Articol
 
Dumitru Radu Popescu si Calugarul Filipo
Categorie articol: Lecturi
Sunt, de fapt, elemente ale ingredientelor conflictuale cu care D.R. Popescu ne-⁠⁠a obişnuit deja, utilizate frecvent în construcţia dramaturgiei sale incisive, translată de data aceasta, vizibil, pe teritoriul epicului. Dar, abia aici avem adevărata amăgire (privind formalismul expresiei şi doar atât) la care este atras cititorul ce, de fapt, ar trebui să fie (şi este) un veritabil spectator al unei teribile, ample montări în teritoriul dezbaterilor ideatice, de tip shakespearean, pe care autorul o propune.

Nimic mai comod în „citirea” romanului lui D.R. Popescu, Simonetta Berlusconi. Călugărul Filippo Lippi şi călugăriţa Lucrezia Buti (Editura Contemporanul, Bucureşti, 2012) decât a te lăsa amăgit de trimiterea, altfel pertinentă şi… reală, pe care o face autorul, într-⁠⁠o Prefaţă ce deschide… spectacolul, ca într-⁠⁠un monolog al Prologului de pe vremuri, ce ţinea să iniţieze publicul în hăţişurile obscure ale dramei/ comediei/tragediei ce urma a se desfăşura sub privirile, mai mult sau mai puţin iniţiate, ale publicului spectator, la subiectul ce se poate afla în cărţile lui Georgio Vassari despre vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor Renaşterii Italiene – o frumoasă (cutremurătoare totuşi) poveste de dragoste dintre pictorul Filippo Lippi, care a pictat domul din Prato, în apropierea Florenţei, şi călugăriţa Lucrezia Buti, cea care i-⁠⁠a sevit drept model pentru chipurile unor sfinte, din sacra mitologie creştină („Adică pictau sfinţi după modelul unor bărbaţi reali, şi sfinte, după modelul unor femei… vii”, dovedindu-⁠⁠se astfel insolenţi în „a nu respecta trupurile… şi chipurile hieratice ale picturii bizantine”). În plus, referirile la „manuscrisul” descoperit la Viena de către o anume Cecilia Zammit („absolventă a facultăţii de istorie şi a facultăţii de istoria artei de la Sorbona – Paris”), manuscris ce conţine relatările din epocă ale unui oarecare Andrei Cârţu, „scrib” al prinţului valah Vlad Ţepeş, paternitatea fiind incertă însă, căci apare în text şi o „apocaliptică” Simonetta Berlusconi, posibilă eroină şi autoare deopotrivă („Dacă Simonetta Berlusconi ar fi autoarea «acestei cărţi», atunci am putea spune că Andrei Cârţu, cu siguranţă şi-⁠⁠a găsit în acea scenă finală, «moartea». Dar dacă Andrei e autorul manuscrisului… totul e o ficţiune”), au darul de a seduce interesul cititorului, făcându-⁠⁠l a crede în dezvoltarea unei intrigi de tip detectivist. Sunt, de fapt, elemente ale ingredientelor conflictuale cu care D.R. Popescu ne-⁠⁠a obişnuit deja, utilizate frecvent în construcţia dramaturgiei sale incisive, translată de data aceasta, vizibil, pe teritoriul epicului. Dar, abia aici avem adevărata amăgire (privind formalismul expresiei şi doar atât) la care este atras cititorul ce, de fapt, ar trebui să fie (şi este) un veritabil spectator al unei teribile, ample montări în teritoriul dezbaterilor ideatice, de tip shakespearean, pe care autorul o propune. Că structura romanului se bazează pe dialog, pe replică, pe evocarea monologală etc., e de ordinul evidenţei iar scenele cheie au încărcătura morală a dilematicii… hamletiene în compunerea conversaţiei. Iată, ne stă oarecum la-⁠⁠ndemână pentru argumentaţia în acest sens, scena unei înmormântări la care Filippo asistă din penumbră, căutând a se edifica asupra persoanei ce este purtată în sicriu („sicriul pare o corabie ciudată /…/ venind dintr-⁠⁠un secol uitat şi plutind spre alte timpuri”) şi care îi stârneşte fiorii unei groaznice presimţiri: „«O cunoşti?» întreabă Fratele Filippo./ «O putana, cu numele ei tatuat pe buca ei stângă» zice şchiopul./ «O, Doamne, aşează-⁠⁠mi pe tot trupul numai ochi, ca să pot vedea în neştire numele ei!…» zice Filippo”, dialogul insinuând ceva din înţelepciunea cu care discută groparii de odinioară, de la Helsinor: „«Un artist care, după ce a pictat îngeri, pe Fecioara Maria… şi poate chiar divinitatea însăşi, se duce acum să vorbească în ceruri, cu Dumnezeu»./ «Dumnezeu nu vorbeşte», surâde Filippo./ «Decât în poveşti… când coboară pe pământ», zice şchiopul./…/ «…să-⁠⁠i spună că a fost în ţara Picturii, în ţara iubirii şi în ţara Raţiunii, şi că dintre ele a ales…»/ «Ce-⁠⁠a ales?» întreabă fratele Filippo./…/ «Poate a ales ţara lui Dumnezeu, Credinţa… râde şchiopul. Din cer, iarba verde de la începutul lumii încă se mai vede, frunză verde iarbă verde. Pst! Se-⁠⁠apropie cu mortul. Să ne închinăm în faţa lui… Să ne aplecăm în faţa lui, zice şi se apleacă şi se închină. Ia-⁠⁠ţi şi tu rămas bun de la călugării şi călugăriţele care trec, de la toţi… Închină-⁠⁠te în faţa acestei lumi trecătoare»”.

