Articol
 
Dialoguri cu Dan C. Mihailescu
Categorie articol: Lecturi
„Greu de întâlnit carte mai bezmetic începută, mai belaliu continuată şi mai indecis, ezitant încheiată”. În mod normal, o asemenea „recomandare” exegetică ar inhiba apetitul lectorului virtual al volumului Cartea ca destin.

Să începem cu un citat: „Greu de întâlnit carte mai bezmetic începută, mai belaliu continuată şi mai indecis, ezitant încheiată”. În mod normal, o asemenea „recomandare” exegetică ar inhiba apetitul lectorului virtual al volumului Cartea ca destin, apărut în 2013 la Editura Humanitas din Bucureşti, însă atunci când instanţa (auto)critică emitentă a sentinţei este Dan C. Mihăilescu „normalul” devine inaplicabil, generând mai degrabă reacţia adversă, de febrilă savurare a unui discurs guvernat de ludic şi de sapienţă, în care rafinamentele reflexive şi oralitatea cuceritoare se regăsesc în plăcerea construirii unor înscenări contrapunctice. Unei asemenea strategii discursive i se supune, de altfel, şi „ireverenta” apreciere de mai sus, corectată câteva pagini mai încolo printr-⁠o remarcă de atelier, menită să amendeze lipsa unui plan prestabilit pentru un volum ce adună patru ani de dialog cu Daniel Cristea-⁠Enache (receptat ca spirit incongruent într-⁠o primă fază) şi prin abrupta constatare că „întregul se susţine, [...] poate captiva (incita, intriga, agasa) diverse aşteptări”, poate inspira „continuări evocative” ale biografiei culturale a unui Dan C. Mihăilescu regrupat în final în limitele resemnat-⁠amuzate ale înţelepciunii mucalite care spune că „tot rău-⁠i spre bine”.

Dacă asentimentul interlocutorului se conturează în cuceritoarea dialectică teatrală a Postfeţei, evaluarea pozitivă a lui Daniel Cristea-⁠Enache, iniţiatorul convorbirilor, se construieşte constant, în Argument, pe admiraţia sa faţă de raritatea conjuncţiei dintre „intelectualul strălucit” şi „omul deosebit” Dan C. Mihăilescu, pe care de altfel îl hărţuieşte sistematic, într-⁠un dialog viu, despre lumea literară, dar şi despre social, despre cărţi şi despre oameni. Conştient de registrul diferenţelor mai mult sau mai puţin incompatibile dintre el şi Dan C. Mihăilescu, tânărul critic valorifică premeditat zonele de tensiune, pentru a adăuga noi straturi inedite la profilul „Scriitorincului”, şi se lasă cucerit, ca şi în cazul dialogurilor realizate cu Octavian Paler, de charisma pedagogică a subiectului său.

Cea dintâi provocare lansată de Daniel Cristea-⁠Enache reprezintă o tentativă de amortizare a diferenţelor, prin asumarea unei glisări ideologice spre un „centru ideal”, niţel îndepărtat de dreapta cu care simpatizează interlocutorul său, însă miza esenţială a recentrării vizează delimitarea perimetrului de dialog dintre doi oameni cu convingeri ideologice şi politice diferite. În spaţiul ofertant al repoziţionării, Dan C. Mihăilescu îşi mărturiseşte aparent dezarmat, într-⁠un amestec de autoironie şi tandreţe, panoplia anxietăţilor cu care a abordat proiectul acestui volum, animând narativ o dinamică motivaţională ce evoluează de la modestie la impulsuri proiective, trece apoi la inventarierea identităţilor sale complementare, generatoare de tot atâtea tonalităţi discursive, recapitulează rarele tentative de dialog cultural din spaţiul românesc şi constată că numitorul comun al dialogului din acest volum nu este identitatea ideologică, ci bunul-⁠simţ, „setea de înţelegere reciprocă născută într-⁠un timp al dezbinării alienante, într-⁠un spaţiu al urii generale, în care inconştienţa noastră sinucigaşă jubilează când se alege praful de tot”. Sub zodia acestei convenţii creative, criticul se lansează într-⁠o fragmentară arheologie identitară personală, profund şi sensibil analizată chiar şi atunci când îi este oferită cititorului într-⁠un savuros ambalaj ludic. Avem, aici, pe rând, o simpatică mistică celestă, particularizată într-⁠o arheologie maritală scrupulos armată astrologic, atunci când se are în vedere fericita complementaritate cu Tania Radu, precum şi o atentă scrutare a predestinărilor sale, atunci când Dan C. Mihăilescu dezvoltă ramificaţiile ambivalenţei zodiacale a Săgetătorului din biografia sa, dublată genealogic prin apartenenţa la o familie a contrariilor armonizate: „De-⁠o parte, jumătatea lirică, romanticoasă, insul sentimental, sangvin şi feeric, axat pe intuiţii, nu pe deliberări echilibrat calculate. Jumătatea cealaltă e bine rânduită, aproape ţărăneşte, cumpănind bine totul, venerând coincidenţa contrariilor, ordinea, disciplina, punctualitatea, stabilitatea”.

