischer, urmaşul unei familii prospere de negustori, pe care Traian Branea, unchiul Letiţiei, îi adăpostise la moşia sa şi îi protejase astfel de furia antisemită a anilor ’30. Nici reţeaua de relaţii ascunse şi de compromisuri sexuale ori politice, menite să ascundă tot trecutul ştabilor comunişti nu este mai puţin complicată decât această plasă de destine care se condiţionează reciproc şi se întâlnesc simbolic în această sumbră Clădire, care devine simbolul unei lumi în care nimic nu mai este sigur, ci totul este provizoriu. Ce se întâmplă cu urmaşii unor oameni cărora nu le-⁠a fost străin nimic din ceea ce istoria le-⁠a oferit, dar care nu şi-⁠au pierdut, odată cu impunerea comunismului, simţul demnităţii? În primul rând, ei au fost crescuţi în cultul ignoranţei salvatoare, neglijându-⁠şi trecutul familiilor, negându-⁠şi, nu doar în fişa de cadre, ci şi în viaţa particulară, tradiţia, retezându-⁠şi rădăcinile. Este condiţia obligatorie pentru a putea supravieţui în acest provizorat care reduce viaţa, chiar în aspectele sale intime, la un stas deplorabil. Sorin şi Letiţia au deprins arta supravieţuirii, a compromisului tacit, a vieţii duble. Ei socotesc că fac pate dintr-⁠o „generaţie mai norocoasă”, care a avut norocul să nu suporte ororile primilor ani din comunism. Şi totuşi, ei au însămânţată în fibra lor nervoasă spaima că oricând ceva li s-⁠ar putea întâmpla; de aici anxietatea, nesiguranţa permanentă, sentimentul că totul este provizoriu. Singurul lucru care îi mai echilibrează este speranţa în ceva definitiv. Letiţia găseşte o compensaţie în cariera sa de scriitoare abia debutată, publicată, cu poză mare, în principala revistă literară şi cu o carte acceptată în planul editorial (chiar dacă însemnările sale din carnetul ascuns sub saltea sunt cam siropoase, cam „sensibile” şi nu mă conving). Ea are intenţia de a transforma totul într-⁠un roman şi de a răscumpăra astfel umilinţele vieţii de zi cu zi. Doar că avortul iminent cu care se pricopseşte în urma adulterului prelungit pare a da o notă de derizoriu până şi acestei nişe de normalitate care îi mai rămăsese. Sorin, dimpotrivă, şi-⁠a antrenat un simţ excesiv al versatilităţii şi, propagandist conştiincios, acceptă şi să semneze unele rapoarte către Securitate. Supremă ironie a sistemului, el este trimis să tragă de limbă un savant german cu o ascunsă identitate românească, care se dovedeşte a fi tatăl său natural şi care îşi găseşte şi moartea în urma unui atac cerebral cauzat, cel mai probabil, de tracasările ofiţerilor securişti care acţionau în urma raportului său. Nu e cinism, ci inconştienţă: Sorin participă, fără să-⁠şi dea seama, la un rău ale cărui proporţii nu le controlează: „el, care nu voia să facă decât bine, reuşise să facă numai rău celor de care se apropiase”.

Astfel stând lucrurile, nu pot evita să mă întreb: chiar este generaţia lui Sorin şi a Letiţiei una privilegiată? Desigur că nu. Dacă nu mai suportă direct torturile comuniste, ei ştiu că acestea nu sunt imposibile şi trăiesc cu spaima că şi puţinul care li s-⁠a îngăduit este permanent ameninţat. E asta o fericire mai mare? În plus, spre deosebire de părinţii lor, le lipseşte demnitatea, le lipsesc reperele morale; ei au devenit sau sunt pe cale să devină oameni noi, cei care au fost obligaţi să supravieţuiască cu orice preţ, cei care au căpătat o psihologie a ameninţatului. Romanul Gabrielei Adameşteanu este o lecţie despre ce a însemnat jumătatea de veac ce a stat sub semnul comunismului, despre cum a schimonosit acesta fiinţa umană.

Deşi e limpede că Provizorat este o carte bună, nu aş spune că ea este cea mai reuşită operă a autoarei. În mod evident, noul roman trebuie citit în siajul mai vechilor cărţi, în special în cel al Dimineţii pierdute. 

Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National