În centrul evenimentelor conflictuale se află însă acel Andrei Cârţu, martor şi mărturisitor, plecat din Valahia, trecând prin Pesta, Viena, Constantinopole şi probabil nu în cele din urmă stabilit la Florenţa, „oraşul florilor, adăpostind atâţia pictori şi cioplitori în piatră, bancheri, ostaşi, babe pline de ifose şi regi nătângi aflaţi în trecere, călugări impenetrabili sau plini de patimi dumnezeieşti şi lumeşti”. Întrebarea ce revine ca un leit-⁠⁠motiv de-⁠⁠a lungul întregii istorisiri (,,lungă şi întortocheată spovedanie”) este aceea privitoare la cauza abandonării ţinuturilor natale („Vreţi să mă întrebaţi de ce am fugit din Valahia?”) şi care, într-⁠⁠un anume fel, translată în direcţia unei alte finalităţi artistice, i se poate pune prozatorului însuşi: ce l-⁠⁠a determinat pe D. R. Popescu să iasă din universul (provincial?!) de la Câmpuleţu (perimetru în care se circumscrie tumultoasa angajare conflictuală a întregului ciclu romanesc început cu „F”) pentru a… plonja în trecutul renascentist italian? Întrebare fără sens însă, atâta vreme cât prozatorul niciunde în scrierile sale n-⁠⁠a fost ancorat într-⁠⁠o dezbatere problematică… strict local. Personajele sale sunt căutătoare de adevăruri morale ale omului din totdeauna, ale umanităţii marcate de păcatul, de crima săvârşită chiar în primul moment în care întâii oameni s-⁠⁠au simţit, s-⁠⁠au crezut liberi a-⁠⁠şi hotărî destinul („Răul n-⁠⁠a existat în lutul cel dintâi… şi deci n-⁠⁠a existat în Adam şi nici în Eva”, răul „l-⁠⁠au săvârşit gustând din pomul interzis /…/ şarpele doar i-⁠⁠a îndemnat, dar nu i-⁠⁠a obligat, şi ei doi au hotărât ce să facă şi deci în deplină libertate şi-⁠⁠au asumat…”), săvârşind… crima ce se repetă în varii forme şi contexte, la dimensiuni de amploare istorică sau doar în contextul strict al patimilor particulare, individuale – din acel illo tempore până în prezent, cu perspectiva imperturbabilă a perpetuării la nesfârşit. Din acest punct de vedere Florenţa este tot un fel de Câmpuleţ, mai amplu, de­sigur, ca dimensiune edilitară, dar în care se petrec lucruri la fel de puternic marcate de intense pasiuni, de vise edulcorate în nevoia unor iubiri pure, sincere, de crime odioase şi de orgolii obtuze, de febrila căutare a adevărului vieţii într-⁠⁠o existenţialitate cheltuită cu speranţa în desăvârşire umană. Este fondul ideatic pe care se structurează şi acest roman, doar aparent divergent faţă de preocupările de până acum ale prozatorului.