Aceeaşi divergenţă vectorială febril devoalată se manifestă şi în opoziţia dintre adaptabilitatea profesională şi constanţa valorilor fundamentale, în schizoidia opţiunilor literare şi în scindarea între rigoarea academică a studiilor de început şi irepresibila manie publicistică a celor din urmă, ultima funcţionând în sintonie cu „risipitorismul” cronic al scriitorului român, fenomen atent radiografiat de Dan C. Mihăilescu într-⁠un microstudiu ancorat în elemente de istorie literară şi pătrunzătoare observaţii decantate din propria sa experienţă orientată strict cultural, dar mefientă în raport cu politizarea şi negativismul destructiv mediatic. În diagnosticul lucid al criticului, incomprehensibilă rămâne obstinaţia cu care politica autohtonă cultivă excerbat „incultura, nesimţirea, aroganţa golănească”, refuză competenţa şi erudiţia şi selectează „cu precădere oameni limitaţi şi compromişi, oameni vulnerabili, şantajabili, amorali, maleabili şi ductili”, oferind la tot pasul „o opacitate distructivă din start, în defavoarea inteligenţei concurenţiale, a competenţei demne, aseptice...”. Este o imagine atroce a României de azi, care impune regrupări cathatice în ordinea supravieţuirii, actul cultural responsabil fiind opţiunea cea mai evidentă în cazul lui Dan C. Mihăilescu. Ceva mai neaşteptat (un reflex, poate, al romantismului personal condiţionat astrologic) este refugiul criticului în proiecţia fantasmatică a satului autohton, în realitate tot mai străin de valorile şi ierarhiile tradiţionale, sau replierea intelectuală în epoca lui Carol I, ambele generând reacţii intense în dialogul cu Daniel Cristea-⁠Enache, preambul pentru o înfruntare necosmetizată, marcată generaţionist, alimentată uneori de impulsuri orgolioase şi generoasă în indicii caracterologice. Spectrul generaţionist revine în tonalităţi exegetice amare în capitolul consacrat generaţiei ’80, unde inventarul detaşat şi privilegiul privirii din interior conduc înspre un diagnostic trist („generaţia ’80 a fost una hărţuită şi hărtănită în chip aparte. Maculată, împinsă în deriziune, sărăcie, improvizaţie, viciu şi vinovăţii colaboraţioniste”), atenuat de o resemnare religios-⁠înţeleaptă.

„Dispoziţia confesivă insaţiabilă”, amendată instantaneu de Dan C. Mihăilescu cu un umor negru ce frizează subtil superstiţia („Sper să nu fie un semn de apropiată, prematură extincţie!”), metamorfozează discursul într-⁠o dulce-⁠amară istorie genealogică, cu un bunic matern desprins parcă dintr-⁠o versiune updatată a poveştilor lui Creangă şi cu un şir de figuri paterne ce justifică psihanalitic insubordonarea obsesivă a adultului, dar nu şi contrarianta sa frumuseţe umană şi intelectuală. În construcţia acesteia intervin „salturile nebuneşti în cariera de cititor”, schizoid trăite în paralelismul petrecerilor din liceu, cei câţiva „prieteni adevăraţi” întâlniţi de-⁠a lungul vieţii (mult mai puţini decât ar sugera histrionismul său!), dar, mai ales, întâlnirile cu universul spiritual al lui Ioan Alexandru, „fratele cu atribute paterne”, sub semnul căruia stă atât iubirea pentru Tania, „supremul noroc” al vieţii, cât şi versurile de pe vremea când „se vroia poet”, adunate în Addenda.

Însă istoria lui Dan C. Mihăilescu s-⁠ar dovedi incompletă fără coregrafia socializării, mai intensă şi autentică în anii comunismului, şi infinit mai friabilă după 1989, graţie căreia majoritatea personalităţilor culturii române se regăsesc în vârtejul confesiv al volumului. Refuzată (in)voluntar multă vreme în economia existenţei lui Dan C. Mihăilescu, descoperirea Occidentului intervine ca o adicţie târzie, temperată de condiţia de „bolnav de România”, dar vie şi încântată în fiecare detaliu rememorat. O complementaritate struc­turală contrariată coagulează atât pledoaria pentru pudoare din volum, articulată în siajul unei înţelepciuni arhaice, cât şi incursiunea doctă în universul plastic şi spumos al imprecaţiilor, confirmând încă o dată dezarmanta sinceritate, dar şi certitudinea analitică cu care Dan C. Mihăilescu se mărturiseşte. Decriptabilă în noianul fragmentar al câtorva secvenţe formative istorisite în volum, seriozitatea profesională a omului de cultură Dan C. Mihăilescu devine, astfel, subiectul unui exerciţiu introspectiv bazat pe paradoxuri, ca atunci când, provocat de interlocutorul său, Omul care aduce cartea mai aduce un tribut dualităţii sale stilistice originare: „...dacă-⁠mi permit de atâta vreme să-⁠mi cultiv «structura nemţească», e tocmai mulţumită libertăţii de care a avut noroc sibaritul levantin din mine”. Disciplina de sine şi vocaţia pentru libertate sunt, de altfel, absolut vitale în ordinea creativităţii, cu generozitate revărsată şi disecată în paginile acestui volum a cărui lectură este o pură plăcere. 

 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National