Articol
 
Un impas literar
Categorie articol: Lecturi
Un impas literar nu doar românesc, dar şi european (ceea ce înseamnă „automat” aproape şi planetar…), din pricină de postmodernism? Nu putem privi atât de globalist şi uniformizant, din păcate, poate: am împărţi o comodă şi izbăvitoare vină planetară. Pe undeva, nu pe la noi, postmodernismul a venit ca urmare firească a postmodernităţii. Noi continuăm să împrumutăm forme în care turnăm, în fond, ce avem.

Avem, în lume, cetatea, casa culturii, a creaţiei artistice, mari împotriviri şi trainice nepotriveli privind sentimentul şi fapta admiraţiei. Există felurite moduri, cele mai multe neliniştite, de a (nu) o exercita. Între ele, dacă ar fi să mă amestec o clipă, aş vedea câteva: autoapreciativ, dirijată spre un ce folositor, slobodă ori constrânsă, ba chiar retezând-⁠⁠o de la primul simptom al naşterii, cu maturitatea sceptică a celebrei interdicţii şi promisiuni Nil admirari… E oare suportabil să nu te expui aplauzelor? Te poţi sustrage constant de la a admira, a fi cu mirare sau cu uimire? Poţi fi depăşit şi totuşi atras, dus şi sedus. Stare recunoscută sau ascunsă, după bune sau rele necesităţi. Desprind câteva categorii umane asupra cărora se revarsă sau nu admiraţia: morţii, viii, cei de pe-⁠⁠aproape, îndepărtaţii, uitaţii, necunoscuţii. Natural şi fără ruşine, cred că ar trebui să admirăm, ori dimpotrivă, cu aceleaşi criterii. Acela central fiind convingerea crudă şi dată-⁠⁠n vileag. E absurdă, dar intens practicată, negocierea admiraţiei. Ca orice marfă, şi admiraţia este speculată. Sunt tot soiul de excese în declanşarea confinităţii, ca şi în afirmarea separării. Începând de la a merge pe calea că morţii se duc cu morţii iar viii rămân cu viii. Aşa se petrece că pentru mulţi dintre cei încă vii, morţii devin tot mai morţi. Iar viii ajung, de bună seamă, tot mai vii. Până într-⁠⁠atât că ei nici n-⁠⁠ar mai fi deloc muritori. Efluvii encomiastice tind să sufoce viii metamorfozaţi în mari făclii şi împlinitori de zdravene dorinţe. Nu sunt lepădaţi nici morţii cei iluştri, cu zestre rămasă consistentă, oricât de împărţită. E detestată moartea, dar nu şi mortul care a lăsat umbră largă sau urmă adâncă. Marţial, pe când era în viaţă, îi vorbeşte unui astfel de interesat: „Poeţii vechi, spui tu, scriau mai bine,/ N-⁠⁠admiri decât pe cei ce-⁠⁠n moarte zac./ Eu nu vreau să mor, oricât aş ţine,/ Vecerra dragă, doar să-⁠⁠ţi fiu pe plac.” (Trad. de Tudor Măinescu). Probabil că şi el trăia în creaţie, în aceea a minţii umane. Ne îndoim cu greutate de încredinţarea că, pe un plan istoric mare, să spunem milenar, arta scrisului, apropiată nouă, este ca şi cea a scenei. Adică perdantă. Şansa conservării aparţine travestiului, traducerii, „trădării”. Ceea ce nu înseamnă şi o obligatorie depresie, o prăbuşire din (in)vocaţia creatoare. Pasăm, nu cu nepăsare, ce aparţine istoriei şi acumulărilor ei creatoare. Procedăm în expresie critică ori polemică ori pamfletară. Ne dovedim ori ne punem etichete.

Puţin probabil, ba chiar neverosimil, să existe epoci integral negre ori albe. Istoria poate fi orice, în sens falacios, nu şi un joc de-⁠⁠a alba-⁠⁠neagra. Există epoci variabil constrângătoare ori libere. Istoria nu e omogenă. Fiind fragmentată, ea se revizuieşte. Fiecare domeniu atinge epoci de autonomie. Trăim acum una, să n-⁠⁠o pierdem… Asta se poate, ca cei care ştiu să traseze realitatea să o facă cu mână prea moale sau prea tare ori doar tremurată. Să simuleze măsura adevărată. Să încerce să câştige neonest. Ignorând faptul că în vremurile libere, lipsa libertăţii ajunge semnul deplin al prostiei. Minciuna, o ştim, are contexte, conjuncturi: este „legală”, generaţională, de grup ori gaşcă, pur personală. Se pare că nu mai gândim azi că viaţa e scurtă iar arta lungă. Da, dar arta e relativ lungă, şi încă mai mult dacă o raportăm la toţi cei care o exersează cu felurite scopuri şi iluzii. Cu rele şi cu bune, istoria prezintă un anumit curs, implicând şi un anumit discurs, fixând până la nu­anţare epocile. Dacă valori supreme apun după nici un secol, cum te mai poţi bucura de gloriola din timpul vieţii şi nu îmbrăţişezi depresia deopotrivă în opera vieţii şi-⁠⁠n viaţa operei? (Dacă istoria s-⁠⁠ar face şi scrie cu dacă, deci contrafactual, ceea ce se mai încearcă… Valorile respectate de decenii sau secole ar înţelege să fie ele însele, ajungând altfel de valori. Chiar biologic, organic, ne transformăm în funcţie de capacitatea şi circumstanţa opţionale. Am fi putut, chiar fizic, să arătăm în nenumărate feluri.) În istorie, nici cea mai rea politică n-⁠⁠a înfrânt arta în ansamblul şi în esenţa ei. Parţial, da, s-⁠⁠au produs alterări, demisii creatoare. Libertatea nu dă talent nici măcar pe cartelă. Constrângerea nu ia cu japca talentul, pentru că nu ajunge totală. Încă nu s-⁠⁠au găsit mijloace de a stăpâni mintea, în orice caz nu pe aceea care nu se predă de bună voie la o existenţă silnică. Constrângerea politică şi istorică doar determină o serie de asumări opţionale. Nu vreau să uniformizez istoria, dar nici să o expun integralei diabolizări. Suntem în multe moduri supuşi încercărilor. Nu doar în creaţia ştiinţifică, tehnică, artistică, aspectele fundamentale de viaţă (temele, problemele) vor fi mereu retratate din perspectiva prezentului, a unor fiinţe mereu prezente. Dar nu temele sunt, în ordine creatoare executorie, primordiale, ci mijloacele, în cazul literaturii arta reprezentării lor, aceea individuală.