Pictorul Filippo şi călugăriţa Lucrezia îşi împlinesc dragostea trecând peste toate opreliştele canoanelor dogmatic-⁠⁠religioase ale timpului lor, asumându-⁠⁠şi inevitabila excomunicare (alungarea din Rai) ce conduce abuziv la moarte, dictată de societate (o crimă, în fond), bucuroşi însă a se dărui fiinţial unul altuia într-⁠⁠o efemeră clipă de pură fericire umană: „Raza cerească închisă în trupul Lucreziei se eliberează şi ţipă, cum ţipă seva ieşind din viţa de vie tăiată şi cum ţipă aromele pământului răscolit primăvara. Geme uşor, aproape plângând de bucurie, strângându-⁠⁠şi coapsele şi simţind cum o învăluie miroasele nevăzutelor păduri de mărăcini înfloriţi. Palpitul vieţii răscolit în materia înfrigurată a şoldurilor ei plăpânde şi a mijlocului ei suav ca un lujer – de frigurile arzătoare ale neastâmpăratului călugăr afurist de dulce./ Lucrezia şi Filippo se ţineau cu multă religiozitate de umeri, îmbrăţişaţi. Apoi ea îşi lăsă capul pe spate, ca şi cum n-⁠⁠ar mai fi avut aer, de atâta iubire!” Cuplul acesta adaugă dramatica sa existenţă la şirul atâtor altor cupluri nefericire ce-⁠⁠au ilustrat pagini celebre din literaturile lumii, din totdeauna. Brutala lui oprimare nu poate stârni decât spaima de moarte cu care aventurierul valah Andrei Cârţu ia act de crimă (Rătăcitor prin lume în căutarea libertăţii spiritului uman, asistând octotitor şi sfătuitor de taină al iubirii celor doi, ia seama că fugind din faţa crimelor, ca spectacol sangvin, oferite de abuzivul prinţ Dracula – „Draculea a iubit mai mult dulceaţa lumii vremelnice decât pe aceea a lumii veşnice şi fără de sfârşit şi s-⁠⁠a lepădat de ortodoxie /…/ Eu sunt fost popă ortodox, fost saltimbanc… şi nu mă pricep să dezleg sufletele florentinilor cuprinse de angoase”; oricum, „venit la Florenţa să scape de propriul trecut şi să-⁠⁠şi desăvârşească aptitudinile, să fie Andrei Cârţu primul călător valah prin cetăţile cuprinse de efervescenţa Renaşterii”, i se aruncă în faţă, la un moment dat, blamul nemeritat: „Voi sunteţi nişte barbari, căci nu aveţi o civilizaţie demnă de aceşti ani”, la care el răspunde cu înţeleaptă semeţie: „Da, n-⁠⁠avem atâtea frumuseţi construite de om, dar nici la noi nu e mai departe decât aici distanţa dintre om şi Dumnezeu”), dă aici de abuzul unor altfel crime, cu justificări mai… rafinate, e drept, dar la fel de absurde şi de crude, eşuând în aceeaşi „neputinţă a oricuia de-⁠⁠a îndrepta soarta” croită pe rigiditatea dogmelor instatuate de oameni. Salvarea, iluzorie şi precară, o află Filippo, ca şi Cârţu, în evadarea din spaţiul crimei, acţionată prin indiferent ce mijloace: „«A fugit din Florenţa… în lume!» zice Andrei”. În urma lui, Lucrezia, ca „o nebună”, umblă „prin Florenţa şi prin Prato de peste zece ani îmbrăcată mireasă, aşteptându-⁠⁠l pe cel care n-⁠⁠o să mă caute!…”.