Un impas literar nu doar românesc, dar şi european (ceea ce înseamnă „automat” aproape şi planetar…), din pricină de postmodernism? Nu putem privi atât de globalist şi uniformizant, din păcate, poate: am împărţi o comodă şi izbăvitoare vină planetară. Pe undeva, nu pe la noi, postmodernismul a venit ca urmare firească a postmodernităţii. Noi continuăm să împrumutăm forme în care turnăm, în fond, ce avem. Eu nu pot pune postmodernismul şi textualismul în rând cu pornografia, decât, eventual, ca forme excentrice şi teroriste de artificializare a canonului artistic. Şi nu cred că e cazul. Ele au fost, sunt, şi minimalizate ori „exterminate”. Votez şi lu­crez pentru diversitate inteligentă în creaţie. Îndemnul de a ne continua şi împlini modernitatea, inclusiv modernismul, poate avea o foarte vie susţinere. E de reafirmat? Posibil. Oricum, modernitatea (poate şi ca postmodernism) îşi vede de cale, aş spune chiar cu metodă. Răul nostru, în forma cea mai gravă, este etic, nu estetic. Prin aceasta nu vreau să spun că la noi se atinge regulat de la sine excelenţa artistică. Spun doar că ştim mai mult decât arătăm. Şi apoi, răul moral nu este nici modern, nici postmodern. Are aceeaşi rădăcină istorică din totdeauna: dominaţia cu orice preţ. Iată, eticul rău este în fond politic. Doar forma sa rămâne etică. Nu postmodernismul a adus în cultura şi arta de la noi tot ce este mai nefast social, politic, cultural, artistic. Desigur că postmodernismul nu devine nici ceva indiscutabil, incalificabil. Întoarcerea la valorile moderniste, la canonul modernist? Dar nu-⁠⁠i putem opri pe alţii care s-⁠⁠au sensibilizat într-⁠⁠un mod pur cosmopolit, mondializaţi în aspiraţia generatoare, poate, şi de vocaţie. Şi antimodernismul, constată mai vizibil decât alţii Antoine de Compagnon, este o formă de modernism. Un modernism rezonabil, amfibo-⁠⁠logic. Aşa e logica modernismului. Lupaşcu o numeşte logica terţiului ascuns, desfiinţând dualismul şi unind contrariile. Pe un alt nivel de realitate, precizează B. Nicolescu, transdisciplinarul, operând cu logica terţiului tainic ascuns (tainic, poetico-⁠⁠teorematic). Amfi­bo-⁠⁠logicul le preexistă, fără să aştepte cuantica, vizibilitatea invizibilului. Nici n-⁠⁠am mai putea fi moderni, aşa cum suntem, azi, într-⁠⁠o vreme calificată de B. Nicolescu „mortiferă”, modernitatea e – ca (dis)curs – demagogică şi prostituată, iar ploieşteanul transdisciplinar ne indică acum calea inevitabilă: să fim cosmoderni… „Cosmodernitatea este întoarcerea modernităţii la originile ei.” (Teoreme poetice, VII, 1) Şi el refuză postmodernitatea. Spune: „plumburia postmodernitate”. Cosmodernitatea, suntem asiguraţi, ne-⁠⁠ar euforiza în masă. Nu urnim, aşa văzând, prea multe din cale, redevenind „romantici” militanţi, sacralizând trecutul „mare” şi anatemizând prezentul muribund. Să nu uităm marea creaţie a trecutului – devine poate un îndemn stenic. Dă încredere şi celei a prezentului. Modelarea prezentului de către trecut nu poate fi impusă simplist. S-⁠⁠a constatat că şi trecutul ajunge să fie remodelat de ceea ce i-⁠⁠a urmat. Actualitatea propune, dar trecutul dispune fluctuanţa valorilor. Sincronicitatea cuprinde întreaga istorie, sincronismul asumă prezentul. Un protocronism, dar critic şi nu ideologico-⁠⁠politic, real şi nu idealizant, cum nici E. Papu nu l-⁠⁠a reprezentat cu adevărat, este şi el necesar. Militanţa unilaterală echivalează cu miliţia culturală. Se întâmplă, din păcate, la noi, dincolo de polemica argumentului de maximă complexitate. Exclusivismele ne exclud de fapt pe toţi, şi subiecţii şi obiecţii lor. Polemica decade în pamflet, dar în acest fel nu poate fi substituită critica veritabilă. 
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National