Dezolante aceste evadări şi aceste rămâneri în lume, pentru care numai rugăciunile pot avea sens: „Doamne, iartă-⁠⁠l pe călugărul/ Ce-⁠⁠a ajuns sclavul libertăţii/ De-⁠⁠a fi în întregime om”.

Un al patrulea personaj, Simonetta Berlusconi – care face, într-⁠⁠un fel, în pandant, cuplu cu Andrei Cârţu – pare mai degrabă un maestru al comportărilor libere („moştenise de la părinţii şi bărbaţii ei destulă avere, de care însă părea că nu are aproape nici o trebuinţă. Nu se simţea bine decât în odaia ei secretă pe care nu o folosea pentru bucuriile muzicii şi ale lecturii, ci doar pur şi simplu pentru bucurii”) cerându-⁠⁠i lui Filippo s-⁠⁠o picteze „printre fauni şi păsări”, pe pereţii studioului ei, acoperiţi cu „tablouri alegorice” reprezentându-⁠⁠i pe Cupidon, Venera, Diana, ea dorind a fi „măcar o Ledă, căci îi lăsa Lucreziei încântarea de a fi Madona cu pruncul”. E un personaj aparte în viaţa renascentistă a Florenţei. Un personaj ce ştie să-⁠⁠şi aroge drepturi de arbitru… moral, între dogmă şi dizidenţă, martoră şi ea, într-⁠⁠un alt sens decât răspopitul valah, al crimelor altei religii – femeia despre care se spune că ar fi scris relatarea aflată în manuscrisul vienez, urmând modelul filosofului Plutarh: scrie vieţi, nu istorii. Or, viaţa se revelează tocmai din detaliile intime ale protagoniştilor săi.

Romanul dialogal, de ample dimensiuni, pe care ni-⁠⁠l oferă Dumitru Radu Popescu este o amplă dezbatere – în conversaţiile nesfârşite ale personajelor – despre culpă şi inocenţă, despre dreptul la viaţă şi dreptul la moarte, despre adevăr şi sperjur – teme frecvente în opera romancierului – într-⁠⁠un mare carusel existenţial în care iluzia de a putea fi liber duce la pieire pe oricine mai înainte chiar de a-⁠⁠şi cunoaşte şi de a-⁠⁠şi împlini destinul ca figurant în istoria şi în istoriile implacabile ale umanităţii. E un roman al paradoxurilor, al „răsturnărilor” de situaţie „de tip anticlimax”, cum îl apreciază Maria-⁠⁠Ana Tupan, într-⁠⁠o amplă şi speculativă prefaţă, aşezându-⁠⁠l pe prozatorul nostru în compania unui Johan Barth (căutând a stabili cum şi unde se întâlnesc şi se despart cei doi), într-⁠⁠un demers de esenţă postmodern. Dincolo de aceasta însă, Dumitru Radu Popescu cată a pune în emoţia unei intrigi esenţializate, marea dilemă, din totdeauna şi din toate societăţile lumii, pe care Simonetta Berlusconi o denunţă cu tragică perfidie: „Oare cine ştie ce e permis sau nepermis şi delicat între un bărbat şi o femeie atunci când ei vor să fie fericiţi, aşa cum le porunceşte Dumnezeu să fie?”. 
Autor(i):  Constantin Cublesan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National